Monday, February 8, 2010

Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi şi Sfântul Partenie al Lampsakului

Fraţi creştini,

Am auzit mai devreme un text profetic, în care Însuşi Mântuitorul ne vorbeşte despre A Doua Sa Venire, când va judeca viii şi morţii, aşa cum mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie şi ori de câte ori rostim Crezul. Vorbim despre un eveniment cât se poate de concret, pe care creştinii îl aşteaptă încă de când Hristos S-a înălţat la ceruri. Astăzi auzim tot felul de zvonuri despre sfârşitul lumii. Se fac supoziţii, se lansează false alarme, apar filme şi cărţi. Dar pentru noi, cei credincioşi, acest sfârşit nu este nici necunoscut, nici nu trebuie să-l privim ca pe o catastrofă. Pentru că el înseamnă A Doua Venire a Mântuitorului, pe care o aşteptăm cu bucurie, căci este începutul unei vieţi noi, fără durere, fără suferinţă, fără stricăciune, fără moarte.
A Doua Venire a lui Hristos înseamnă şi învierea tuturor morţilor care, alături de cei care vor fi atunci vii, se înfăţişează la Judecata Domnului, Înfricoşătoarea Judecată, care dă şi numele acestei Duminici. Prima dată Hristos a venit în smerenie: deşi era Dumnezeu, S-a născut ca om într-o ţară mică, aflată sub ocupaţie, într-o familie săracă, în ieslea boilor. Deşi atotputernic, şi-a asumat condiţia noastră omenească, supusă durerii, afectelor, morţii, şi a suferit ocări, defăimări şi moarte pe Cruce de la oameni. În termeni teologici vorbim despre chenoza Fiului lui Dumnezeu, adică despre deşertarea lui, căci, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.” Deci Hristos a venit prima dată întru smerenie, dar se va întoarce întru slavă, nu ca rob, ci ca Judecător al tuturor. Şi totuşi, chiar şi atunci, Mântuitorul va păstra ceva din smerenia Sa, cum vom vedea mai târziu.
Aşadar va sosi atunci vremea să fim cu toţii judecaţi, să intrăm în veşnicie după cum ne-am pregătit în viaţa trecătoare de pe pământ. Şi care va fi criteriul după care vom fi judecaţi? El se regăseşte într-un cuvânt simplu din Vechiul Testament: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ceea ce cere de la noi Mântuitorul Hristos e simplu, la îndemâna tuturor. Nu ne spune să-i eliberăm pe cei întemniţaţi, nici să-i vindecăm pe cei bolnavi sau să-i îmbogăţim pe săraci, ci doar să-i vizităm, să le spunem o vorbă bună, să le dăm un ajutor cât de mic, după putinţa fiecăruia. Dragostea de semeni e la îndemâna fiecăruia dintre noi. După cum spune părintele Nicolae Steinhardt, pentru prima dată în predica lui Hristos, accentul cade pe om. Nu sunt vorbe mari, ci o învăţătură de bun simţ, aşa cum o formulează şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede”. Iar dacă ne întrebăm ce înseamnă a-l iubi pe cel de lângă noi, Hristos răspunde cu pragmatism. Lui I S-a dat judecata pentru că este Fiul Omului, este om ca şi noi, ştie cum stau lucrurile, care sunt durerile şi suferinţele noastre de zi cu zi, şi ne arată criterii foarte concrete. În cuvintele lui despre judecată, nu găsim, cum spune tot Nicolae Steinhardt, „nimic elegant, superior, intelectualist, mistic, sofianic, transcendental, abisal, apologetic, ‚idealist’, mistagogic, tainic, pitagoreic, isihastic, ‚sublim’ ori extransenzorial şi parapsihologic”. Ci lucrurile elementare: să-i hrănim pe flămânzi, să le potolim setea celor însetaţi, să-i vizităm şi să le spunem o vorbă bună celor bolnavi şi din închisori. Din punctul de vedere al falsului idealism care răspunde unor probleme concrete cu vorbe mari şi pompoase, se poate spune că Hristos e un materialist. E un contrast pe care-l putem observa şi astăzi: vorbim mult şi facem puţin. Auzim discursuri despre progres, dar uităm despre viaţa de zi cu zi a celui de lângă noi, ne lăudăm că luptăm pentru omenire, dar uităm de omul concret, cerem drepturi peste drepturi şi facem, pasămite pentru a ajuta aşa-numitele pături defavorizate, documente şi rezoluţii interminabile în cadrul unor reuniuni festiviste, unde se cheltuie bani din care s-ar putea hrăni un sat întreg timp de mai multe săptămâni. Să iubeşti omenirea e uşor, pentru că omenirea nu e decât o vorbă, un concept abstract. Real e omul de lângă noi, cu micile lui mizerii, de multe ori enervant, cu tabieturi stupide şi nevoi care ni se par absurde, cu necazuri care de cele mai multe ori nu au aură de măreţie tragică, dar care pe el îl dor la fel de tare. Pe acesta trebuie să-l ajutăm, lui trebuie să-i spunem o vorbă bună, pentru el trebuie să jertfim cât de puţin din timpul nostru preţios. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că unele fapte bune nu au ca piedică sărăcia. Nu ne trebuie bogăţii pentru a vizita un bolnav sau un om aflat în temniţă şi a-i spune un cuvânt de încurajare. Cu aceşti oameni de lângă noi se identifică Hristos. Cel Care este Dumnezeu, fără început, extratemporal şi atotputernic, se coboraă până la a avea nevoie de mila noastră. El ne spune astăzi că fiecare faptă bună pe care am făcut-o pentru unul dintre semenii noştri o socoteşte binefacere făcută Lui. Ne cere ca, având milă de cel de lângă noi, să ne fie milă de El. Să ne gândim că, în orgoliul nostru, ne simţim umiliţi cînd cuiva îi e milă de noi. Dar Fiul lui Dumnezeu atât Se smereşte, încât ne roagă pe noi, făptura Lui, care suntem praf şi pulbere, să ne fie milă de El. Mai mult, acesta este criteriul după care ne va fi judecata – să-L vedem pe Hristos în toţi năpăstuiţii pe care-i întâlnim.
