Idioţii

De fiecare dată când Germania a pierdut la un turneu final, presa de acasă a desfiinţat Mannschaft-ul. E drept că „Bild” e un gunoi de ziar, un fel de „Libertatea”, dar măcar cei de acolo au avut curajul să-i numească pe jucătorii echipei lor naţionale idioţi şi să deseneze pe copertă tomberoane în care le aruncau tricourile. În România, la doar câteva minute de la cel mai prost joc din ultimii ani, au început deja să apară scuzele. Fini analişti, psihologi şi tacticieni ne explică de ce pe teren, cu Olanda – ca şi cu Franţa, cu o săptămână în urmă – nu s-a jucat nimic. Într-un meci în care rezervele lui van Basten n-au ţinut neapărat să câştige, dovadă fiind fazele tratate în zeflemea din prima repriză, un antrenor care nu vede mai departe de breton, a insistat cu tactica lui defensivă, după principiul „să nu luăm gol şi poate-poate ciupim şi noi ceva”. Italia a beneficiat de un penalty discutabil şi de o eliminare scoasă din joben, dar şi-a jucat şansa cu îndârjire până la capăt. Joacă la fel de haotic, dar joacă în sferturi...
Am încercat mereu să le găsesc justificări antrenorului şi jucătorilor, pentru că am crezut sincer, ca cel mai fraier dintre noi, că România va câştiga Euro 2008. Contra a jucat prost cu Franţa, dar se putea revanşa – ceea ce a şi făcut – cu Italia. Daniel Niculae abia a atins mingea în primele jocuri, dar i-a creat spaţii lui Mutu, care deşi n-a avut decât o jumătate de ocazie, a făcut bine faza defensivă. Nicoliţă nu ştie cu mingea, dar e util. Nu jucăm mare lucru, dar în faţa diferenţei de valoare, apărarea supra-aglomerată şi contraatacul sunt singurele soluţii. Toate acestea au stat în picioare până când ne-am întâlnit cu echipa de rezerve a Olandei, care a tratat cu mare lejeritate confruntarea, dar, în faţa apatiei generale tricolore, a trebuit să ne găurească plasa de două ori. Piţurcă a confirmat faptul că ştie vreo două-trei scheme tactice, din care, dacă l-ai scos, l-ai terminat. Ne-am apărat în faţa unei echipe care ne invita să atacăm. Şi am luat o bătaie binemeritată.
Ce aş putea să scriu despre indolenţa lui Mutu, folosit pe un post greşit de Piţurcă şi plimbându-se pe teren fără să facă două preluări corecte în nouăzeci de minute? Cum pot să-i reproşez lui Cociş jocul haotic, când nici el, nici selecţionerul n-au înţeles dacă e mijlocaş ofensiv sau defensiv? Ce rost au laudele aduse lui Ghionea, înlocuitor excelent pentru Goian, sau lui Lobonţ, îngropat de nişte coechipieri rătăciţi între nesimţire şi neputinţă? Ce valoare sacrificiul lui Rădoi? Cineva de la noi nu ştie suficient fotbal, şi de aceea – şi numai de aceea – Italia merge mai departe. Noul Roberto Baggio, care face furori la Fiorentina, se plimbă pe teren în cel mai mare meci al ţării sale din ultimii zece ani, şi de aceea, în Piaţa Constituţiei, nişte fraieri cu tricolorul vopsit pe faţă plâng. Avem o viaţă politică falimentară, o spiritualitate sufocată de pretenţii „europene” şi nişte bani la limita subzistenţei. Mâine eu voi dormi până la prânz. Dar unii dintre românii mei se vor trezi la prima oră şi vor munci ca nişte sclavi pentru o leafă de mizerie. Fotbalul e poate un lucru neînsemnat, dar pentru ei era singura rază de speranţă, într-o eră a României decăzute. Pentru mine era acelaşi lucru. Încercăm să ne agăţăm de orice şi uneori o echipă care bate mingea e tot ce ne-a rămas. În numele celor care v-au cântat imnul şi au plâns în tribune, vouă, celor care ne-aţi ucis cu greşelile tactice şi cu nepăsarea în joc, vă spun fără remuşcări: idioţilor!