Dreapta şi stânga în România de azi - în viziunea lui Mircea Platon

Celor care nu-l cunosc, le spun doar că Mircea Platon este un român care trăieşte zbaterile acestei ţări din poziţia tânărului cărturar lucid, necontaminat de ideologiile dominante ale pieţei noastre publice. Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii, el este unul dintre acei gânditori pe care presa noastră mainstream îi refuză, apărându-şi cu fermitate clişeele şi interesele. Analiza de mai jos, preluată de pe blogul lui Claudiu Târziu, lămureşte multe dintre confuziile născute din folosirea unor termeni şi a unor pseudo-platforme goale de conţinut.

Ce se întâmplă cu noi

Rezultatul alegerilor locale din România a zgribulit rândurile “dreptei” româneşti. Ideologi de toate calibrele, de la Mircea Mihaieş la Sever Voinescu, s-au împleticit spre colţul rezervat lor în paginile ziarelor pentru a denunţa, spectral sau răzbubuitor, noua victorie a lui Ion Iliescu. Diabolicul, tenebrosul, giganticul păpuşar, “elefantul alb” Ion Iliescu a câştigat din nou. Stânga domină România, ne anunţă dreapta.
Din punctul meu de vedere, e adevărat, stânga domină România, dar nu din cauza lui Ion Iliescu, ci din cauza unei drepte – să o numim “neoconservatoare” sau “civic-liberale” - care a trăit, vreme de două decenii, în fericită simbioză cu Ion Iliescu. Dacă Ion Iliescu nu ar fi existat, dreapta civică românească ar fi trebuit să-l inventeze. Când spun “dreapta” nu mă refer la dreapta politică, inexistentă atâta vreme cât e reprezentată de partide de centru-stânga şi de tehnocraţi cu pedigree iliescian. Când spun “dreapta” mă refer la coteriile debordând de puritate morală ale “dreptei” intelectuale.
Şi asta pentru că, de două decenii încoace, bătălia dintre stânga şi dreapta a fost, cu excepţia scurtei şi regretabilei guvernări Ciorbea, una dintre “intelectuali puri” şi politicieni “machiavelici” de tip Ion Iliescu sau Adrian Năstase. Nu a fost aşadar bătălia dintre două forţe politice, ci dintre o maşinărie politică eficientă, cea a stângii, şi un discurs, uneori demn, uneori penibil, aproape întotdeauna contrafăcut, al dreptei civice. Situaţia a stat astfel tocmai pentru că stânga iliesciană şi dreapta intelectuală au avut un scop comun: împiedicarea apariţiei unei autentice forţe politice de dreapta.
Victoriile stângii în România nu se datorează în principal stângismului românilor, ci mai degrabă modului în care atât stânga cât şi dreapta au formulat, au decupat programatic realitatea românească. De fapt, şi stânga şi dreapta s-au concentrat, în practica lor politică sau în discursul lor ideologic, pe un singur lucru: pe defectele românilor. Stânga lui Iliescu a flatat şi a folosit aceste defecte. Iliescu a înţeles că, după patruzeci şi cinci de ani de comunism, de programare genetică si ideologică a românilor, tot ce are de făcut pentru a ne menţine în sfera de influenţă sovietică e să se folosească de instinctele şi patimile “omului nou”. Construită pe corupţie, frică, dispreţ pentru viaţa omului, manele, baroni locali şi şovinism de tip “România Mare”, “România” lui Ion Iliescu are vitalitatea unei pustule.
De cealaltă parte a baricadei, dreapta s-a concentrat tot pe defectele românilor. Discursul dreptei civice româneşti postdecembriste e plin de înjurături, la propriu, la adresa “mârlăniei”, “stupidităţii”, “primitivismului”, “trogloditismului”, “păşunismului”, şi “violenţei” poporului român. Denunţând aceste trăsături, folosite cu success de Ion Iliescu în edificarea sistemului politico-economic pe care îl conduce, dreapta nu a reuşit nimic altceva decat să se autolegitimeze ca “elită”. O elită bazată doar pe dezgust.
Având de ales între demagogia avunculară a lui Ion Iliescu, care le îngăduie şi flatează patimile şi micimile sufleteşti antrenate de comunişti special pentru a ţine România în lesă, şi dezgustul elitelor de dreapta, pentru care tot ce e românesc e o insultă la adresa umanităţii, românii au mers mai mereu pe mâna stângii.
În mod normal, dreapta ar fi trebuit să aibă în vedere nu doar denunţarea defectelor reale sau închipuite ale românilor, ci folosirea calităţilor lor, atâtea câte sunt. Dar se pare că nici stânga şi nici dreapta nu ne vor întregi, nu ne vor noi înşine. Stânga ne vrea căzuţi, corupţi şi uşor manipulabili. Dreapta nu se poate folosi de calităţile noastre deoarece ne vrea străini. Stânga ne vrea iobagi, dreapta ne vrea slujbaşi de corporaţie, “europeni”, nu români, “toleranţi”, nu normali, calvini sau catolici sau eurosocialişti, nu ortodocşi, “globalizaţi”, nu “păşunişti” legaţi de locul naşterii, de familie, de strămoşi. Nici stânga, nici dreapta nu au ce face cu virtuţile, istoria şi identitatea noastră.
În bătălia dintre o stângă pentru care toate viciile noastre sunt virtuţi şi o dreaptă pentru care toate virtuţile noastre sunt nişte vicii, sufletul nedescătuşat încă al României constituie o veritabilă a treia forţă. Adevărata dreaptă românească e cea care se va ridica în numele unei schimbări la faţă a României, în numele restaurării şi învierii în trup şi suflet a românilor. Până atunci, Iliescu şi ai lui, cu rădăcini în realitatea mucegaiului românesc, vor continua să câştige la urne în faţa unei drepte care ne vrea altceva decât suntem.


Mircea PLATON