"Liturghia ateului" (ultima parte)

În acel moment Bianchon şi marele om se găseau pe strada Quatre-Vents, una dintre cele mai îngrozitoare străzi din Paris. Desplein arătă etajul al şaselea al uneia dintre casele care seamănă cu un obelisc, a cărei uşă batantă dă într-o alee în capătul căreia e o scară întortocheată luminată în zilele numite pe bună dreptate zile de suferinţă. Era o casă verzuie, la parterul căreia locuia un negustor de mobilă, şi care părea să găzduiască la fiecare dintre etaje un alt fel de mizerie. Ridicând braţul printr-o mişcare plină de energie, Desplein îi spuse lui Bianchon:
-Am stat acolo doi ani!
-Ştiu, d’Arthez a stat acolo, am venit aici aproape în fiecare zi în prima tinereţe, o numeam pe atunci borcanul cu oameni mari! Apoi?
-Liturghia pe care tocmai am ascultat-o este legată de evenimente ce au avut loc pe când locuiam în mansarda unde îmi spuneţi că a stat d’Arthez, cea la a cărei fereastră pluteşte o sfoară plină de rufe, deasupra unui ghiveci cu flori. Am avut nişte începuturi atât de grele, dragul meu Bianchon, încât pot să mă lupt cu oricine pentru cununa suferinţelor pariziene. Am îndurat totul: foame, sete, lipsă de bani, lipsă de haine, de încălţări şi de lenjerie, tot ce are mizeria mai aspru. Am suflat deasupra degetelor mele amorţite în borcanul cu oameni mari, pe care aş vrea să merg să-l revăd cu dumneata. Am lucrat timp de o iarnă văzându-mi capul scoţând aburi şi distingând aerul transpiraţiei mele aşa cum o vedem pe cea a cailor într-o zi de îngheţ. Nu ştiu de unde-ţi iei punctul de sprijin pentru a rezista la o astfel de viaţă. Eram singur, fără ajutor, fără o leţcaie pentru a-mi cumpăra cărţile sau pentru a plăti costurile educaţiei mele medicale; caracterul meu irascibil, umbros, neliniştit, îmi aducea deservicii. Nimeni nu vroia să vadă în iritările mele răul şi munca unui om care, din josul stării sociale în care este, se agită pentru a ajunge la suprafaţă. Dar aveam, pot să-ţi spun, dumitale, în faţa căruia nu am motive să mă ascund, aveam acel strat de sentimente bune şi de sensibilitate vie care va fi mereu apanajul oamenilor destul de puternici pentru a urca un oarecare vârf, după ce au călcat multă vreme prin mlaştinile Mizeriei. Nu puteam obţine nimic de la familia mea, nici de la ţara mea, dincolo de pensia insuficientă care mi se oferea. În sfârşit, în acea vreme, mâncam dimineaţa o pâinică pe care brutarul de pe strada Petit-Lion mi-o vindea mai ieftin, pentru că era veche de o zi sau două, şi o fărâmiţam în lapte; masa de dimineaţă nu mă costa astfel decât doi gologani. Nu mâncam seara decât odată la două zile într-o pensiune unde cina costa şaisprezece gologani. Nu cheltuiam astfel decât nouă gologani pe zi. Ştii la fel de bine ca mine ce grijă puteam să am de hainele mele şi de încălţămintea mea! Nu ştiu dacă mai târziu simţim atâta durere când un confrate ne trădează ca aceea pe care am simţit-o, dumneata şi cu mine, văzând grimasa batjocoritoare a unui pantof care se descoase, auzind cum crapă croiala unei redingote. Nu beam decât apă, aveam cel mai mare respect pentru cafenele. Zoppi îmi apărea ca un tărâm al făgăduinţei unde doar cei ca Luculus (15) din ţara latină aveau dreptul să fie prezenţi. –Putea-voi vreodată, îmi spuneam uneori, să iau acolo o cană de cafea cu frişcă, să joc o partidă de domino? În sfârşit, duceam în munca mea furia pe care mi-o inspira mizeria. Încercam să acaparez cunoştinţe pozitive pentru a avea o imensă valoare personală, pentru a merita locul la care aveam să ajung în ziua când aveam să fi ieşit din neantul meu. Consumam mai mult ulei decât pâine; flacăra care mă lumina în timpul acelor nopţi încăpăţânate mă costa mai mult decât mâncarea. Acest duel a fost lung, dârz, fără mângâiere. Nu trezeam nicio simpatie în jurul meu. Pentru a avea prieteni nu trebuie oare să te legi de anumiţi tineri, să ai câţiva bănuţi pentru a merge să bei un pahar cu ei, să mergeţi împreună peste tot unde merg studenţii? Nu aveam nimic. Şi nimeni la Paris nu-şi închipuie că nimic înseamnă nimic. Când era vorba să descopăr mizerii, simţeam în gâtlej acea contracţie nervoasă care-i face pe bolnavii noştri să creadă că li se urcă un ghemotoc din esofag în laringe. I-am întâlnit mai târziu pe acei oameni, născuţi bogaţi, care, nelipsindu-le niciodată nimic, nu cunosc problema acestei reguli de trei: Un tânăr ESTE pentru crimă ceea ce o monedă de o sută de gologani ESTE pentru X. Aceşti imbecili îmbrăcaţi în aur îmi spun:
-De ce făceaţi datorii? De ce contractaţi obligaţii oneroase?
