Puterea transfiguratoare a iubirii

Am citit zilele trecute unele dintre cele mai frumoase pagini despre iubire scrise vreodată. Valoarea fiecărui om, infinită, mai mare decât universul şi decât toate universurile posibile, străluceşte în iubire, care scoate la iveala fărâma de dumnezeire din noi. „Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă, o apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti”. Citind aceste cuvinte ale părintelui Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, am simţit, pentru o clipă, pe măsura nevredniciei mele, ce durere mare este în toată creaţia pentru un singur om care se iroseşte. De fiecare dată când păcătuim, cu fiecare scădere a noastră şi cu tot compromisul, îi lipsim pe ceilalţi, lipsim creaţia întreagă de o ipostază a iubirii dumnezeieşti care nu există şi nu are cum să existe în afara noastră. Ne lipsim pe noi înşine şi toată făptura de o iradiere a iubirii care nu poate fi nicicum recuperată. „Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea”. Sfinţii Părinţi spun „Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu!” şi este vorba despre o vedere pe care numai prin acel om o poţi avea. De aceea iubim, şi doar văzând în celălalt o „fereastră către Dumnezeu”, sau o icoană, iubirea noastră poate creşte, într-un dinamism nesfârşit, fără a cădea în plasa plictiselii, care vine din aceea că în loc să căutăm ceea ce este unic în fiecare dintre semeni – tocmai acea reflexie irepetabilă a chipului Creatorului – ne oprim la aspecte exterioare, precum frumuseţea, inteligenţa, cultura, care, desigur, îşi au rolul lor în exprimarea persoanei şi a personalităţii sale, dar nu sunt esenţa, „adâncul”. Ori către acesta tinde iubirea adevărată, fie că este vorba despre iubirea între soţi sau despre cea între prieteni. Există şi iubirea aşa-numit firească, cea între rude, de pildă. Dar şi aceea se desăvârşeşte prin transfigurarea ei în lumina lui Dumnezeu, când din iubire din trup şi sânge se transformă în dragoste deplină.
În Ortodoxie, Chipul lui Dumnezeu din om este dinamic, tinzând pururea spre asemănare. Asemănarea nu este altceva decât Chipul actualizat, împlinit, precum fluturele faţă de cocon. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, la fel este şi dinamica iubitoare, apropierea nesfârşită către asemănare.
Prin Chipul lui Dumnezeu din om, unic, se explică, după Părintele Petroniu, atitudinea aparent inexplicabilă a celui care iubeşte. „Nu vede lipsurile sau nedesăvârşirile persoanei iubite, pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă a chipului în asemănare”. Iubirea fără cunoştinţă e nedesăvârşită, dar chiar când nu conştientizăm cele de mai sus, când iubirea noastră e aşa-zicând şchioapă, avem o intuiţie a unicităţii celuilalt. Minunat este însă că iubirea nu este, aşa cum se spune adesea, oarbă, ci este de fapt singura care vede cu adevărat, în profunzime, dincolo de stratul circumstanţial. „Numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae. Elementul cel mai important copleşeşte tot restul şi arată lipsa de însemnătate a celor la care suntem obişnuiţi să privim, pentru că doar pe ele le putem vedea.
Vedem cel mai adesea după propria noastră măsură. Rău fiind, nu văd, de multe ori, decât răul din celălalt. Şi chiar când uneori îmi stă în faţă o persoană mai bună, înţeleg şi intuiesc bunătatea ei, dar nu o văd desluşit. Pe de o parte, bunătatea aceea are ecou în mine, pentru că sunt creat după acelaşi chip dumnezeiesc, pe de altă parte, ecoul acela este înăbuşit de larma răutăţii pe care am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet. Nici eu însumi nu mai pot să desluşesc chipul dumnezeiesc din mine. Sfinţii sunt singurii care pot, căci ei s-au apropiat de măsura desăvârşirii şi văd bunătatea din altul, fie ea cât de ascunsă, pe măsura propriei lor bunătăţi. „Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat”.
După cuvântul Sfântului Isaac Sirul, iubindu-l pe altul, „semeni în el sămânţa virtuţii”. Iubirea are puterea de a-l transfigura pe cel iubit. Oratoria, retorica, imaginea – pentru a intra pe un teritoriu foarte supralicitat astăzi –, nu au forţa de a schimba oamenii pe care o are iubirea. Vedem, de pildă, în cotidian, oameni care din iubire fac cele mai nebuneşti lucruri, pornesc pe drumuri de care nici nu s-ar apropia în mod obişnuit. Desigur, nu vorbim în aceste cazuri despre iubirea reală, dar dacă şi aceasta, înşelătoare, are o putere atât de mare, ne putem lesne închipui cât de copleşitoare e cea adevărată. De aceea răutatea ce ne înconjoară este şi rezultatul propriei noastre lipse de iubire, a faptului că, după cuvântul Mântuitorului, „dragostea multora s-a răcit”. Cum spune părintele Stăniloae, „în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi”. Vedem şi de aici că pentru a schimba ceva în bine, lucrul cel mai mare pe care îl putem face e să ne schimbăm pe noi.
Vorbim, desigur, despre iubirea adevărată şi nu despre denaturările tot mai grosolane pe care le suferă astăzi acest cuvânt. Iubirea de care suntem, astăzi, atât de departe, pe care o înecăm în patimi şi pofte, în privirea celuilalt nu ca persoană unică şi irepetabilă, ci ca obiect de satisfacere a lăcomiei noastre. Dar datori suntem să încercăm. Şi orice fărâmă de iubire încolţeşte în noi, să o cultivăm ca pe o floare rară, udând-o cu roua dragostei lui Dumnezeu şi păzind-o de orice noroi al păcatului, chiar când ni se pare, în nepriceperea noastră, că ar putea fi izvorât tot din iubire.
Smerit, părintele Petroniu spune: „A vorbi despre Iubire înseamnă a vorbi despre Însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara)”. Am vrut doar să împărtăşesc din lumina duhovnicească pe care o răspândeşte monahul athonit şi îmi cer iertare pentru nevrednicia mea.

*Recomand cu căldură cartea Părintelui Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, apărută în 2006 la Editura Bizantină.
**Un gând iubitor, astăzi, se îndreaptă spre Luciano Pavarotti, plecat la cele veşnice de dimineaţă, în jurul orei 7.