De ce nu (prea) cred în Lucian Boia ca istoric

     Dintru bun început trebuie să precizez – deși se vede de la o poștă – că nu sunt istoric. Și nici nu am citit tot ce a scris Lucian Boia. Însă cred că în urma celor citite pot să formulez o părere de profan pasionat, o altă perspectivă asupra unuia dintre subiectele care preocupă o parte din opinia publică de la noi și, în calitate de participant neînsemnat la viața neamului, și pe mine.

     E drept că, deja suferinzi de pe urma compromisurilor – unele aproape inevitabile, altele slugarnice – pe care le-au făcut cu regimul comunist și cu viziunea dominantă a diferitelor lui etape, istoricii noștri din ultima jumătate de veac se bucură de un prestigiu în scădere. Și, din păcate motive pentru această scădere unii dintre ei continuă să dea și astăzi. Este suficient să amintim că academicianul Dinu C. Giurescu, istoric și descendent al unei familii ilustre de istorici, s-a coborât până la a semna prefața cărții scrise de unul dintre cele mai toxice personaje post-1989, securistul nepocăit Dan Voiculescu. Totuși, tendința care se naște de aici e la fel de păguboasă: condamnarea în bloc a istoricilor și înlocuirea lor cu scepticii adulați astăzi în diverse cercuri intelectuale ca demolatori de idoli și deținători ai unei viziuni obiective. În acest sens, Lucian Boia (care, fie vorba între noi, scrie negru pe alb că nu există istorie sută la sută obiectivă) a devenit el însuși… un mit. Oameni care n-au deschis în viața lor o carte de Iorga, Gheorghe Brătianu, Xenopol, Vlad Georgescu sau Giurescu vorbesc cu emfază superioară despre istorie pentru că l-au parcurs pe Lucian Boia, care de acum nu mai este unul dintre cei mulți, ci the historian.

     Cartea de la care a pornit acest succes al lui Lucian Boia – succes despre care autorul scrie că l-a luat total pe nepregătite – este „Istorie și mit în conștiința românească”. Lansată prima dată un pic înainte de schimbarea (aparentă) de putere din 1996, lucrarea a stârnit de la început numeroase controverse. Până astăzi ea continuă să suscite discuții aprinse, adesea cu interlocutori – fie ei apărători, fie detractori – care nu au citit-o. Primii jubilează că în sfârșit cineva spune că România nu face doi bani, justificându-le astfel pretențiile intelectualiste și disprețul față de propriul popor, cei din urmă urlă „trădare!” și îl plasează pe autor în fruntea unei liste negre care, în funcție de umori și monomanii, îi cuprinde și pe Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu sau… Savatie Baștovoi.

     Din perspectiva perioadei în care a fost scrisă, dar chiar și în contextul actual, „Istorie și mit în conștiința românească” este o carte utilă și onestă. Nici pe departe nu pot fi de acord cu tot ce scrie Lucian Boia – și voi detalia mai jos – însă lucrarea domniei sale are meritul de a arunca în aer tot felul de certitudini călduțe pe care ni le inculcase grijuliu istoriografia oficială a ultimilor ani de comunism. Kafka spune că o carte trebuie să fie toporul care sparge marea de gheață din noi. Din acest punct de vedere, demersul lui Lucian Boia este o reușită incontestabilă. Reușește să te pună pe gânduri, să te intrige, chiar să te revolte, să-ți clatine un pic confortul mental. După ce în școli (știu despre ce vorbesc, am început să învăț istoria la școală în 1988) și programe culturale ni s-a spus foarte clar că, la fel cum istoria României are o desfășurare lineară și lipsită de echivoc care duce de la Burebista la Ceaușescu, de la lupta pentru neatârnare a dacilor la marele ideal național-comunist (ce aberație conceptuală este această alăturare de termeni!), și istoricii români de prestigiu împărtășesc toți această viziune, Lucian Boia ne dezvăluie găunoșenia propagandei. Nu, istoricii noștri, ca orice istorici de oriunde, s-au contrazis adesea și rareori a domnit între ei consensul deplin în privința evoluției noastre ca popor și ca state/ stat. Exemplificarea prin referiri extinse la punctul de vedere al unor mari istorici români legat de evenimente, evoluții, motivații, este principalul merit al cărții lui Lucian Boia. Cine vrea să înțeleagă mai mult se duce la surse.

