"Ida" a luat Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain

Cum premiile Oscar m-au dezamăgit în repetate rânduri, nu le mai urmăresc cu aceeaşi curiozitate ca în trecut, deşi între timp cinefilia mea a cunoscut noi şi binefăcătoare impulsuri. Însă nu pot decât să mă bucur când sunt răsplătite filmele cu adevărat meritorii, de aceea îmi permit să recomand cu căldură producţia care a luat premiul pentru "Cel mai bun film străin", "Ida". Am văzut filmul acesta anul trecut, chiar pe 1 decembrie, la recomandarea prietenului cinefil şi tobă de film Marian Sorin Rădulescu, autorul blogului Pseudokinematikos (www.pseudokinematikos2.blogspot.ro ). Regizor este Pawel Pawlikovski, un cineast polonez care trăieşte în Marea Britanie şi care, aici, surprinde cu fineţe şi durere conflicte profunde, al căror (supra)strat istoric este doar un pretext.

În "Ida" eu am văzut un film despre moarte. Despre cele două feluri de moarte posibile - cea întru imanent şi cea întru lumina neapropiată. Personajul Wanda - fostă judecătoare comunistă, care a trimis la moarte mulţi "duşmani ai poporului", acum căzută în alcoolism dar încă temută - urmează drumul oricărui om care trăieşte exclusiv în lumea palpabilului (şi încă nici acolo deplin, pentru că, în fond, Hristos e palpabil). Ucigaşă? Desfrânată? Da, dar mai cu seamă tristă şi, în cele din urmă, deznădăjduită. E un personaj-tip, aproape şablonard, deşi prezentat în culori foarte vii (metaforic vorbind, altfel filmul e... alb-negru). Orice închidere faţă de transcendent înseamnă sinucidere, indiferent dacă se materializează propriu-zis în act sau nu. E o săritură în golul în care cel care îşi duce existenţa între aceste limite se află oricum demult.

Moartea este constanta acestui film, de la părinţii răposaţi ai Idei - o tânără orfană care se pregăteşte să intre în monahism şi află în acelaşi timp că este evreică şi părinţii ei au fost ucişi în vremea naziştilor - până la condamnaţii la moarte ai Wandei şi la moartea ce le dă târcoale, într-un fel sau altul, tuturor personajelor. Dar se poate muri şi altfel, se poate muri întru înviere. Şi aceasta este calea care, printre multe hăţişuri, îndoieli şi căderi, i se propune Idei. Abaterea ei din drum poate fi socotită rătăcire, dar şi un fel de jertfă iubitoare, de viaţă trăită în locul celei care a renunţat prea uşor la ea şi după măsura aceleia.

Un detaliu foarte important, care trebuie studiat şi pentru care sper să am timp cândva este coloana sonoră. Nimic nu este ales la întâmplare: nici piesele clasice pe care le ascultă mătuşa, nici "Naima" a lui John Coltrane - jazzman cu multe căutări şi rătăciri pe plan spiritual, dar cu o evidentă înclinaţie către preaslăvirea dragostei dumnezeieşti - şi cu atât mai puţin coralul din scena finală, de Johann Sebastian Bach, poate compozitorul apusean cel mai sensibil la realităţile duhovniceşti.

Mai există însă o interpretare. Nu ştiu dacă regizorul a avut-o în vedere, dar, cumva, se impune din context. Wanda şi Ida reprezintă dreptatea şi iubirea, cu alte cuvinte, Vechiul şi Noul Testament. Pentru Wanda, ea însăşi cândva instrument al unei dreptăţi rigide (şi false, în cazul ei), plata păcatului este moartea, fără drept de apel. În Ida în schimb se vădesc spusele Sfântului Simeon Noul Teolog: "Mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire."