Citind "Scara" (IV)

„Fugi ca de bici de locurile unde poţi să cazi, căci după fructele pe care nu le vezi (scil. care nu există) nici nu cauţi mereu să te întinzi”. (Cuvântul III)
Înţelesul este evident. Însă aş vrea să zăbovesc câteva clipe asupra textului, pentru a dezlega unele nelămuriri ce apar când se vorbeşte despre o anumită rigiditate a creştinismului. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 23), iar părintele Constantin Coman ne sfătuia cândva să începem orice lucrare de propovăduire între tineri cu aceste cuvinte. „Toate îmi sunt îngăduite”. Hristos nu propovăduieşte un cod restrictiv, ci ne învaţă calea mântuirii. Nu e legalism rigid, ci dragoste dumnezeiască. „Toate îmi sunt îngăduite”, căci Dumnezeu nu încalcă niciodată libertatea omenească şi ne lasă alegerea căii pe care vrem să o urmăm. „Dar nu toate folosesc”, căci dacă mergem spre păcat vom culege moarte, nu ca pe o pedeapsă a unui Dumnezeu răzbunător, ci ca rezultat firesc al ruperii de sursa vieţii. Viaţa noastră e Hristos, şi suntem liberi să alegem să ne rupem de El, dar ne vom stinge prin „deconectare de la sursă”. În acest sens, unele lucruri pot fi dăunătoare pentru unii dintre noi, în măsura în care ni se fac pricină de cădere, deşi, în ele însele nu sunt rele. Ce e pentru unii medicament e pentru alţii otravă.
Există locuri care sunt rele prin ele însele şi în privinţa cărora nu are rost să vorbim prea mult. Aşa sunt de pildă bordelurile. Pentru altele intervine tocmai nuanţa amintită mai sus. „Ca şi când cârciuma, adică bodega, nu este un loc indispensabil pentru comunicare intelectuală şi umană... Lipsa de cârciumă, lipsa de cafenea. De care suferim acuma cumplit. Noi suntem mutilaţi şi cu consecinţe grave în inteligenţa românească prin neexistenţa cafenelei şi a cârciumii (bodega, braseria)”. Cuvintele îi aparţin lui Alexandru Paleologu şi aparent intră în contradicţie cu toate predicile creştine împotriva beţiei. Nu este însă aşa. Cei care văd în cârciumă, pe bună dreptate, un loc unde se naşte comunicarea şi o anumită căldură umană nu sunt în opoziţie cu preoţii care tună şi fulgeră numind-o „loc de pierzanie”. Căci pe mulţi asemenea locuri îi vatămă din pricina slăbiciunii lor. Şi pe lângă oamenii mutilaţi de lipsa cafenelei, apar pe zi ce trece mai mulţi mutilaţi de şederea prelungită în cârciumă. Părintele Paulin Lecca, în minunatul jurnal al convertirii, povesteşte cum intra cu un prieten în bodegă pentru a bea un pahar de vin şi ieşea mult mai târziu, abia ţinându-se pe picioare. Deci ce vom spune? Este bună cârciuma sau rea? Răspunsul nu poate fi dat decât în funcţie de om şi de cele ce îl ispitesc. De la singurătatea înstrăinării până la împreuna-şedere cu alţii la masă, criteriul este unul singur: măsura în care ne raportăm la Hristos în oricare dintre aceste locuri sau stări. Căci când pleacă Hristos, izgonit de vreo patimă ce se poate numi şi idol, îşi face loc celălalt. De aceea, deşi putem specula fără sfârşit, în cele din urmă, în practică nu se aplică decât un singur lucru: „fereşte-te de locurile unde poţi să cazi”.





.