     După ce știința modernă ne-a arătat că, chiar și în cunoștințele despre natură există o doză de relativism, de influențare a fenomenului de către observator, devine cu atât mai clar că istoria este cu atât mai departe de o cunoaștere sută la sută pozitivă. Interpretarea ei ține mai degrabă de poziționarea filosofică a celui care o contemplă. Lucian Boia spune acest lucru încă din primele pagini ale cărții sale, ca parte a motivației scrierii ei. De aici încep contradicțiile interne ale operei. Pe de o parte relativismul este dus la extrem – ceea e înseamnă, practic, că despre istorie se poate spune orice și, prin urmare, atât „miturile” cât și „demolarea” lor sunt la fel de adevărate sau de false, în funcție de cine spune – pe de alta autorul vine și el cu propriul adevăr absolut, în funcție de care ar trebui privită toată evoluția și/ sau involuția noastră istorică: orientarea spre Vest și „valorile europene”. În funcție de acestea interpretează Lucian Boia tot trecutul și prezentul nostru istoric. „Singurul model de dezvoltare îl reprezintă astăzi lumea occidentală”[1], iată adevărul absolut al domnului Boia, unul cu origini în „negura timpului”, de vreme ce, după părerea autorului, Europa era un concept funcțional acum trei sute de ani, în timp ce despre românitate… nici vorbă. De fapt, dincolo de obsesia „europeană”, la domnul Boia, ca la mulți precursori de peste mări și țări, se remarcă o profundă lipsă de credință într-un sens al istoriei. Viziunea creștină – un exemplu, dar nu singurul, de concepție care dă istoriei un sens – este limpede: istoria este marcată de semne discrete sau evidente ale Providenței și se îndreaptă spre un eshaton, un final care este în același timp și începutul ei, Alfa și Omega. Sigur, este dreptul lui Lucian Boia să nu creadă în aceste lucruri sau în vreun altfel de sens. Problema apare în momentul în care judecă fapte și atitudini încadrându-le în șablonul strâmt al propriei gândiri filosofice. Când interpretează lucruri de acum câteva sute de ani din perspectiva zilelor noastre. E ca și cum l-am acuza de omor cu premeditare pe Carol cel Mare pentru că a spintecat vreun dușman cu sabia pe câmpul de luptă, pentru că astăzi nici un șef de stat nu spintecă pe nimeni. Părintele Dumitru Stăniloae a anticipat foarte bine această tendință a lui Lucian Boia când a scris, cu multe decenii în urmă: „Faptele mari, comportările personajelor și colectivităților din trecutul istoric, nu pot fi înțelese și prezentate în spirit adevărat când se elimină credințele ce le-au însuflețit și li se atribuie, pozitivist, motivații imanent politice și economice. E fals să ne închipuim că dacă motivele faptelor noastre de azi sunt de ordin material și imanent, aceleași au fost și motivele care au purtat și împuternicit în acțiunile lor epocile trecute.”[2] Cu alte cuvinte, deși o anumită demitizare e fără îndoială necesară (măcar ca să se dezbare omul de rând de istoria percepută prin filmele lui Nicolaescu), ea se radicalizează absurd și se risipește inutil dacă înlocuim și ce e de înlocuit și ce ar trebui să rămână pe loc cu propriile mituri ale contemporaneității.

