Thursday, October 30, 2014

Alegeri prezidenţiale - opţiunea mea

Preambul



     Ironicul context al ţării noastre triste şi pline de humor, vorba poetului toamnelor morbide, ne cheamă din nou la urne. Suntem chemaţi să ne punem pecetea despre care se face mare caz pe încă vreun simbol al neputinţei politicii noastre post-decembriste. Şi iarăşi irosim energie, talent sau pur şi simplu fiere într-o bătălie despre care, dacă o privim cu un dram de detaşare, putem înţelege că nu e a noastră. Şi atunci? Să votăm? Cu cine? Să stăm acasă? Aceeaşi repetabilă nedumerire.
O privire rapidă de ansamblu ne spune că pentru un om de dreapta - în sensul conservator, nu schimonosit neoliberal - nu există niciun candidat mai acătării. Şi, fie vorba între noi, nici pentru cel de stânga. Căci nu cred că un social-democrat convins de crezul lui politic dar în acelaşi timp onest şi cât de cât lucid se socoteşte reprezentat de Victor Ponta, protectorul şi protejatul celei mai ramificate mafii de baroni locali şi prădători politico-economici. Aşadar, din perspectiva obiectivă a calităţii candidaţilor, a nu vota e o opţiune validă din punct de vedere moral - cel puţin la prima vedere. Nu am fost nicicând un adept al obligativităţii votului, mi l-am anulat pe al meu sau am stat acasă în repetate rânduri şi nu am de gând să basculez în extrema cealaltă. Însă cred că uneori votul poate fi necesar, iar uneori se poate transforma chiar în imperativ moral. Şi cred că ne aflăm într-o asemenea situaţie. Pe de o parte, un război se câştigă pas cu pas. De la promiscuitatea politică în care se scaldă România contemporană la o ţară înfloritoare, demnă şi puternică e drum lung. Şi acest drum se face pas cu pas. Dacă insistăm să nu votăm până nu ni se arată Făt-Frumos, riscăm să îmbătrânim în ţara zmeului. Sunt monarhist, dar voi vota la prezidenţiale. Pentru că la orizont văd o ameninţare care trebuie contracarată imediat. Apoi, rămâne de văzut.

Răul cel mare



     Spuneţi-i cum vreţi: anularea libertăţii presei prin presiuni asupra ziariştilor incomozi şi arestări justificate prin noi legi; graţierea marilor corupţi cu condamnări definitive; perpetuarea spectrului "democraţiei originale" instituite de Ion Iliescu şi al reţelei de baroni coordonate cândva de Adrian Năstase; spuneţi-i triumful incompetenţei sau altcumva, dar oricum i-aţi spune, ameninţarea ce pluteşte deasupra României se numeşte astăzi Victor Ponta. Chiar şi fără nenorocirile din ultimii ani, am socotit dintotdeauna că, din punct de vedere politic, generaţia mea nu trebuie să-l ierte niciodată pe domnul Ponta. Pentru că despre Iliescu, Năstase şi alţii ca ei putem spune că sunt îmbătrâniţi în rele. Însă Ponta face parte din aceeaşi categorie de vârstă cu cei care au fost în 1990 în Piaţa Universităţii (ba chiar se laudă că ar fi fost şi el acolo!!) Este unul dintre cei care, fiind atunci elev în ultimul an de liceu ar fi putut fi omorât pe stradă de mineri, ca mulţi alţi tineri. Şi după toate acestea nu a avut nicio ruşine în a se alătura autorului direct al acelui măcel. Intrând în partidul lui Iliescu, Victor Ponta şi-a trădat generaţia. Şi asta ar fi suficient pentru un permanent vot de blam. Dar dacă unora nu le ajunge, evoluţia politică din ultimii ani a plagiatorului nepocăit oferă multe argumente în favoarea faptului că o ţară sub conducerea lui Victor Ponta înseamnă prelungirea agonizantă a corupţiei, a promiscuităţii, a compromisului murdar, a mafiei doar uşor clătinate în ultimii ani. Nu că ceilalţi candidaţi ne-ar elibera cât ai clipi de toate acestea - unii dintre ei sunt părtaşi la nenorocirea României. Dar niciunul nu reprezintă, ca Victor Ponta, coagularea tuturor racilelor politicii româneşti post-decembriste, întruchipate, pe deasupra, de un om arogant, slugarnic cu baronii, el însuşi hoţ intelectual şi inconsistent politic. 