Vedem din pilda de astăzi că sunt puşi faţă în faţă, ca pentru comparaţie, cei mîntuiţi şi cei care merg în iad. Pe primii Hristos îi numeşte „binecuvântaţii Tatălui Meu”, celorlalţi le spune pur şi simplu „blestemaţilor”, pentru că Tatăl nu blesteamă pe nimeni, ci pe aceia îi arată ca osândiţi chiar faptele pe care le-au făcut. Vedem de aici că singurii oameni care nu se mântuiesc sunt de fapt cei care nu vor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată şi că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită de El pentru oameni, în timp ce focul cel veşnic este „gătit diavolului şi îngerilor lui”. Deci Dumnezeu nu a pregătit pedeapsa pentru niciun om, iar cei care se duc către ea o fac doar refuzând mila lui Hristos revărsată asupra semenilor. Şi vor fi judecaţi cei osândiţi, după cum învaţă părintele Arsenie Papacioc, pentru răutăţile pe care le-au făcut şi pentru cele făcute de alţii din cauza lor, pentru bunătăţile pe care nu le-au făcut şi pentru cele pe care alţii nu le-au făcut din cauza lor.
Dar Dumnezeu ştie neputinţa noastră şi de aceea suntem chemaţi, prin vocea vestitorilor Lui, ca dacă nu ne putem iubi semenii, măcar să nu-i urâm, să nu-i invidiem pentru binele lor. Nu se cade, dacă vrem să ne numim creştini, să îi bârfim pe ceilalţi. Sfântul Ioan Gură de Aur e categoric: chiar şi când nu spunem noi nimic, faptul că-i ascultăm pe alţii care-i vorbesc de rău pe semenii noştri e păcat. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz adaugă: vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l spunem, dar mai ales pentru cele care-i rănesc pe alţii, fie ei şi păcătoşi. Nu se cade să-i judecăm, pentru că nu ştim niciodată ce e în inima lor, care sunt motivaţiile lor profunde, şi chiar dacă suferă pentru răul pe care l-au făcut, nu trebuie să ne bucurăm de aceasta, căci şi pentru ei a murit Hristos.
Astăzi îl pomenim pe Sfântul Partenie al Lampsakului, un om care a împlinit cu asupră de măsură porunca iubirii aproapelui. A trăit în secolul IV, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi pentru viaţa sa îmbunătăţită a fost uns episcop al Lampsakului, care astăzi se află în Turcia şi poartă numele Lapseki. A convertit oraşul, păgân pe atunci şi din marea sa credinţă şi iubire de oameni a săvârşit nenumărate minuni: a alungat demoni, a vindecat o femeie de metastază şi chiar a înviat trei oameni. După moarte, a rămas un timp într-un con de umbră, dar a început să fie din nou cunoscut în zilele noastre. Acest lucru s-a întâmplat pentru că astăzi, după cum spune un părinte îmbunătăţit, Porfirie, trăim în vremuri asemănătoare cu cele în care a venit Hristos. Trecem printr-o perioadă de apostazie, de credinţe păgâne în zei şi semne şi energii, o perioadă în care scăderea credinţei şi a iubirii între oameni se îmbină cu nenorociri abătute peste noi. Sfântul Partenie are o mare putere împotriva influenţelor demonice, dar este şi mare vindecător de cancer, această boală atât de prezentă astăzi. Mărturiile despre vindecările lui minunate se înmulţesc, iar unii dintre cei care vorbesc despre ele sunt contemporani cu noi. Un grec pe nume Stefanos Stefanou a început să aibă probleme cu cancerul din 1982, iar în timp i s-au descoperit, în ciuda operaţiilor şi a tratamentelor, multiple metastaze. A fost vindecat însă cu ajutorul sfântului, care i s-a arătat şi l-a întărit. Medicii mărturisesc că vindecarea lui nu s-a putut face doar cu ajutorul tratamentului. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu o femeie însărcinată din Atena, căreia i-a fost detectată o tumoare, ajungând să aibă 5% şanse de supravieţuire. Trăiesc însă şi ea, şi copilul ei, prin rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Partenie. Medicii se bucură şi ei, dar nu-şi explică. O femeie ajutată de el a scris şi cartea, tradusă în română, care mărturiseşte despre vindecarea ei minunată. Chiar şi cineva apropiat mie a fost operat de o formă de cancer cu probabilitate de recidivă, însă a rămas sănătos prin mijlocirea Sfântului Partenie, a Maicii Domnului şi a altor sfinţi. De aceea socotesc un prilej providenţial faptul că în această duminică am putut spune acest cuvânt, pentru a-i mulţumi făcându-l cunoscut. Astăzi capul său răspândeşte uneori din senin mireasmă frumoasă, iar pe vechiul său mormânt, aflat astăzi în Turcia, chiar şi mulţi musulmani au găsit vindecare de boli.
Sfinţii lui Dumnezeu ne ajută chiar şi în nevoile noastre cele mai mici, şi cu aceasta ne întoarcem la cele spuse de Mântuitorul Hristos la Judecata Sa. Trăim vremuri grele, ale lepădării de credinţă. Putem însă trece prin ele cu ajutorul credinţei şi al faptei. Creştinismul nu e, cum spun unii din afara Bisericii, trăire abstractă în lumea ideilor, o spiritualitate nerealistă. Există un pragmatism creştin prin care nu lăsăm rugăciunea, dar nu uităm nici că cel de lângă noi are nevoie de pâinea cea de toate zilele. Nu habotnicia, nu tipicăreala, nu calendarul ne mântuiesc, ci ajutorul dat celor din nevoi. Astăzi cei mai mulţi dintre noi nu suntem postitori ca cei din vechime. Dar ce putem face, să facem: să-L mărturisim pe Hristos prin cuvânt, dar şi prin faptele iubirii de semeni. Căci Înfricoşătoarea Judecată este prilej de speranţă. Dacă vom fi judecaţi pentru orice cuvânt rău, înseamnă că Hristos va ţine cont şi de orice vorbă bună spusă celui de lângă noi. Şi pentru un asemenea cuvânt, am putea păşi în veşnicia Împărăţiei, de Care să dea Dumnezeu să avem cu toţii parte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor.