     Însă contradicția și mai profundă se vădește în evoluția operei lui Lucian Boia. „Românii sunt români, dar dincolo de acest fapt ei nu pot fi reduși la un tip uman unic!”[3], aflăm din „Istorie și mit…” Absolut corect. În aceeași direcție ni se spune că „nu suntem nici mai buni, nici mai răi, nici mai capabili, nici mai puțin capabili. Suntem, pur și simplu, o națiune europeană ca toate celelalte”.[4] Sunt cuvinte scrise la sfârșitul anului 1999, în prefața ediției a treia a cărții. Iată însă că, la mai bine de zece ani, Lucian Boia și-a schimbat radical părerea, lucru de care ne convinge însuși titlul eseului său din 2012 (dacă nu mă înșel), „De ce este România altfel?” Aici autorul ne spune răspicat că românii sunt neguvernabili, că tot ce au bun le vine de la străini, că româna este limba cea mai îndepărtată de latină din toată familia lingvistică, că românii n-au opus (aproape) deloc rezistență comunismului, etc. Nu mai e vorba despre interpretări. Sunt minciuni in toată regula. Matei Udrea, un ziarist pur și simplu onest, le demontează pe toate cu date precise. Citiți aici: http://mateiudrea.wordpress.com/2013/02/08/de-ce-nu-este-romania-altfel-adevarurile-lui-lucian-boia/ . Articolul domnului Udrea trebuie citit cu mare atenție. Vom observa astfel că autorul nu face parte din tabăra oponenților radicali ai lui Boia, despre care spune că este un istoric „altfel rezonabil”. Însă „De ce este România altfel?” scoate la iveală o furie lipsită de orice onestitate științifică și greu explicabilă. Repet, vorbim despre date obiective și tocmai de aceea ușor demontabile. Lucian Boia se arată aici inexact (ca să folosesc un eufemism), se hazardează în afirmații filologice derizorii pentru orice filolog, asta când nu face și pe criticul literar pentru a ne explica presupusele slăbiciuni ale operei lui Eminescu. Nu este prima dată când în scrierile lui Lucian Boia întâlnim falsuri. Voi da în acest sens câteva exemple din aceeași lucrare definitorie, „Istorie și mit în conștiința românească”. Vorbind despre reacția românilor la conflictul din Serbia legat de regiunea Kosovo, domnul Boia susține că aceștia „s-au așezat, fără rezerve, fie de partea lui Miloșevici, fie de partea Occidentului, definindu-și astfel propriile opțiuni”.[5] Întâmplător, cu entuziasmul celor 20 de ani pe care îi aveam pe atunci, am participat la câteva proteste împotriva invaziei NATO din regiunea Kosovo – de la o demonstrație în fața diferitelor ambasade, până la o scrisoare furibundă și acid-critică pe care am trimis-o revistei „22” (care mi-a publicat-o). Pot spune cu conștiința împăcată că dintre cei cu care am intrat atunci în contact, nu a existat niciunul care să fie de partea lui Miloșevici. Era condamnată acțiunea NATO, privită ca o invazie ce-i favoriza pe teroriștii albanezi, dar Miloșevici era fie ignorat, fie socotit și el vinovat pentru tragedia poporului sârb. Dar afirmația lui Lucian Boia face parte falsa teorie pe care o profesează și conform căreia orice atitudine critică față de Occident înseamnă automat orientare spre Est (mai explicit, spre Rusia). Occident pe care, de altfel, Lucian Boia îl idolatrizează într-o asemenea măsură încât neagă (ca pe un mit) faptul că acesta a cedat fără remușcări în mâinile Uniunii Sovietice jumătate de continent. Că lucrul s-a petrecut sau nu prin acel celebru șervețel pe care Churchill ar fi împărțit Europa în zone de influență sau nu este neesențial. Trădarea Occidentului, la nivel umanitar cel puțin, e din plin ilustrată, printre altele, de sutele de prizonieri ruși eliberați de englezi din mâinile armatei germane și cedați apoi fără remușcări lui Stalin, deși se știa foarte bine ce soartă îi aștepta (Gulagul) și deși mulți dintre ei ceruseră cu disperare ajutorul Occidentului. Soljenițân zugrăvește foarte detaliat aceste întâmplări, dar probabil că nu este o sursă demnă de crezare pentru Lucian Boia, căci, scăpat din URSS, a fost critic și la adresa Vestului. Dacă ar fi să urmăm firul logic al autorului român, probabil că lui Soljenițân i se făcuse iar de lagărele comuniste, era orientat spre Est.

