Un om cât o civilizaţie: Părintele Sofian

„În ochii noştri de occidentali Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizaţie duhovnicească şi religioasă, cea a sfintei Românii”. Sunt cuvintele unui preot ortodox francez, Marc-Antoine Costa de Beauregard şi, vai, ce dulce şi ce aspru sună ele în urechile noastre, cei de aici, care zi de zi vedem cum ţara se degradează prin noi şi împrejurul nostru, atât de departe de orice ideal. Sfânta Românie! Când a existat oare aşa ceva? Şi totuşi, a existat. Iar părintele Sofian e dovada vie a acestui fapt. Căci uneori un singur om poartă în sine toate acele însuşiri care la ceilalţi nu există decât ca potenţial, un singur om străluceşte îndeajuns încât să risipească întunericul semenilor săi.
Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.
Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.
Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!” Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.
Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.
Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”
Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (...) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”
În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (...) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice... răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară... dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim. Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.