Poveste cu Iron Maiden

Cei care nu vor să ştie, până la concertul Iron Maiden de la Bucureşti, ce piese curpinde playlistul, sunt rugaţi să citească acest post după 4 august. Celorlalţi le urez bun venit de pe acum.

Încă mă uitam distrat prin tricourile, casetele şi accesoriile din târgul de metale ataşat festivalului de la Bologna când, la câţiva metri, unde era scena, a început să se audă celebrul discurs al lui Churchill care introduce „Aces High”. „Băăăă... A-nceput Maiden!” mi-am avertizat prietenii şi am dat fuga, din ce în ce mai aproape de decorurile din vremurile vechi, între care mi-a luat ceva timp să-l găsesc pe Bruce Dickinson.
Poate din cauza oboselii şi a drumului lung, sau cine ştie de ce, m-a cuprins o undă de tristeţe. Îmi doream să-i fi văzut altădată, când eram mai mic şi mai entuziast, şi, în nevoia de precizie a acelor vremi îi puneam foarte sus într-un clasament personal, pe locul 2, „imediat după Slayer”. „Maiden sunt la tine a doua trupă, nu?”, îmi răsuna în minte întrebarea prietenului meu, Oltin, iar acum, peste ani, răspundeam: „Atunci erau, acum nu mai ştiu, parcă nu mai am aceeaşi bucurie.” Totuşi, la „2 Minutes To Midnight” am început să cânt, iar „Revelations” m-a transpus în vremurile când începusem cu câţiva prieteni repetiţiile şi chinuiam chitara. „Take not Thy thunder from us, but take away our pride”. După trei piese, totul se schimbase. Lipsa entuziasmului se transformase în mirarea unei mari bucurii copilăreşti prin simplitatea ei. Nu dădeam din cap, nu ţopăiam. Doar mă uitam la scenă cu gura căscată.
Steve Harris foarte serios, transmiţînd sentimentul clar că ce face acolo e viaţa lui, munca, pasiunea, creaţia, convingerea. Dave Murray zâmbitor şi prietenos, Adrian Smith izolat, cu o aură artistică ieşită în evidenţă, principalul backing vocalist, un tip care ştie foarte bine ce are de făcut şi nu trebuie să demonstreze nimănui că a scris şi el o parte însemnată a acestei pagini de muzică. Nicko McBrain invizibil în spatele setului imens de tobe. „Uf, la Bucureşti tot ce vreau e să stau undeva de unde să-l văd pe Nicko”, îmi spun, dar după puţin timp apare şi el mai în faţă, la o pauză dintre piese. Janick Gers debordând de energie şi entuziasm, aproape prea agitat. Şi peste tot – la propriu – Bruce. Schimbând costume şi atitudini, urlându-şi celebrul „scream for me...”, în faţa publicului sau în fundul scenei, cu piciorul pe monitor sau sprijinit de tobe, transmiţând prin toată fiinţa ceea ce vocea exprimă cel mai bine. Nu ştiu cât s-or iubi Steve Harris şi Bruce Dickinson astăzi, dar ştiu că „air raid siren” e cel mai bun căpitan de echipă pe care şi-l poate dori basistul.
„Water, water everywhere and all the boards did shrink, water, water everywhere nor any drop to drink”. Ce-i toată povestea asta, cu „Rime of the Ancient Mariner”, „The Trooper”, „Powerslave” sau „Fear of the Dark” – „piesă nouă”, cum îi spun eu, „nouă tare, are peste 15 ani”, cum îmi atrage atenţia un prieten? E unul dintre basmele cele mai frumoase ale copilăriei mele, unul care şi acum mă mai poate face, pentru câteva clipe, copil. Iron Maiden e o trupă, mai mult decât orice, o unitate muzicală care se simte în toate mişcările şi în fiecare notă. Chitariştii nu sunt cei mai mari virtuozi, piesele acestea au fost cântate de nenumărate ori, dar povestea pe care o spun e atât de frumos închegată şi povestitorii atât de complementari... Îmi amintesc cum, în vremea liceului şi a clasamentelor, exista disputa în legătură cu cel mai slab album. Unii spuneau „No Prayer for the Dying”, alţii „Seventh Son of a Seventh Son”, menţionând totuşi: „îmi place mult, dar e sub celelalte”. Eu făceam parte din a doua categorie şi mi-a fugit gândul uimit la acest lucru când pe „The Clairvoyant” aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Iron Maiden e heavy-metal de vârf, dar altfel decât Judas Priest. În unele piese Priest recunoşti esenţa însăşi a genului, izvorul său şi în acelaşi timp cele mai izbutite roade. Glenn Tipton, K. K. Downing şi compania sunt heavy-metal-ul însuşi. Maiden e Maiden. Dincolo de textele mai degrabă serioase şi preocupate de realitatea dură a prostituţiei din seria „Charlotte the Harlot”, „22 Accacia Avenue”, „Bring Your Daughter to the Slaughter” şi de mai ironicul „From Here To Eternity”, în faţa noastră e una dintre puţinele mari trupe ale perioadei ei care nu a avut niciodată preocupări lirice legate de inimi frânte din dragoste sau sex. Când jumătate dintre rock staruri îşi cântau iubitele care-i părăsiseră sau nopţile de amor, când Motörhead amestecau printre cântece de război şi câteva brutale povestiri de alcov şi până şi Judas Priest se trezeau între două strigăte de răzbunare că sunt amorezi turbo, Steve Harris şi gaşca lui ne băteau la cap cu texte de obicei destul de serioase, ambalate în coperte între horror şi comics, şi rezistau... şi rezistă până astăzi în sufletele a mii de copii mari ce-şi zic rockeri.
Abia aştept să văd din nou Iron Maiden la Bucureşti, dar dacă Dumnezeu nu va vrea să ajung, voi fi mulţumit şi cu întâlnirea de la Bologna. Acasă m-am apucat să reascult fragmente de pe „Powerslave”, apoi am cotrobăit prin raftul de casete de unde am scos la iveală „Killers” şi „The Number of the Beast” şi, ascultând unele piese după ani buni, mi le reamintesc de parcă ieri aş fi ţinut în mâini pentru prima dată coperta xeroxată în alb-negru care înfăţişa un monstru sângeros cu cămaşa ruptă, acel Eddie care a devenit clovnul trist al generaţiei mele, creatura înfricoşătoare şi în acelaşi timp fragilă care schimba mereu ipostazele şi a cărei vedere ne stârnea atâta... bucurie.
În fond, e o poveste ca oricare alta. Unii o ştiu, alţii nu, şi asta nu împiedică lumea să-şi vadă de drumul ei. Însă muzica şi textele deloc naive, suprapuse peste o imagistică a cărei uşoară tentă de ridicol e intenţionată, ne ajută, pe unii dintre noi să fim, după cuvântul Apostolului, copii când e vorba de răutate, fără a rămâne prunci la minte. Şi când le vom zâmbi la rândul nostru copiilor noştri şi vom încerca să fim măcar pentru puţin timp ca ei, ne vom aminti cu siguranţă că, în ciuda ameninţării fiarei, a morţii, a nenumăratelor războaie şi a îndoielilor, „Iron Maiden can’t be sought, Iron Maiden can’t be fought”.