     Există și o serie de interpretări transparent de tendențioase. Deși corupția clasei politice e binecunoscută (și citată, când slujește argumentației), Lucian Boia pune faptul că în aprilie 1996 (deci la finalul apoteotic al guvernării PDSR, în vremea așa-numitului „patrulater roșu”) doar 28% din români aveau încredere în Parlament pe seama… lipsei noastre de aderență la democrație. Mai ales că, la polul opus, Armata și Biserica beneficiau încă de încrederea unei mari majorități a românilor. Și, evident, în cele din urmă, în plină consonanță cu legea supremă a corectitudinii politice, domnul Boia identifică în atitudinea românilor față de homosexualitate unul dintre motivele pentru care suntem încă departe de Europa. În treacăt fie spus, Polonia catolică are o atitudine mult mai tranșantă în această privință, lucru care nu o împiedică deloc să fie unul dintre modelele cele mai reușite (dacă nu cel mai reușit) de integrare dintre fostele țări estice. În cele din urmă, acea pată pe obrazul de istoric al domnului Boia: bagatelizarea rezistenței anticomuniste, afirmația că România a adoptat modelul sovietic „într-o manieră chiar mai servilă și mai completă decât alte țări ale Europei centrale și sud-estice”[6]. Cine a citit măcar câteva pagini despre rezistența din munți, despre „experimentul Pitești” – socotit de Soljenițân  „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane” –, despre traiectoria părintelui Gheorghe Calciu, va fi pe bună dreptate revoltat de ușurința cu care tratează Lucian Boia acest capitol.

     Dincolo de toate însă, revin la ce spuneam mai devreme: nu e cazul ca Lucian Boia să fie supus unui linșaj mediatic, așa cum încearcă tot felul de bloggeri sau jurnaliști agitați. Iar unele dintre cărțile domniei sale sunt utile pentru o înțelegere mai nuanțată a unor fenomene și desfășurări istorice. Lucian Boia este onorabil atunci când nu e necinstit, util atunci când nu e ideologic. Din păcate, pentru mulți tocmai această înclinație ideologică face din el istoricul cel mai demn de a fi citat cu orice ocazie (într-un articol despre „naționala” de fotbal, într-un discurs la aniversarea Senatului, etc., etc.). Nu caracterul propriu-zis istoric al scrierilor domniei sale îi atrage, ci faptul că își pot baza pe ele afirmațiile tranșante la adresa bietei noastre mizerii românești la care ei, evident, privesc cu scârbă. Dar pentru a reține ce trebuie din scrierile lui Lucian Boia, nu trebuie să așteptăm de la ele mai mult decât pot oferi, cu alte cuvinte să nu facem din autorul lor un mit contemporan. Pentru că, în cele din urmă, Lucian Boia nu este istoric decât în sensul tehnic al cuvântului. Face o operă aplicată și uneori admirabilă (alteori tendențioasă) de selecție și compilație, strânge date și surse, dar, în fond, nu spune nimic esențialmente nou. Și, mult mai important decât atât, îi lipsește ceea ce ar trebui să definească un istoric în sensul deplin al cuvântului: viziunea. Pentru că, s-a spus, a spus-o și domnul Boia însuși, istoria nu e o știință obiectivă, nici o colecție de date și întâmplări și personalități. Istoricul trebuie să aibă capacitatea să le aranjeze pe acestea, să caute în ele un sens, să le interpreteze. Cu alte cuvinte, să facă și ceva muncă de filosof. Istoricul francez Alain Besançon scrie despre unul dintre maeștrii săi, Martin Malia: „El însă respecta valoarea evenimentelor, misterul lor propriu. Propunea anumite conexiuni, anumite legături logice între ele, fără să le forțeze, și, pornind de la ele, se întorcea tot la ele, punându-le într-o ordine inteligibilă. Valoarea cursurilor sale nu era dată de arta de a nara, ci de analiză. Construirea unei analize care să lămurească derularea evenimentelor, care să convingă în chip elegant că ele s-au produs cu adevărat în cutare sau cutare mod, care să aducă o explicație asupra lor și, prezentându-le ca pe o problemă, să conducă firesc la rezolvare.”[7] Nimic din toate acestea nu se găsește la Lucian Boia. Acesta se rezumă la asocieri conjuncturale, dezvăluiri din arhive, corecturi, citate din surse variate – utile, fără îndoială, dar nu esențiale. În acest sens, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, ale cărui exagerări și deducții uneori fantasmagorice sunt binecunoscute, este în mult mai mare măsură istoric decât Lucian Boia: pentru că, deși nu oferă o analiză exactă și strict obiectivă (de altfel imposibilă), reușește o sinteză cu care poți sau nu să fii de acord, dar care constituie material de reflecție pentru înțelegerea istoriei, dincolo de simpla înșiruire de date și interpretări într-o ordine mai mult sau mai puțin tendențioasă. Repet, putem sau nu să fim de acord cu o viziune istorică. Dar dacă îi studiem, fie și în treacăt, pe Iorga, Xenopol, Toynbee, Renan, Gibbon sau chiar și pe mult-hulitul (în mare parte pe nedrept) Neagu Djuvara, vom găsi la ei o viziune de ansamblu. La fel cum există în Vechiul Testament o viziune care face din diferitele războaie, biruințe și năpaste prin care trece poporul lui Israel o evoluție coerentă a relației sale cu Dumnezeul revelat. Oricare ar fi țesătura, de orice coloratură ideologică, coerența ei internă și construcția dau măsura unui adevărat istoric, la fel cum coerența internă a sistemului de idei – mereu perfectibilă – dă valoarea unui filosof.