Au asupra mea efectul acelei prinţese care, ştiind că poporul crapă de foame, spune:
-De ce nu-şi cumpără cozonac?
Tare aş vrea să-l văd pe unul dintre aceşti bogaţi, care se plânge că îi iau prea mult când trebuie să-l operez, singur în Paris, fără o para chioară, fără un prieten, fără credit şi obligat să muncească cu mâinile pentru a trăi? Ce ar face? unde ar merge să-şi potolească foamea? Bianchon, dacă m-ai văzut vreodată amar şi aspru, îmi suprapuneam atunci primele dureri peste insensibilitatea, peste egoismul care mi s-au dovedit de mii de ori în sferele înalte; sau mă gândeam la obstacolele pe care ura, invidia, gelozia, calomnia le-au ridicat între mine şi succes. La Paris, când anumiţi oameni văd că ai pus piciorul în scară, unii te trag de poala hainei, alţii desfac hamul ca să-ţi spargi capul căzând; unul îţi scoate potcoavele calului, altul îţi fură biciul; cel mai puţin trădător e cel pe care îl vezi venind ca să-ţi tragă un foc de pistol de aproape. Ai destul talent, dragul meu copil, pentru a cunoaşte curând lupta îngrozitoare, neîncetată, pe care mediocritatea o dă cu omul superior. Dacă pierzi într-o seară douăzeci şi cinci de ludovici, a doua zi vei fi acuzat că eşti un jucător şi cei mai buni prieteni vor spune că ai pierdut în ajun douăzeci şi cinci de mii de franci. Te doare capul, treci drept nebun. Eşti vivace, vei fi nesociabil. Dacă, pentru a rezista acestui batalion de pigmei, vei strânge în dumneata forţe superioare, cei mai buni prieteni ai dumitale vor striga că vrei să înghiţi totul, că ai pretenţia să domini, să tiranizezi. În cele din urmă calităţile dumitale vor deveni defecte, defectele vor deveni vicii, iar virtuţile vor fi crime. Dacă ai salvat pe cineva, îl vei fi omorât; dacă bolnavul dumitale îşi revine, se va spune mereu că ai asigurat prezentul cu preţul viitorului; dacă n-a murit, va muri. Cârteşte şi ai căzut! Inventează orice ar fi, cere-ţi drepturile, vei fi un om dificil, un om fin, care nu vrea să-i lase pe tineri să vină din urmă. Astfel, dragul meu, dacă nu cred în Dumnezeu, cred şi mai puţin în om. Nu cunoşti în mine un Desplein cu totul diferit de acel Desplein pe care toţi îl bârfesc? Dar să nu răscolim în noroiul acesta. Deci, locuiam în această casă, tocmai lucram pentru a putea trece de primul meu examen şi n-aveam o leţcaie. Ştii! ajunsesem la una dintre acele ultime extreme când îţi spui: Mă voi angaja! Aşteptam din ţara mea o ladă plină de lenjerie, un dar al acelor mătuşi bătrâne care, neştiind nimic despre Paris, se gândesc la cămăşile tale, închipuindu-şi că,dacă are treizeci de franci pe lună, nepotul lor mănâncă ortolani (16) . Lada ajunse pe când eram la Şcoală: costase patruzeci de franci transportul; cărăuşul, un croitor german care stătea într-o mansardă, îi plătise şi păstra lada. M-am plimbat pe strada Fossés-Saint-Germain-des-Prés şi pe strada Şcolii de Medicină, fără să pot inventa o stratagemă care să-mi aducă lada fără să dau cei patruzeci de franci pe care fireşte că i-aş fi plătit după ce vindeam lenjeria. Stupiditatea mea mă făcu să ghicesc că nu aveam altă vocaţie decât