Mulţi şi mărunţi

 
     De aceea cred că, de voie, de nevoie, trebuie să ne îndreptăm privirea către ceilalţi candidaţi. Sigur, nu toţi sunt relevanţi. Mirel Mircea Amariţei (Prodemo), Constantin Rotaru (Partidul Alianţa Socialistă) sau William Brânză (Partidul Ecologist Român) sunt nişte glume. Şi prilej de a face alte glume, dacă ne uităm peste traseele lor politice sau peste câteva declaraţii recente. Îi lăsăm în grija penei vreunui urmaş iscusit al lui Caragiale. Zsolt Szilagyi (Partidul Popular Maghiar din Transilvania) şi Kelemen Hunor (UDMR) sunt varianta radicală şi cea moderată a unei agende separatiste antiromâneşti. Corneliu Vadim Tudor e singurul care se mai ia în serios, iar declinul lui nu a început de când a rămas fără cadrele propriului partid în care a murdărit idealurile româneşti cu care s-a fălit prin campanii de presă abjecte şi colaboratori harnici ai Securităţii, ci de când, acum mai bine de 20 de ani, a rămas fără izvorul creaţiei şi principalul obiect de adulaţie slugarnică, cuplul Ceauşescu. Gheorghe Funar intră, ca de obicei, la "şi alţii", alături de omul fără punct şi virgulă, Dan Diaconescu. Călin Popescu-Tăriceanu este iepurele lui Ponta, Elena Udrea nebunia toxică a lui Băsescu. Ca o paranteză trebuie spus că preşedintele fie are nişte informaţii care nouă ne lipsesc, fie ştie şi el clar că pupila lui nu are nicio şansă. În această din urmă variantă, totul pare a fi un plan bine calculat. Presupusa cooperare ocultă între Băsescu şi Ponta e o fantasmagorie, dar se prea poate ca actualul preşedinte să aibă interesul ca învingător să fie candidatul stângii. Pentru că asta ar şubrezi mult firava alianţă PNL-PDL, iar în faţa catastrofei pe care ar aduce-o cu sine regimul lui Ponta, Băsescu ar putea apărea ca salvator al dreptei şi, implicit al ţării. Oricum ar fi, preşedintele face un joc nesănătos care îi distruge şi bruma de credibilitate. E greu de spus ce vrea de la aceste alegeri Teodor Meleşcanu. În tot cazul, chiar şi fără a insista pe traseul lui politic sinuos, e suficient să ştim despre prezenţa lui în Ministerul de Externe încă din 1966 pentru a ne da seama că miroase cam tare a "fost". 