(Această predică a fost rostită în biserica Adormirii Maicii Domnului - Pitar Moş din Bucureşti, pe 7 februarie 2010)

42 comments:

Razboi intru Cuvant said...

Formidabil cuvant!

heraasku said...

Asa e! Insa inainte de a ne uita la aproapele nostru cel "de departe" cred ca cel mai greu este sa ne ocupam de cel mai aproape, familia noastra: copiii, sotia, tatal, mama.
Cred ca ne este mai usor sa-l ajutam pe cersetorul din colt sau pe betivul satului decat sa fim deschisi casnicilor nostri.
Cu cat cunoastem mai bine un om cu atat ne este mai greu sa-l ajutam. Nu atat din dispret ci mai ales din FRICA de el. Caci cunoscand un om incepem sa vedem in el maretia Dumnezeului lui Israel cat si maretia si halucinanta putere a unui dumnezeu cazut si demonic. Vedem puterea, duhul, irezistibilitatea lui. Si asta ne sperie.
In fond chemarea crestinilor spre caritate nu se deosebeste de chemarea socialistului spre fraternitate.
Eu cred ca deosebirea intre un crestin si un comunitarist-socialist este foarte ascunsa in zilele noastre.
Fara dragoste nu ne ramane decat caritatea si solidaritatea.
Sa ma iertati daca supar prin ce zic!