chirurgia. Dragul meu, sufletelor delicate, a căror forţă se exercită într-o sferă înaltă, le lipseşte acel spirit de intrigă, fertil în resurse, în combinaţii; geniul lor e întâmplarea; ele nu caută, ele întâlnesc. În sfârşit, am revenit noaptea, în momentul în care se întorcea vecinul meu, un cărăuş de apă numit Bourgeat, un om din Saint-Flour. Ne cunoşteam cum se cunosc doi locatari care-şi au fiecare camera pe acelaşi palier, care se aud dormind, tuşind, îmbrăcându-se, şi care ajung să se obişnuiască unul cu celălalt. Vecinul meu mă informă că proprietarul, căruia îi datoram trei chirii, mă dăduse afară: trebuia să o şterg a doua zi. El însuşi era gonit din cauza meseriei sale. Am petrecut cea mai dureroasă noapte a vieţii mele.
-Unde să găsesc un comisionar ca să iau biata mea gospodărie, cărţile mele? Cum să-i plătesc pe comisionar şi pe cărăuş? Unde să mă duc?
Aceste întrebări fără răspuns, le repetam în lacrimi, cum îşi repetă nebunii refrenele. Dormii. Mizeria are pentru ea un somn divin plin de vise frumoase. A doua zi de dimineaţă, pe când îmi mâncam castronul de pâine fărâmiţată în lapte, Bourgeat intră şi îmi spune într-o franceză proastă: „Dom student, io-s om sărac, copil găsit al spitalului Sân-Flour, fără tată sau mamă şi nu-s destul de bogat ca să mă-nsor. Nici dumneata nu eşti prea bogat în rude, nici n-ai ce trebuie din ce văz? Ascultă, am jos o căruţă de cărat pe care am închiriat-o cu doi golgani ora, toate lucrurile noastre pot să-ncapă; dacă vrei, o să căutăm să ne cazăm amândoi, fiincă ne gonesc de-aci. Pân la urmă nu-i raiul pe pământ. –O ştiu prea bine, îi spusei, bunul meu Bourgeat. Dar sunt foarte încurcat, am jos o ladă care conţine lenjerie de o sută de scuzi, cu care aş putea să-l plătesc pe proprietar şi ce-i datorez cărăuşului, dar n-am o sută de gologani. –Ei! am câţiva bănuţi, îmi răspunse vesel Bourgeat, arătându-mi un vechi portofel din piele murdară. Ţine-ţi lenjeria mata.” Bourgeat îmi plăti cele trei chirii, pe a sa, şi achită cărăuşului. Apoi puse mobila noastră şi lenjeria mea în căruţă şi o târî pe străzi oprindu-se în faţa fiecărei case unde atârna o inscripţie. Eu urcam pentru a vedea dacă locul de închiriat putea să ne încapă. La prânz rătăceam încă în cartierul latin fără să fi găsit nimic. Preţul era un mare obstacol. Bourgeat îmi propuse să prânzim la un negustor de vin, la uşa căruia lăsarăm căruţa. Spre seară am descoperit în curtea lui Rohan, pasajul Comerţului, în susul unei case, sub acoperiş, două camere despărţite de scară. Am avut fiecare găzduire pentru şaizeci de franci pe an. Iată-ne cazaţi, pe mine şi pe umilul meu prieten. Cinarăm împreună. Bourgeat, care câştiga în jur de cincizeci de gologani pe zi, avea în jur de o sută de scuzi, curând avea să-şi poată realiza ambiţia cumpărând un butoi şi un cal. Aflând despre situaţia mea, căci îmi iscodi secretele cu o profunzime şireată şi cu o cumsecădenie a căror amintire îmi mişcă până astăzi inima, renunţă pentru o vreme la ambiţia de o viaţă: Bourgeat era negustor de douăzeci şi doi de ani, şi-a sacrificat cei o sută de scuzi pentru viitorul meu.
