Am vazut
"Inimi cicatrizate". E un film frumos, cu momente de poezie, imagini
si cuvinte inspirate, tonuri si nuante atent echilibrate. Si e o poveste
tragica, dar din cu totul alte motive decat banuiesc ca a intentionat
regizorul. Caci "Inimi cicatrizate" e un film sfasietor de
autobiografic. Sigur, la prima vedere e o poveste cu si despre Max Blecher, dar
- intr-un mod maiastru, artistic vorbind - desfasurarea porneste doar de la
scriitorul mort tanar ce a cochetat cu nihilismul avangardist european si ne
spune o poveste despre Radu Jude si cei pe care ii inspira, o anumita categorie
de oameni recenti.
La un sanatoriu
de pe malul marii, Manu/Jude/omul lui Jude traieste tragedia unei boli nu
atat fizice cat duhovnicesti. Pentru ca marea suferinta a acestui personaj este
imposibilitatea de a iubi. Daca in "Aferim!" am vazut un film de
propaganda, aici totul e mult mai verosimil, cu atat mai mult pentru
spectatorul din afara, si deci mai autentic si valoros artistic. Aici mesajele
politice sunt infiltrate subtil, ca un venin, care nu reuseste insa sa altereze
substanta artistica, in schimb ne ofera o imagine a regizorului mult mai
torturata decat, sunt sigur, e el dispus sa recunoasca. Personajul bantuit fara
indoiala de intuitia frumusetii nu are forta launtrica de a se ancora, se
topeste in judecata care-l impiedica pe autor sa-si iubeasca semenii (erotismul
e intinat de inselaciune chiar in latura lui cea mai lumeasca); nu isi poate
iubi tara, pe care o imbraca in viziunea progresista a imaginilor-cliseu cu
antisemitism, discriminare impotriva tiganilor, coruptie, etc ; nu ezita
sa-i batjocoreasca intr-o dezlantuire de invective una dintre cele mai
importante figuri intelectuale interbelice, Nae Ionescu, si doi martiri
"vinovati" de pacatul capital al societatii hip, legionarismul, Mota
si Marin – ce nu se vede in film este cum, cazuti in razboiul civil din Spania,
cei doi au fost primiti in tara cu o
admiratie cvasi-unanima, un articol elogios scriind inclusiv Nicolae Iorga, pe
care il putem banui de orice in afara de simpatii legionare; invoca si un text
laudativ la adresa lui Hitler scris de Cioran intr-o vreme in care mai nimeni
din Europa nu intuia crimele atroce pe care urma sa le comita cancelarul german
(in acea perioada publicatia britanica « Times » l-a desemnat « omul
anului ») ; si nu-L iubeste pe Dumnezeu, caci in durerea
autoprovocata de cultivarea lipsei de sens exclama (fraza-cheie involuntara a
unei opere cinematografice involuntar-autobiografice), "Ne-a distrus
crestinismul pe toti."
Si asa se face ca
de la malul marii personajul nostru pleaca in moarte ucis interior de lipsa de
sens. In lipsa imbratisarii pe care o respinge si o doreste sfasietor, ramane
cu masturbarea sub cearsaful de spital, simbol graitor pentru generatia care
isi va gasi in invectivele subtil anticrestine ce apar pe ici, pe colo,
ratiunea de a imbratisa filmul.
Acestea fiind spuse, trebuie sa insist din nou pe valoarea
artistica a « Inimilor cicatrizate ». E o imagine profunda si traita a suferintei. As compara-o cu plansul din
unele poeme baudelairiene sau, venind mult mai aproape de vremurile noastre, cu
acele formatii de black-metal din ale caror muzica si versuri razbate violent
durerea despartirii de Dumnezeu, dar care, in acelasi timp, cultiva aceasta
despartire cu furie. Tragedia atotcuprinzatoare e prilej de reflectie pentru
caderile noastre de zi cu zi sau pentru caderea cronicizata prin care trecem. Si,
uneori, din iadul cel mai adanc, renastem catre o viata noua. Dar asta nu vedem
in "Inimi cicatrizate", caci regizorul este in prim-planul oglinzii
in care un om isi implanta iar si iar pumnalul in organul chircit al unei
simtiri pe care o refuza.
No comments:
Post a Comment