Coloana sonoră a vieţilor noastre - Iron Maiden, "Run Silent Run Deep"

Prin 1994 ne certam ca să stabilim care e cel mai slab album Iron Maiden. Cel mai slab însemnând, fireşte, cel mai puţin bun, pentru că toate ne plăceau foarte mult. Poate veţi rămâne surprinşi auzind că principalul candidat la coada clasamentului era "Seventh Son of a Seventh Son", dar pe vremea aceea Maiden însemna pentru noi piesele cu structuri clar definite de pe "Piece of Mind". Acela era modelul, restul era în regulă, dar sub standard. Dar să lăsăm în urmă ale copilăriei patimi şi să spunem că, în cele din urmă, am concluzionat cu toţii - probabil alături de membrii trupei - că cel mai slab album de până atunci (Dickinson era încă în trupă şi abia ieşise "Fear of the Dark") era "No Prayer for the Dying" (1990). "Cred că şi primele demouri Dream Theater au un sunet mai bun", spunea Bruce Dickinson. Însă, cum spuneam, cel mai slab însemna cel mai puţin bun. Iar pentru mine "No Prayer..." a fost totdeauna un album special, poate şi pentru că e primul disc Maiden pe care l-am ascultat şi primul album de metal din colecţia mea; înregistrat pe o casetă virgină TDK de Mosh din Piaţa Romană, care îi spunea "nopreăru'". Nefiind niciodată foarte interesat de sunet, am auzit de la început piesele de rezistenţă - "Holy Smoke", "Bring Your Daughter... To the Slaughter", "Mother Russia" - , apoi umplutura. Cu timpul, m-am îndrăgostit de umplutura respectivă. Şi, nebăgate în seamă, "Public Enema Number One", "Fates Warning" sau "Hooks In You" au devenit cu adevărat coloana sonoră a acelor zile de adolescenţă. După 25 de ani mi-am dat seama cât iubesc acest album. Şi am ales una dintre piesele neglijate, "Run Silent Run Deep" - structura e simplă, construită în jurul cupletului strofă-refren, dar acesta din urmă e atât de agăţător, modulaţia de la solo atât de reprezentativă, mersul basului un simbol atât de perfect al stilului Steve Harris, încât ar fi chiar păcat ca un asemenea cântec să intre în uitare. Inspirat din romanul căpitanului de marină Edward L. Beach Jr. şi din adaptarea lui cinematografică (cu Clark Gable în rolul principal), cântecul coboară din înaltul versurilor despre aviaţie în lumea luptelor submarine din Al Doilea Război Mondial: avem dramatism, moarte, curaj, disperare, onoare, luptă. Poate o definiţie heavy-metal. Cu siguranţă o piesă memorabilă.