Aici Desplein îi strânse violent braţul lui Bianchon.
-Mi-a dat banii necesari pentru examenele mele! Acest om, prietenul meu, a înţeles că aveam o misiune, că nevoile inteligenţei mele treceau înaintea alor lui. S-a ocupat de mine, mă numea micuţul său, mi-a împrumutat banii trebuincioşi pentru cumpărarea cărţilor, venea uneori încetişor să mă vadă lucrând; în sfârşit, se îngriji în mod matern să înlocuiesc hrana insuficientă şi proastă la care eram condamnat cu o hrană sănătoasă şi abundentă. Bourgeat, om în jur de patruzeci de ani, avea o figură burgheză din Evul Mediu, o frunte bombată, un cap pe care un pictor l-ar fi putut face să pozeze ca model pentru Lycurg (17). Bietul om îşi simţea inima plină de afecţiune pe care trebuia să o dăruiască; nu fusese iubit niciodată decât de un caniş mort de puţină vreme, şi despre care îmi vorbea mereu întrebându-mă dacă credeam că Biserica ar consimţi să spună Liturghii pentru odihna sufletului său. Câinele lui era, îmi spunea, un adevărat creştin, care, timp de doisprezece ani îl însoţise la biserică fără să fi lătrat vreodată, ascultând orga fără să deschidă botul şi stând ghemuit lângă el cu un aer care îl făcea să creadă că se ruga cu el. Acest om revărsă asupra mea întreaga sa afecţiune: mă acceptă ca pe o fiinţă singură şi suferindă; deveni pentru mine mama cea mai atentă, binefăcătorul cel mai delicat, în sfârşit idealul acelei virtuţi care se complace în opera sa. Când îl întâlneam pe stradă, îmi arunca o privire inteligentă plină de o nobleţe de neînchipuit; se prefăcea atunci că merge ca şi cum nu ducea nimic, părea fericit să mă vadă sănătos, bine îmbrăcat. A fost în cele din urmă devotamentul poporului, dragostea fetei uşuratice dusă într-o sferă înaltă. Bourgeat îmi făcea comisioanele; mă trezea noaptea la orele indicate, îmi curăţa lampa, freca palierul nostru; la fel de bun ca slujitor şi ca tată, şi curat ca o englezoaică. Făcea menajul. Ca Philopoemen (18) , tăia cu fierăstrăul lemnul nostru şi comunica tuturor acţiunilor sale simplitatea lucrului făcut, păstrându-şi demnitatea, căci părea să înţeleagă că scopul înnobila totul. Când l-am părăsit pe acest brav bărbat pentru a intra la Hôtel-Dieu ca intern, a simţit nu ştiu ce durere întunecată gândindu-se că nu va mai putea trăi alături de mine; dar se consolă în perspectiva de a strânge banii necesari cheltuielilor tezei mele, şi mă făcu să-i făgăduiesc că voi veni să-l văd în zilele libere. Bourgeat era mândru de mine, mă iubea pentru mine şi pentru el. Dacă vei căuta teza mea, vei vedea că îi este dedicată. În ultimul an al internatului meu, câştigasem destui bani ca să-i înapoiez tot ce-i datoram acestui demn locuitor din Auvergne cumpărându-i un cal şi un butoi; fu copleşit de furie aflând că mă lipseam de banii mei şi, cu toate acestea, era încântat să-şi vadă dorinţele împlinite; râdea şi mă certa; îşi privea butoiul, calul şi îşi ştergea o lacrimă spunându-mi: -E rău! Ah! ce butoi frumos! Aţi făcut rău! Calul e puternic ca unul din Auvergne. N-am văzut nimic mai mişcător decât această scenă. Bourgeat a vrut neapărat să-mi cumpere acea trusă garnisită cu argint pe care ai văzut-o în cabinetul meu şi care e pentru mine lucrul cel mai de preţ. Deşi îmbătat de primele mele succese, n-a lăsat niciodată să-i scape cel mai mic cuvânt, cel mai mic gest care ar fi vrut să spună: Mie mi se datorează acest om! Şi cu toate acestea fără el mizeria m-ar fi ucis. Bietul om se exterminase pentru mine: nu mâncase decât pâine frecată cu usturoi, pentru ca eu să am cafea suficientă pentru veghile mele. Se îmbolnăvi. Mi-am petrecut, cum îţi poţi închipui, nopţile la căpătâiul lui, l-am scos din încurcătură prima dată; dar a avut o recădere doi ani după aceea, şi în ciuda îngrijirilor celor mai temeinice, în ciuda celor mai mari strădanii ale ştiinţei, a trebuit să moară. Niciodată niciun rege nu a fost îngrijit ca el. Da, Bianchon, am încercat, pentru a zmulge morţii această viaţă, lucruri inimaginabile. Vroiam să-l fac să trăiască îndeajuns pentru a-l face martoru operei sale, pentru a-i împlini toate dorinţele, pentru a satisface singura recunoştinţă care mi-a umplut vreodată inima, pentru a stinge un foc care mă arde încă astăzi.