George said...

Scuza-ma, dar daca te repezi direct la inceputul plin de bucurie al unei noi vieti, fara durere etc., poate treci prea usor peste zidul durerilor ("ce n-au fost si nu vor mai fi") ce va trebui strabatut cu capu-nainte, pana la a doua Venire.
Esti sigur ca vei putea suferi senin toate chinurile dezvaluite in Apocalipsa ? Ca de ele nu pomenesti nimic.
Siguranta asta cand nimic nu te doare e usoara.

Mi s-a parut usurica prezentarea asta a vietii crestine : un pahar cu apa, o bucata de paine. Usurel tare.
Viata e extrem de grea. Si ca (si) crestin e chiar absurda (sentimentul de strain, de mort printre cei « vii »). Cred ca iti vei mai revizui parerea ca totul e simplu, in timp. Simplu e la sfarsit, cand tragi linie si totul e trecut.
Fiecare clipa care ne desparte de viitorul acela al unei « noi vieti, lipsite de dureri etc. » poate fi o eternitate de durere.

Nu stiu ce-ti inlantuie inca numele de « slayer », dar cand parasesti toata ratacirea, dupa bufeul regasirii drumului bun, vei simti parasirea Harului. Sa te vad atunci cat de usor iti va fi sa te mai vezi direct in peisajul verdetii eterne. O vei simti ceva mai real (la ani lumina).
Succes.

alexander said...

@george: tu ce ai face fara un (anumit) "slayer" in Razboiul nevazut?

Paul Slayer Grigoriu said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

@Heraasku: Multumesc pentru completare. Ma bucur ca ai subliniat acest paradox despre care vorbeste si Steinhardt: in cele din urma, cel mai greu e sa-i iubesti pe cei care-ti sunt cei mai apropiati.
@George: Nu am spus nicidecum ca voi suporta cu usurinta durerile Apocalipsei. Viziunea "paharului de apa si a bucatii de paine" e cea care razbate din cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si ale lui Nicolae Steinhardt. Pe aceste fapte ale milosteniei, usor de savarsit, se concentreaza toata omilia Sfantului Ioan. Altfel, sigur ca predica mea e o seama de cuvinte neputincioase. Multumesc pentru sugestii.

George said...

Am vrut sa expun o diferenta de perceptie, dar am fost acid. Sau... n-am reusit sa-mi ascund aciditatea sub aparenta unei expuneri de perceptii diferite. :)

Insa poate ma lamuresti de ce tii sa te identifici ca apartenent la fenomene tip heavy-metal, slayer etc. Intentionat le refuz majuscula obisnuita numelor proprii, in '90 eram intr-a X-a, am avut colegi ce-au tras mult dupa haladuirea prin peisajul h-metal.
Mai esti legat de asa ceva? Consideri ca merita atat de mult?

Azi am intrat pe acest blog, datorita primei postari din capul sirului de comentarii.

Si, da, cel mai greu imi e si mie sa fac, pentru cei mai apropiati oameni, ceea ce as face cu usurinta pentru cineva pe care nu-l cunosc.
Ciudat e ca pana si Mantuitorul nu S-a bucurat decat de pizma, neintelegerea si lipsa de iubire a celor apropiati (nu e prooroc dispretuit decat in tara lui). Iar El avea toate calitatile de a favoriza afectivitatea celor din jur asupra-I.
D-apoi niste oameni pacatosi (cum suntem majoritatea).

Cu cat ai un om in atentie (zic asta pentru ca, de fapt, nu-l cunosti niciodata) mai mult, cu atat vigilenta inaltarii simtirii scade, il percepi prin spectre tot mai joase, in lumini din ce in ce mai intunecate.

In schimb creste aprecierea de sine, bazata pe demolarea inceata, inconstienta, a respectului datorat celuilalt frate (pentru si a carui iubire S-a rastignit Hristos).

Vina noastra e acceptarea acestui dezechilibru de masuri: masuram cu etaloane diferite, apoi chiar in directii diferite. La noi cele "pozitive", la celalalt cele "negative".

De-aici inapoi e imposibila intoarcerea fara ajutorul lui Dumnezeu. Restaurarea chipului Sau, din celalalt, in perceptia noastra, ca o icoana.
Icoana a aducerii aminte de Judecata.

Paul Slayer Grigoriu said...

@George: Multumesc pentru cuvintele frumoase.
Nu te scandaliza de pseudonimul meu imi place rock-ul, ascult heavy-metal, la fel cum citesc Baudelaire sau chiar Tolstoi. Asta nu ma face sa-i urmez pe aceia, la fel cum nu urmez anumitele tendinte anticrestine din rock.

