O poveste multiculturală

Acum câţiva ani am participat, în calitate de traducător, la un seminar pe teme europene, unde printre alte inepţii, Călin Nu-Ştiu-Cum din Cluj sau Timişoara – „expert” foarte apreciat de confraţii lui europeni – explica publicului entuziast cum trebuie să-i căutăm şi să-i identificăm pe rasişti. Asta pentru că mulţi sunt rasişti chiar dacă spun că nu sunt, ba unii sunt rasişti chiar fără să ştie. Pe scurt, metodologia amintea până în detalii de căutarea de către comunişti a „duşmanilor poporului”, ascunşi peste tot, şi trebuind identificaţi pentru a-şi primi pedeapsa la Canal, Gherla, Aiud, şi de aici eventual în gropile comune. Mentalitatea tip „big brother” face adepţi în noul sistem dominat de religia corectitudinii politice. Toată lumea care nu e de acord ca o minoritate să aibă toate drepturile, chiar şi cele care sfidează majoritatea, trebuie condamnată în numele luminosului multiculturalism. Dacă nu-i ridicăm în slăvi pe minoritari, punându-ne în acelaşi timp cenuşă în cap pentru grelele persecuţii la care i-am supus, suntem nişte duşmani ai orânduirii, rasişti netrebnici sau fundamentalişti odioşi.
Am văzut de asemenea, de multe ori, ţigani şi ţigănci care se plângeau de discriminarea la care sunt supuşi, ţipau că nu pot să înveţe normal şi nu sunt trataţi cum se cuvine de românii majoritari. O asemenea purtătoare a plângerilor etniei sale terminase liceul şi facultatea, alături de alţi copii români, fără nici o diferenţiere. Liceul, unul de elită în acea vreme. Spun asta nu pentru că e acelaşi pe care l-am făcut şi eu, ci pentru că, la începutul anilor 90, statisticile atestau că era unul dintre cele mai bune din ţară. Am cunoscut ţigani care au beneficiat de locurile suplimentare garantate de statul român în universităţi. („Cine are ceva împotriva acestor locuri, este rasist”, spunea expertul Nu-Ştiu-Cum). Şi aceştia se plângeau. Uneori chiar îşi scriau plângerile pe un flipchart. „Ţigani sunt discriminaţi”. Ce mai contează un „i” în plus sau în minus? Ortografia nu e probă de admitere, iar studiile sunt oricum garantate. „E jignitor pentru noi să auzim cântece de genul noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni. E discriminare”.
Se cere României să-şi asume greşelile şi slăbiciunile, să recunoască stadiul jalnic în care se află şi nivelul scăzut de educaţie şi civilizaţie al cetăţenilor săi care nu odată au înspăimântat Europa. Şi este o pretenţie cât se poate de justificată. Da, trebuie să ne recunoaştem precaritatea spirituală şi educaţională. Dar aşa trebuie să facem toţi. Nu doar noi.
Ţiganii – expresie incorectă politică, azi nu mai avem voie să le zicem decât rromi – au tot felul de partide şi organizaţii, care se plâng, în auzul tuturor, de discriminările la care sunt supuşi. Şi care, a venit odată vremea să o zicem răspicat, NU EXISTĂ! Unii ţigani sunt apostrofaţi? Aşa e, la fel şi unii dintre cei care poartă ochelari (în copilărie aproape că mă obişnuisem ca unii colegi să-mi spună „chiorule”). Unii ţigani sunt bătuţi fiindcă sunt ţigani? Poate, la fel şi unii dintre rockeri pentru că au părul lung. O discriminare ca atitudine generală nu există. Poate doar cea pozitivă despre care vorbeam mai sus, cu locurile suplimentare pentru ţigani, justificate prin sărăcia extremă a membrilor acestei etnii, de parcă n-ar fi zeci de mii de români care trăiesc la limita subzistenţei şi n-au cum să-şi dea copiii la şcoală. Dar asociaţiile se plâng. Şi că se plâng n-ar fi atât de grav – e dreptul fiecăruia să spună ce vrea – însă când vine vremea asumării unei responsabilităţi... tăcere. „I-aţi văzut Dumneavoastră pe cei din Italia că sunt mai bruneţei şi aţi tras repede concluzia că sunt ţigani”, spunea acum câteva zile o reprezentantă a Partidei Rromilor, candidată la parlamentul european.
Cu alte cuvinte, România trage ponoasele de pe urma violenţelor ţiganilor, care nu recunosc nimic, şi tot România trebuie să-şi ia şi sancţiuni pentru că, pasămite, i-ar discrimina. Sigur, avem şi români neaoşi, de-ai noştri – şi nu puţini – care ne fac „reclamă” în ţară şi peste hotare. La fel de sigur e că ţiganii ce înspăimântă Italia şi nu numai sunt cetăţeni români şi astfel, vrând nevrând, ai noştri. Nu avem ce face decât să ni-i asumăm. Dar mergând mai departe cu politica struţului, lucrurile nu vor face decât să se agraveze. Atâta timp cât ţiganii se vor plânge în continuare de cum îi persecutăm noi, dar pe cei dintre ei care calcă în picioare ţara – din interior şi din exterior – fie nu-i recunosc, fie-i scuză, România va suferi şi de vină va fi... tot ea.
Detest generalizările şi nu cred că oamenii pot fi judecaţi pe criterii rasiale (sau naţionale). Cred de asemenea că atunci când unii membri ai unei naţiuni, ai unei comunităţi, ai unei etnii creează probleme, comunitatea respectivă este datoare să rezolve acele probleme. Şi dacă nu poate, măcar să nu le nege. Avem o problemă în Europa şi în lume, iar de vină sunt, în acest moment, nişte ţigani. Nu toţi ţiganii. Dar la fel cum România este responsabilă pentru faptele unor cetăţeni ai săi, iar românii nu pot ieşi din marasm fără să îşi recunoască situaţia precară, conducătorii comunităţilor de ţigani sunt chemate să facă acelaşi lucru. Soluţiile nu sunt simple. Dar pentru a fi viabile trebuie să înceapă cu adevărul. Nu minciunile despre discriminare, adevărul despre comunităţile care sunt leagăne pentru infractori şi asasini.
De multe ori ne e frică să umblăm singuri în anumite zone. „Din cauza ţiganilor”, spunem, şi poate greşim generalizând, dar poate există în temerea noastră şi un sâmbure de adevăr. Socotesc că guvernul italian a fost blând. Cred că dacă i-ar fi expulzat pe toţi cetăţenii români care sunt de mai puţin de cinci ani cu forme legale în Italia, măsura ar fi fost de înţeles. Până una-alta, români dintre cei care odinioară se temeau să se plimbe noaptea prin Ferentari, spunând că se tem de ţigani, astăzi, în Italia, nu au curajul să doarmă sau să iasă din case. De ce? „Din cauza ţiganilor”, spun unii. Poate greşesc, generalizând. Dar poate există în temerea lor un sâmbure de adevăr. Adevăr pe care, în numele religiei corectitudinii politice, nu mai avem voie să-l rostim. Şi din rana noastră continuă să iasă puroi, răspândind infecţia peste toţi, români şi ţigani. Dumnezeu să ne ajute!