Jurnal athonit de călătorie (I)

Drumul spre „Agios Oron”, Muntele Sfânt, Athon sau Athos, trece prin micul orăşel grecesc Ouranopoli, ultima staţie din partea aceasta de lume. Tradiţia spune că Maica Domnului a ales muntele pentru asceţii ce vor duce viaţă călugărească şi tot ea a hotărât, pentru a-i feri de ispite, ca aici să nu vină femei. Odată ajunşi la Ouranopoli, luăm vaporul „Sfântul Pantelimon” şi, după mai bine de jumătate de oră de navigat, timp în care pescăruşii se apropie fără teamă de noi şi prind din zbor bucăţile de pâine pe care le aruncăm, oprim în micul port ce duce spre Sfânta Mănăstire Dochiariu. Părinţii greci tocmai ies de la slujbă şi ne trimit la arhondaric – locul unde sunt primiţi oaspeţii – fără să ne acorde un interes prea mare, apoi merg la masă împreună cu pelerinii cazaţi aici. Biserica principală e înconjurată de o curte frumos amenajată şi pavată, umbroasă, unde se plimbă în voie o mulţime de pisici şi un căţel negru, care are ca tovarăş nedezlipit o siameză. În faţa arhondaricului cresc câţiva portocali sălbatici. Cum aşteptarea se prelungeşte, dăm ocol curţii şi admirăm frescele exterioare ale bisericii, cu patronii ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fie singuri, fie împreună sau ţinându-L în mâini pe Pruncul Iisus. După un timp, un grec ne face semn că putem veni să ne închinăm Panaghiei, anume Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, numită de ea însăşi „Grabnic-Ascultătoare” (Gorgoepikoos). Datând probabil din perioada în care mănăstirea a fost restaurată de Alexandru Lăpuşneanu, această sfântă icoană, mare şi impunătoare, cu feţele Maicii Domnului şi Pruncului frumos zugrăvite şi închise la culoare, îmbrăcată în argint, a săvârşit de-a lungul veacului nenumărate minuni. Una dintre primele este cea legată de călugărul trapezar (adică ce lucrează la sala de mese/bucătărie) Nil, care trecea pe lângă icoană fără respect şi o afuma cu o făclie, deşi o voce l-a avertizat de două ori şi care, de aceea, a orbit. După pocăinţă şi rugăciune şi-a recăpătat vederea, auzind cuvintele: "Monahule, rugăciunile tale au fost primite. Eşti iertat şi vei vedea din nou. Spune-le părinţilor şi fraţilor care se nevoiesc aici că sunt Maica lui Dumnezeu Cuvântul, a doua după Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Mănăstirii acesteia, a Arhanghelilor şi a Sfântului Ierarh Nicolae. Să vină către mine în orice nevoie şi-i voi asculta pe ei, şi pe orice creştin ortodox ce va veni către mine cu evlavie, căci eu sunt grabnic ascultătoare”. De atunci nenumărate boli şi neputinţe au fost vindecate prin rugăciunile în faţa acestei icoane, după care în lume există doar cinci copii, una dintre ele la Sfânta Mănăstire Lainici din Oltenia. Cum eu însumi m-am bucurat de un ajutor mare de la Grabnic-Ascultătoarea, cineva drag vindecându-se în chip minunat de boală, îmi doream să ajung să mă închin şi să aduc mulţumire din buze nevrednice. După cum spune stareţul mănăstirii, arhimandritul Grigore, icoana este una a contemporaneităţii, a secolului vitezei în care oamenii au nevoie de răspunsuri rapide la toate problemele vieţii, deci şi la rugăciuni. Iar Maica Domnului este cu adevărat grabnic ascultătoare atunci când o rugăm cu evlavie, atâta cât putem. Luând deci încă de la început asupra noastră ocrotirea Patroanei Sfântului Munte, am plecat mai departe.
La Xenofont părinţii ne întâmpină cu cafea, ceai, apă rece şi rahat, apoi ne deschid biserica, pardosită cu marmură albă şi luminată, cu candelabre impunătoare ce pot fi coborâte până la pământ. Zăbovim puţin şi plecăm pe un drum, paralel cu malul mării, spre mănăstirea Sfântul Pantelimon, locul de rugăciune al călugărilor ruşi şi ucraineni. Aici suntem primiţi cu pâine uscată – foarte gustoasă! - şi proaspătă şi ceai, iar după o clipă de reflecţie, părintele de la arhondaric se hotărăşte să ne găzduiască pentru o noapte. Primim două camere – una cu patru paturi, alta cu două – şi pentru a vedea biserica şi complexul suntem îndemnaţi să-l căutăm pe părintele Olimpius.