     De aceea cred că se cuvine să luăm de la Lucian Boia ceea ce merită reținut – și nu e puțin – și să lăsăm interpretările vădit ideologice deoparte. Sigur că în timp s-au construit legende în jurul anumitor personalități și evenimente, sigur că unele au fost complet deformate. Dar nu tot ce s-a scris până acum e minciună (apropo, ați observat cum domnul Boia citează masiv mai ales din lucrările coordonate de domnia sa sau chiar din propriile scrieri?), nu orice raportare la trecut e mitologie nefondată și, mai important decât orice, nu este o rușine, nici un anacronism să-ți iubești strămoșii, care sunt, totuși, ceva mai mult decât pure ficțiuni. Poate pentru o sinteză mai coerentă ar fi nevoie în România de o istorie spirituală, care să urmărească evoluția ideilor și a credințelor în paralel cu evenimentele și personalitățile și evoluțiile sociale. „Nu avem ce învăța de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice”, ne asigură Lucian Boia. Dacă raportăm totul la imediat – obsesia prezentului, a „omului recent”, atât de bine scoasă în evidență de Horia-Roman Patapievici – poate că nu. Dar dacă reușim să privim totul în căutarea unui sens mai presus de vremuri, căruia să nu-i lipsească dimensiunea eshatologică, cu siguranță avem de învățat de la ei. Poate chiar mai mult decât din cărțile domnului Boia.

---

[1] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a șasea, Humanitas, București 2011, pag. 370, nota

[2] Dumitru Stăniloae, Creștinism și tradiție în viața națională, în Națiune și creștinism, Editura Elion, București 2004, pag. 130

[3] Op. cit., pag. 249

[4] Ibidem, pag. 51

[5] Op. cit., Introducere la ediția a II-a, pag. 23

[6] Op. cit., pag. 121

[7] Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, traducere din franceză de Adina Cobuz, Editura Humanitas, București 2007, pp. 335-336