Un cântec pe săptămână - Arch Enemy, „Time Is Black”

Se pare că schimbarea Angelei Gossow cu noua solistă vocală, Alissa White-Gluz, le-a făcut bine suedezilor de la Arch Enemy. Nu că s-ar fi schimbat ceva esențial în privința stilului vocal în sine. Alissa cântă tot în registrul extrem (growl) consacrat de predecesoarea ei (deși, după cum a dovedit-o în alte contexte, stăpânește foarte bine și stilul curat, clean), iar în procesul de compoziție nu a apucat să se implice. Dar i-a inspirat probabil pe colegii ei, în frunte cu Michael Amott. În ultimii ani Arch Enemy nu supraviețuia decât prin temele melodioase ale chitarelor, care aduceau un pic de culoare unor compoziții altfel șablonarde și repetitive. În 2014, pe „War Eternal”, nu asistăm la o revoluție, dar filonul tonal cu accente neoclasice e extrem de bine exploatat și creează un contrast cât se poate de izbutit cu death-metal-ul care atinge uneori vârfuri de viteză și agresivitate. „Time Is Black” e un exemplu concret, cu două teme neoclasice foarte inspirate, una ca introducere și alta ca suport al refrenului muzical anunțat de versul-titlu. Muzica este o nouă privire introspectivă, o ilustrare a viziunii pesimiste și luptătoare a membrilor trupei, din care răzbate dacă nu o speranță, cel puțin voința de a supraviețui împotriva tuturor șanselor și în fața cerului pe care agnosticismul lui Amott i-l arată gol. O contribuție importantă o au și Ulf și Henrik Janson, responsabili pentru pasajele orchestrale - în special aranjamentele pentru coarde - și clape (primul).



Album: „War Eternal” (2014). Componență: Michael Amott - chitară, Daniel Erlandsson - tobe, Sharlee D'Angelo - bas, Nick Cordle - chitară, Alissa White-Gluz - voce.