De ce cred că Monica Macovei nu e o opţiune



Odată trecuţi toţi aceştia în revistă, ne rămân doi candidaţi. Conform sondajelor, ei sunt şi cei către care se îndreaptă cele mai multe dintre opţiunile electoratului ce votează împotriva lui Ponta. Iar departajarea între cei doi pare dificilă. Din punctul meu de vedere însă, nici doamna Monica Macovei nu e "frecventabilă" pentru un om de dreapta - în sensul conservator, repet. E adevărat, câteva merite are. Orice om cu capul pe umeri va recunoaşte că faptul că Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Cătălin Voicu - se pregăteşte Viorel Hrebenciuc - şi alţii ca ei au ajuns la închisoare este un lucru bun pentru justiţia din România. Iar în măsura în care doamna Macovei a contribuit la punerea în mişcare a DNA, are un merit incontestabil. Şi e clar că, în calitate de Ministru al Justiţiei, a contribuit, deşi, trebuie spus, meritul principal îi revine aici lui Traian Băsescu. Care sunt motivaţiile nu interesează momentan. Ne interesează, ca cetăţeni români, că unii dintre marii corupţi au dat socoteală după ani întregi de activitatea mafiotă nepedepsită. Contribuţia la acest proces a Monicăi Macovei e punctul ei forte. Are de asemenea o poziţie corectă şi lucidă în privinţa armatei, pentru a cărei finanţare şi întărire insistă, în cadrul alianţei militare menite să ne apere de un potenţial pericol venit dinspre Răsărit. De aici încolo apar însă problemele. Recent, în săptămânalul "Formula As" a apărut un interviu cu Monica Macovei, foarte interesant din punct de vedere uman, perfect inutil din perspectivă politică. Nenumăratele mingi ridicate la fileu sunt prilej pentru rememorări frumoase, dar nu este atins niciun punct "fierbinte". În acest sens este mai interesantă discuţia publicată acum ceva vreme în "Adevărul". Coroborată cu declaraţii şi acţiuni mai vechi ale Monicăi Macovei, aceasta scoate la iveală un amestec dubios de neoliberalism politico-economic şi neomarxism cultural. Pentru că "justiţiara" noastră a susţinut intens ONG-ul Accept (unii spun că ar fi chiar membru, dar nu am găsit vreo dovadă în acest sens), care militează pentru aşa-zisele drepturi ale "comunităţii LGBT" (lesbian, gay, bisexual, transgender), inclusiv dreptul la căsătorie între persoane de acelaşi sex, dreptul la adopţie etc. Întrebată în "Adevărul" despre aceste simpatii, doamna Macovei a scăldat-o elegant şi a trimis la democraţie şi la dreptul majorităţii de a hotărî. Pe de altă parte, încă de la începutul campaniei, a combătut predarea religiei în şcoli. Aici se cuvine făcută o mică paranteză. Valorile care stau la baza civilizaţiei europene - aşa cum s-a născut ea din cenuşa Imperiului Roman - sunt valorile creştine. În cazul Răsăritului, cele creştin-ortodoxe. Cunoaşterea propriei noastre geneze culturale implică o înţelegere adâncă a creştinismului, fără de care mai nimic din cultura europeană nu poate fi înţeles deplin. Că pe plan personal suntem sau nu credincioşi, că ne închinăm sau nu, că suntem agnostici, atei sau pur şi simplu nedumeriţi, e treaba noastră. Dar religia ne spune până la un punct cine suntem. Şi de aici ne rămâne libertatea să ne schimbăm. Pentru că totul - chiar şi ştiinţele despre care pseudo-umaniştii de astăzi cred că sunt criteriu al obiectivităţii absolute (ignorând teoria influenţării obiectului observat de către observator) - este determinat de o paradigmă culturală. Medicina modernă lucrează în baza teoriei carteziene a organismului uman ca mecanism. Şi tot aşa. Unii au înţeles acest lucru. Alţii, nu. Alţii, printre care şi Monica Macovei. Dumneaei insistă să se studieze Istoria religiilor, o falsă alternativă care porneşte de la premisa unui egalitarism absolut între toate culturile lumii - multiculturalism, marxism cultural. Ca să glumesc, trebuie să-l citez pe un prieten care, în mijlocul dezbaterilor a spus: "propun să se facă şi istoria sportului în loc de sport. Aşa nu ar mai fi discriminaţi cei grăsuţi şi neîndemânatici şi fiecare ar putea să aleagă ce sport vrea să practice în viitor". Apoi, doamna Macovei ne vorbeşte despre statul minimal. Problema aici este că ideea în sine are certe calităţi, doar că fiecare o interpretează cum vrea. Şi nimeni prea clar. Conceptul unui stat care să nu se amestece în economie, însă să păstreze sub control domeniile strategice este fără îndoială o variantă demnă de luat în calcul, însă de aici se pune întrebarea care sunt acele domenii. Doamna Macovei, de pildă, nu găseşte niciun rost unui minister al... Culturii. Toate acestea creează un context tulbure, iar edificiul politic al acestui candidat pare o struţocămilă greu sustenabilă atunci când nu devine periculoasă. Deci... nu.


Varianta de compromis



 Rămâne, aşadar, Klaus Iohannis. Pe lângă calitatea esenţială - aceea că, aşa cum spune Claudiu Târziu, "nu e Ponta" - fostul primar al Sibiului pare a fi şi cel cu şansele cele mai însemnate de a-l învinge pe actualul prim ministru, dată fiind forţa politică din spatele lui. Desigur, Iohannis e departe de a fi candidatul ideal. Nimeni nu uită că el a fost stindardul pe care îl fâlfâia obsesiv în 2009 Mircea Geoană - la orice întrebare de substanţă, respectivul o dădea în sus şi în jos cu "vom rezolva prin proiectul Iohannis", proiect ridicat în slăvi de toţi susţinătorii, dar despre care nimeni nu ştia exact în ce consta. Anii următori aveau să-l găsească pe actualul candidat ACL alături de tandemul de tristă amintire Ponta-Antonescu. La acestea se adaugă câteva "pete" din evoluţia economică, dar şi faptul că, dincolo de imaginea de "neamţ pus pe treabă", nu ştim nici până astăzi foarte clar pe ce se bazează domnul Iohannis, pe ce oameni şi pe ce principii, pentru a conduce o Românie al cărei preşedinte ar fi. Programul este - ca şi o bună parte a celorlalte - aceeaşi veşnică listă de clişee pro-europene şi de promisiuni de prosperitate. Totuşi, la testul practic, domnul Iohannis ar avea ceva bile albe. Cum-necum, cu ajutor din afară, cu sprijin tacit dinăuntru, Sibiul s-a dezvoltat sub acest primar, a obţinut calitatea de Capitală Culturală Europeană, găzduieşte importante manifestări muzicale, de artă dramatică etc., iar locuitorii oraşului par a fi mulţumiţi de cel care-i administrează de câţiva ani buni. Nu mă amăgesc - în fond, Klaus Iohannis nu poate fi dintr-un aluat prea diferit de al susţinătorilor lui. Dar socotesc că este un mediocru suficient de decent pentru ca alegerea lui să însemne un pas mic - dar totuşi un pas - în descotorosirea de PSD. S-ar putea să mă înşel. Însă în privinţa caracterului nociv al lui Ponta, nu cred că mai are cineva vreo îndoială. Şi aici revin la opţiunea de a nu te prezenta la vot. Dată fiind tendinţa pe care o cunoaştem din 1990 încoace, absenţa de la urne nu poate fi decât în folosul unui singur candidat: Victor Ponta. Cu excepţia unor eventuale motivaţii metafizice asupra cărora nu sunt în măsură să mă pronunţ, refuzul de a vota mi se pare o imensă oportunitate acordată candidatului PSD. Depinde cine şi în ce măsură vrea să-şi asume această răspundere. 

