Revolta împotriva cărţilor necitite

Mi-i amintesc din liceu. Erau oamenii cu care te trezeai uneori alături, fără să ştii cum ajunseseră în gaşca ta, care stăteau o vreme acolo, pozau în prieteni pe viaţă, mimau împărtăşirea valorilor şi la un moment dat dispăreau aşa cum apăruseră. În tumultul adolescentin, când fiecare încerca să iasă în evidenţă şi când prin gesturi şi atitudini adesea copilăreşti încercam să ne creăm identitate şi personalitate, ei erau neutri. Şi oportunişti. Veneau cu tine dacă aveai o imagine cool, dar nu mergeau niciodată până la capăt, nici în bine nici în rău. Erau la bairame şi în bar. Dar nici nu citeau Dostoievski, nici nu se îmbătau până aproape de inconştienţă. Nici nu scriau poezii, nici nu-şi lăsau plete până pe spate. Dacă-şi tăiau blugii o făceau discret, ca să nu se observe prea uşor, dacă înjurau guvernul îl înjurau în curtea şcolii sau în faţa fetelor. Erau ei un pic rebeli, dar nu cât să se uite lumea urât la ei pe stradă. Muzica o ascultau de pe compilaţii, ca să nu obosească prea tare, erau pentru o săptămână fanii câte unei formaţii cool de la care cunoşteau pe de rost cele două piese difuzate pe MTV, şi care nu era niciodată pop şi niciodată death-metal. În discuţiile culturale tăceau prudenţi, aruncând eventual câte o vorbă doar când venea vorba despre Freud, pe care îl studiaseră îndeaproape din rubricile „Iubire, sex şi tandreţe” ale revistei „Bravo”. Păstrând proporţiile, se asemănau micului burghez descris de Hesse în „Lupul de stepă”, acela care nu merge până la capăt nici în virtute, nici în desfrâu, ci încearcă să păstreze un pseudo-echilibru ipocrit. Aşa cum i-am cunoscut, aşa i-am şi uitat...
...până de curând, când, în triumful mediocrităţii ce a pus stăpânire pe mica noastră lume, au ajuns în prim plan. Sunt peste tot, dar de cele mai multe ori în poziţii cât se poate de vizibile: jurnalişti, advertiseri, creatori de modă, DJ-i, PR-işti, ceva mai rar artişti. În general sunt caracterizaţi de colegii lor ca fiind „foarte tari” şi, neapărat, „foarte creativi”. Îi găseşti prin toate cluburile la modă – la modă nu sunt fiţele, ci un aşa-zis underground, mai conformist decât orice convenţionalism pe care mimează că l-ar combate - , la toate acţiunile non-profit ale vreunui ONG stângist, la toate lansările culturale cuprinse între „Playboy” şi „Monoloagele vaginului”, îmbrăcaţi „stylish”, cu o atitudine „trendy”, vorbind mult. Astăzi ei sunt purtători şi formatori de opinie. Sau trendsetteri, ca să fim pe înţelesul tuturor.
Am mai scris şi în alte rânduri că azi a fi rebel e la modă şi a fi paria te pune în vârful unei înalte societăţi paralele. Şi ce e mai frumos decât să lupţi în numele unor cauze nobile, lovind în tradiţii şi curente desuete, despre care oricum ştii că n-au cum să te pună în pericol, pentru că nu ripostează? (Atacurile revoluţionarilor de bodegă de la Luna Amară împotriva Bisericii sunt doar un exemplu, pe care l-am mai dat. Acum pot să cânte cu şi mai multă însufleţire şi curaj împotriva Patriarhului Teoctist, că doar omul a murit.) Când îi auzim învăţându-ne altruişti despre „un alt concept de entertainment”, „vechi bariere mentale înlăturate” sau „eliberarea creativităţii”, înţelegem că sub ochii noştri se desfăşoară o revoluţie triumfătoare. E revolta neutrilor de odinioară împotriva cărţilor pe care nu le-au citit, a muzicii pe care nu au ascultat-o, a rugăciunilor pe care nu le-au rostit. Împotriva tuturor acelor lucruri care, încă din liceu – vă amintiţi? – îi oprimau. Dacă nu au înţeles un lucru, fără îndoială acel lucru este rău. Uite că ei s-au strecurat şi au ajuns în faţă şi fără acele vechi valori cu care tot felul de retrograzi le împuie capul încă din copilărie, aşa că a venit vremea să le aruncăm şi pe acelea la gunoi. I-aţi recunoscut? Sunt cei care ne învaţă că trebuie să scoatem icoanele din şcoli, să-l reconsiderăm pe Eminescu şi să-l citim în adevărata lumină de versificator minor, şi xenofob pe deasupra, supraevaluat de propaganda comunistă, să apărăm natura şi minunatele ei plăsmuiri, cum ar fi monumentul eroilor comunişti din parcul Carol, să ne bucurăm alături de prietenii noştri gay care nu vor decât lucruri foarte fireşti, cum ar fi copiii cu doi taţi, şi, mai presus de toate, să înţelegem că noua cultură sunt ei şi că am isprăvit odată pentru totdeauna cu prejudecăţile frumosului, binelui şi adevărului. Ei sunt peste tot. În societatea civilă – care nu înţeleg nici în ruptul capului ce e şi de unde a apărut – cu modele intelectuale şi existenţiale ca Mihaela Rădulescu, şi într-o nouă elită antielitistă, promovând până la paroxism toleranţa şi fiind mai intoleranţi decât Inchiziţia cu tot cel ce-i contrazice. Ei sunt intelectualitatea despre care vorbeşte Mircea Platon, o clasă plină de orgolii şi pretenţii de sacerdoţiu laic, dar fără opere şi fără substanţă. Pentru că dincolo de norul de fum, lumini, reclame „deştepte” şi promovare agresivă nu se află nimic. Neutrii noştri sunt în mijlocul evenimentelor, organizează, mobilizează şi promovează ofensiva totală a zgomotului mult pentru nimic. Incapabili să genereze substanţă, au pus ambalajul lor găunos în centru şi l-au transformat în însuşi miezul unei culturi fără conţinut. Sunt cei care ne învaţă ce să facem, mereu prietenoşi, cu un zâmbet superior pe buze, dar pe care o singură discuţie mai bine articulată îi transformă fie în roboţi care repetă la nesfârşit aceleaşi platitudini, fie în bâlbâiţi.
Toate acestea reprezintă eşecul nostru, al fiecăruia dintre cei care pretindem că vrem o altă lume şi o altă scară de valori. Mediocrităţile nu ajung sus decât când acolo este un vid de forţă spirituală şi intelectuală. Ariditatea mea l-a propulsat în vârf pe cel de care mă plâng astăzi. Şi succesul lui demonstrează că am fost, în esenţă, la fel de superficial ca el, doar că mai puţin abil. Prin ceea ce scriu aici, nu vreau să lovesc în ei, ci mai ales în noi. Sau, dacă preferaţi, în mine. Eşti nemulţumit de ce e în jur? Pune-te la punct pe tine însuţi. Dacă nu vom produce valoare, trăire şi duh, suntem condamnaţi să rămânem nişte cârtitori fără orizont. Acum e vremea să ne trezim din somnul mulţumirii de sine şi să vedem dacă avem ceva de spus lumii. Şi atunci poate se vor trezi şi ei, sau se vor întoarce unde le e locul, adulmecând la periferia existenţei ocazia de a mai prinde şi ei o privire admirativă... măcar de dragul vremurilor vechi.