Viaţa călugărească se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Mănăstirile primesc, în măsura posibilităţilor, pelerini, dar nu sunt centre turistice, iar părinţii nu au vreme de pierdut. Programul slujbelor zilnice este lung, cu rugăciuni de zi şi de noapte, masa este luată în comun, iar apoi fiecare călugăr merge în chilie la odihnă şi pravilă (program de rugăciune particulară, sub îndrumarea duhovnicului) sau îşi duce la capăt diferitele ascultări, adică slujbe, hotărâte de stareţ: unul este la bucătărie, altul la grădină, altul la bibliotecă, însă, de regulă, un novice trece prin toate felurile de ascultări, până când se statorniceşte într-una.
Părintele Olimpius, avertizat de un alt călugăr cu care schimbasem două vorbe într-un amestec de rusă şi engleză, vine la noi în faţa bisericii mari. Este un bătrân micuţ de statură, cu barbă albă şi figură luminoasă şi blândă, care începe prin a ne mustra: „Acum este ora de odihnă! Există un program! Vă deschid biserica timp de două minute, vă vorbesc puţin şi gata.” Suntem un pic descurajaţi, dar mustrarea se dovedeşte a fi doar o încercare, căci părintele Olimpius stă cu noi cât vrem şi ne explică totul cu multă răbdare. Mănăstirea a început să fie construită în 1814, când i-a luat locul celei vechi, mult mai mică şi cunoscută ca Vechiul Russikon. De la acesta s-a luat şi hramul, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Biserica mare a fost construită între 1814 şi 1851, în stilul clasic al Sfântului Munte, deci bizantin-grecesc. Aici tronează cea mai cunoscută icoană a Sfântului Pantelimon, făcătoare de minuni. De jur împrejur, icoanele şi candelabrele sunt îmbrăcate în aur. O icoană a Sfântului Nicolae, argintată şi împodobită cu pietre preţioase, a fost dăruită mănăstirii de ultimul ţar, Nicolae al II-lea, omorât de bolşevici împreună cu toată familia şi canonizat după căderea cortinei de fier. Tot ţarul a dăruit acestei biserici şi candelabrul principal. Într-o latură se găseşte o icoană a Sfântului Siluan, marele ascet rus al secolului XX, ce a petrecut zeci de ani aici, cu o părticică din sfintele sale moaşte. Lăsăm câteva pomelnice, asiguraţi de părintele Olimpius că există părinţi români care le vor citi, apoi urcăm pe o scară parcă interminabilă, pe lângă chiliile călugărilor şi vedem cel mai mare clopot făcut în Răsăritul Europei, ale cărui bătăi se aud până la Ouranopoli. Mai sus este biserica mică, în stil rusesc, cu influenţe de gotic din secolul al XVIII-lea. O parte a ei este închinată eroului naţional rus canonizat Alexandr Nevski. Într-un timp, în mănăstire s-au nevoit 2000 de călugări şi de aceea a fost nevoie de biserici foarte încăpătoare. Printre altele, aici este o icoană veche şi frumos împodobită a Sfântului Pantelimon, cu un scăunel pe care creştinii se urcă pentru a o săruta în dreptul ei, şi icoane care arată cinstirea deosebită de care se bucură Sfântul Serafim de Sarov. Lângă biserică este un relicvar foarte bogat, cu craniul Sfântului Siluan Athonitul, părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Evanghelist Luca, ale Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cosma şi Damian sau ale Sfântului Eftimie, cu pielea rămasă pe oase. Ne închinăm, îi mulţumim părintelui Olimpius şi mergem la odihnă până la 5.30 (11, ora bizantină), când ne întoarcem la Pavecerniţă, o slujbă de seară cu multe rugăciuni, unele dintre ele speciale pentru Postul Mare, cum ar fi rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul, şi cântări cvasi-recitative ale unui cor bărbătesc. Mergem în camerele noastre, şi, la lumina unei lampe cu gaz vorbim despre ale zilei şi ale Bisericii până când adormim. La 2 clopotele ne vor chema la slujba de dimineaţă.
(Surse pentru istoria Icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare: Silviu-Andrei Vlădăreanu - "Lumea credinţei" şi Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Lainici)