Nota bene: 

Doar aparent în ciuda celor spuse mai sus, în cazul - puţin probabil - în care Victor Ponta va ajunge în turul doi cu Monica Macovei, o voi vota pe aceasta din urmă, cu inima strânsă dar fără să ezit. Însă acest lucru se aplică ORICĂRUI candidat, cu excepţia tripletei Vadim-Hunor-Szilagyi.

13 comments:

Cantecel said...

Imi permit sa te contrazic. "Cunoaşterea propriei noastre geneze culturale implică o înţelegere adâncă a creştinismului", spui tu. Eu sustin ca geneza noastra culturala este mult mai veche decat crestinismul, iar pentru a intelege cine suntem si de unde venim, ar trebui sa il studiem pe Zamolxis cu (sau fara) pleiada de zeitati mai mici (da, si geto-dacii au fost politeisti). Marele Imperiu Roman (politeist si el si in niciun caz crestin) din cenusa caruia spui ca s-a nascut Europa de astazi a fost tot un fel de Ponta, o copie a celorlalte culturi bine inradacinate din acea vreme. Toti zeii si semi-zeii Greciei, arhitectura tot din Grecia a ajuns la Roma, limba latina era (se pare) de origine traca samd. Europa mai inseamna si tarile din nord, unde influenta culturii romane este aproape inexistenta. Acolo si-au lasat amprenta celtii si vikingii (alti politeisti).

Hai sa o spunem p-aia dreapta: se invata religia (ortodoxa) in scoli pentru ca asta e religia oficiala a tarii. De ce sa nu recunoastem? Asta e adevarul!

Paul Slayer Grigoriu said...

Cam confuza treaba. Pe Zalmoxis nu stiu de unde l-am putea aprofunda, dat fiind ca izvoarele sunt totusi putin numeroase. Insa cert este ca noi nu suntem nici zalmoxieni nici politeisti - si cand spun noi ma refer atat la Europa cat si la noi, romanii. Toate cele despre care vorbesti (greci, romani, daci, celti, vikingi) reprezinta faza premergatoare a culturii europene. Aceasta insa s-a nascut si s-a cristalizat pe fond crestin. Iar Imperiul Roman, dupa cum spune Arnold Toynbee, nu a facut decat sa ofere un stat universal culturii eleniste, asta e clar. Dar toate tin de fapt de alta discutie decat de subiectul principal al postarii.

Cantecel said...

Sunt putine izvoare tocmai pentru ca nu a fost studiata problema. Arheologic, stam pe o mina de aur pe care nu are nimeni interesul sa o exploateze. Dar asta iarasi este alt subiect. Nu mai suntem politeisti, dar ne inchinam la o Sfanta Treime si la alte cateva sute de sfinti. Si iarasi este alt subiect. Si tot alt subiect, nu cred ca grecii, romanii, dacii, celtii, vikingii reprezinta o faza premergatoare culturii europene, ci o baza pe care este construita cultura fiecarei zone, motiv pentru care este si atat de diversificata.
Unul dintre subiectele postarii este Macovei si renuntarea la predarea religiei in scoli. Nu stiu care e motivatia ei, dar, luand in considerare diferenta dintre ce se preda acum la religie in scoli si valorile pe care le promova Iisus cu 2000 de ani in urma, cred ca e indreptatita o oarecare reticenta. Si iata cum am revenit la subiect :)

Paul Slayer Grigoriu said...