-Bourgeat, reluă după o pauză Desplein vădit emoţionat, al doilea meu tată a murit în braţele mele, lăsându-mi tot ce avea printr-un testament pe care îl făcuse la un notar public, şi datat în anul în care venisem să găzduim în curtea lui Rohan. Acest om avea credinţa cărbunarului. O iubea pe Sfânta Fecioară cum şi-ar fi iubit soţia. Catolic înflăcărat, nu-mi spusese niciodată vreun cuvânt despre ireligiozitatea mea. Când fu în pericol, mă rugă să nu preget cu nimic pentru ca să aibă ajutorul Bisericii. Am cerut să se citească în fiecare zi Liturghia pentru el. Adesea, în timpul nopţii, îmi mărturisea temerile pentru viitorul lui, se temea că nu trăise destul de sfânt. Bietul om! muncea de dimineaţă până seara. Al cui să fie oare paradisul, dacă este vreun paradis? A primit Tainele ca un sfânt ce era, şi moartea lui a fost demnă de viaţa lui. Când l-am pus în pământ pe singurul meu binefăcător, căutam cum să-l răsplătesc; am observat că nu avea nici familie, nici prieteni, nici soţie, nici copii. Dar credea! avea o convingere religioasă, aveam eu dreptul să o discut? Îmi vorbise timid despre slujbele pentru odihna morţilor, nu vroia să-mi impună această datorie, gândindu-se că ar fi însemnat să-şi ceară plata pentru servicii. Imediat cum am putut înfiinţa o fundaţie, am dat bisericii Saint-Sulpice suma necesară pentru a fi spuse patru Liturghii pe an. Cum singurul lucru pe care i-l pot oferi lui Bourgeat este împlinirea dorinţelor sale pioase, în ziua în care se spune această Liturghie, la începutul fiecărui anotimp, mă duc acolo în numele lui, şi spun pentru el rugăciunile dorite. Spun cu buna credinţă a celui care se îndoieşte: „Dumnezeul meu, dacă există o sferă unde îi pui după moartea lor pe cei care au fost perfecţi, gândeşte-Te la bunul Bourgeat; şi dacă este ceva de suferit pentru el, dă-mi mie suferinţele lui, ca să îl faci să intre mai repede în ceea ce se numeşte paradis.” Iată, dragul meu, tot ce îşi poate permite un om cu părerile mele. Dumnezeu trebuie să fie un drac cumsecade, nu mi-ar purta pică. Îţi jur, mi-aş da averea ca să-mi intre în căpăţână credinţa lui Bourgeat.
Bianchon, care l-a îngrijit pe Desplein în timpul ultimei sale boli, nu îndrăzneşte să afirme azi că ilustrul chirurg ar fi murit ateu. Credincioşilor nu le-ar plăcea oare să cugete că umilul locuitor din Auvergne va fi venit să-i deschidă uşa cerului, cum i-a deschis odinioară uşa templului terestru pe frontispiciul căruia se poate citi: Marilor oameni, Patria recunoscătoare! (19)

(15) Aristocrat roman pomenit în toate scrierile despre oamenii de seamă ai Romei
(16) Specie de păsări migratoare
(17) Lycurg (800? – 730 înainte de Hristos), legiuitor legendar al Spartei, care a impus reforma de orientare militară a societăţii spartane
(18) Philopoemen (253-183 înainte de Hristos), general şi om de stat grec
(19) Inscripţie de pe frontispiciul Panteonului din Paris