Ca sa facem o comparatie, eu as spune ca vad lucrurile cam asa: pentru a-l cunoaste pe Goethe, sigur ca ne ajuta intr-o anumita masura sa stim cine au fost si cu ce s-au ocupat bunicii, unchii si verii lui primari cu cativa ani mai mari. Dar pentru evolutia lui importanti sunt pilonii educatiei sau - in alta varianta - parintii. Parintii culturii europene sunt crestinismul si cultura greaca clasica. Sigur ca mai sunt nenumarate alte influente, de la o zona la alta, dar acestea doua sunt firul rosu. Din ce stiu eu ca se preda in scoli (nu vorbesc despre "cum", aici lucrurile difera de la un caz la altul), doctrina hristica, asa cum o pastreaza de 2000 de ani incoace Ortodoxia e destul de bine reprezentata. Poate voi reveni la asta cu ocazia altei postari.

Cantecel said...

Eu as zice ca pentru a-l putea intelege pe Goethe, pe langa parintii, rudele, experientele de viata pe care le-a avut, ar trebui sa stii cine l-a influentat si din punct de vedere literar. Pe cine a studiat? Cine sta la baza cunostintelor lui legate de literatura? Nu crezi ca e la fel de important?

Ah, am uitat sa iti spun ca imi place foarte mult articolul tau! :))

Paul Slayer Grigoriu said...

E foarte important, categoric. N-am sa neg niciodata asta, la fel cum n-am sa neg necesitatea cunoasterii stramosilor pentru intelegerea unui popor, a unei civilizatii, a unei culturi. Tot ce spun e ca, in cele din urma, un om ca si o civilizatie (desi comparatia asta e adesea riscanta) e in primul rand el insusi/ ea insasi.

Multumesc. :)

Prince Radovan Nemanja said...

Un articol foarte bun si realist, mai putin povestea cu marxismul cultural al Monicai Macovei. Valorile care stau la baza civilizatiei europene nu sunt cele crestine, ci cele ale antichitatii greco-romane, o lume prigonita, jefuita si distrusa in mare parte de crestini, dar care ne-a lasat inestimabile opere de arta si de gandire filosofica, etica, democratia, dreptul etc. Religia nu are ce cauta ca materie obligatorie in scoli, pentru ca ea reprezinta indoctrinare, nu stiinta. Putini oameni sunt cei care realizeaza ce mare pericol reprezinta aceasta materie pentru generatiile viitoare. In schimb, introducerea istoriei religiilor in locul religiei ar fi un lucru extraordinar, pentru ca la istoria religiilor se raporteaza infinit de multe aspecte din literatura, arta, istorie, astronomie etc. Lacunele generatiei tinere in aceasta privinta sunt enorme, iar asta determina alte si alte lacune in cele mai diverse domenii. Il inteleg pe Paul, care este foarte atasat de ortodoxie si are tot interesul sa o apere si sa o promoveze, insa aici Monica Macovei are dreptate. Am ajuns o tara de pupatori de moaste, in care majoritatea populatiei are mai mare incredere in "minunile" savarsite de acestea sau de nu stiu ce morminte ale unor calugari decat in medicina. Si, avand in vedere cat de jos a ajuns calitatea invatamantului romanesc actual, ne putem astepta la un viitor cumplit de sumbru...

Paul Slayer Grigoriu said...

Orice istoric serios (pana si Gibbon, in anticrestinismul lui) iti spune negru pe alb: fara crestinism, civilizatia europeana nu exista.

Donkeypapuas said...

Ştii care-i cea mai haioasă fază legată de aceste alegeri? Asta o să sublinieze (a câta oară?) că românii sunt - în mentalitate - profund "de dreapta". O afirmaţie a candidatului PAS (Partidul Alternativa Socialistă), Constantin Rotaru, care a afirmat, la dezbaterea organizată de TVR, că "şi în România interbelică ne loveam de aceste două direcţii: europenism şi tradiţionalism". "Şi dumneavoastră în ce categorie consideraţi că sunteţi?", a fost întrebat de moderator. "Eu sunt tradiţionalist!" Cred că găseşti toate dezbaterile pe TVR+, exceptând aceea cu Tonta-Ponta, care a tras chiulul.

Paul Slayer Grigoriu said...

Hahaha, buna asta, chiar o s-o caut.

Donkeypapuas said...

Am găsit eu: http://www.tvrplus.ro/editie-presedinte-pentru-romania-267542
Între minutul 34.40 şi 35.05

Manuscris Manusks said...

11 insi care au comentat o pierdere de timp

Paul Slayer Grigoriu said...

Poti sa rasufli usurat, nu suntem 11, doar ca unii au mai multe comentarii.