Anonymous said...

Cu siguranta ca Hristos ne-ar fi indemnat spre socialism

heraasku said...

@ Anonymous
Nu cred... adica stiu ca nu.

Anonymous said...

@ heraasku : cum stii ca nu ?

heraasku said...

Tinand cont ca prima afirmatie ai facut-o tu este de presupus ca tu sa argumentezi afirmatia facuta.
Daca as mai avea varsta si energia de a mai intra in polemici de acest fel, cu placere as fi facut-o.
Insa treburile astea, cu socialismul/comunismul/crestinismul, au fost deja transate.
Spun si eu, parafrazand pe Rabi Iehuda: in numele tuturor crestinilor afirm ca ASA CEVA NU SE POATE.
Amin!

Anonymous said...

@ heraasku : bine, iti spun in ce consta afirmatia mea primul. Consta in faptul ca eu consider ca cel mai mare act de caritate, adica iubirea fata de semenul tau, este ca acesta sa nu aibe nevoie de caritate. Sau mila, ca sa reiau termenul din predica.

Acum e rindul tau, dupa cum vezi nu cred ca e nevoie de energie deosebita sau de vreo virsta specifica.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
heraasku said...

@ Anonymous
Iubirea nu este caritate. Iubirea este o taina a Sfintei Treimi. Iubirea fata de aproape nu este un ACT ci este un mod de A FI. A fi caritabil implica evenimentialitate (adica puncte de fuga). Iisus, Hristosul Tatalui nu spune sa-l iubesti pe aproapele tau secvential ci IUBIREA sa fie modul de existenta.
Iar un socialist nu este caritabil decat PENTRU un scop (scopul final= incendiul anarhiei finale). Cand starile intermediare ale Proiectului-Deja-Avizat cer incruntare socialistul devine ne-caritabil in numele dreptatii.
S.A.M.D
Nu mai intervin.
Cu bine!

Anonymous said...

@heraasku : sa nu te superi, dar nu am inteles nimic din explicatie, cu precadere scopul final al socialismului si incendiul anarhiei finale. Nu are nimic ca nu mai intervii, personal iti multumesc pentru scimburi de idei. Regret ca nu au avut si un scop pedagogic, adica sa fie explicatiile argumentatiei clare.
Apropo de IUBIREA aproapelui, tot ca un fel de A FI o inteleg si eu, nicidecum secvential.

Anonymous said...

@ Donkeypapuas : Socialismul nu inseamna marxism. Deci nu vad ce are de-a face acesta din urma cu ce-am spus eu : adica aproapele tau sa nu mai aiba nevoie de caritate, ar fi ce-a mai mare caritate de care ai da dovada pentru a-ti traduce iubirea fata de semenul tau.

In privinta urei, sa ma ierti dar gasesc mai multa in felul tau de a gindi decit in cea pe care o denunti.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

1. Dialog intre Valeriu Gafencu, supranumit "sfantul inchisorilor" si prietenul si colegul sau de detentie Ioan Ianolide (amandoi suferind in puscariile comuniste pentru convingerile lor):
Valeriu, ce este marxismul?
- Un crestinism mincinos, contrafacerea crestinismului, materializarea spiritului, antropomorfizarea lui Dumnezeu, rasturnarea tuturor valorilor, intemnitarea lumii, atat filosofic cat si politic. Marxismul este temnite pentru oameni. Marx a refuzat orice transcendenta.
- Dar socialismul?
- Socialismul e un bizar amestec de comunism si burghezie materialista.
- Si national-socialismul?
- O riposta confuza si vaga la marxism.
- Este posibil un socialism crestin?
- Crestinismul este inainte de toate o spiritualitate, dar are si expresia sa istorica. El se afla in slujba oamenilor, deci putem vorbi de un socialism crestin, dar am prefera sa-i zicem "comunitarism". tocmai pentru a-l deosebi de socialismul marxist-ateu. Esenta celor doua conceptii este contrarie, contrariile sunt si formele istorice ce decurg din ele, precum contrare sunt si rezultatele lor.

2. Many socialists, from Henri de Saint-Simon, one of the founders of early socialism (Utopian Socialism), to Friedrich Engels and Karl Marx, advocated for the creation of a society that allows for the widespread application of modern technology to rationalise economic activity by eliminating the anarchy of capitalist production. They reasoned that this would allow for wealth and power to be distributed based on the amount of work expended in production, although there is disagreement among socialists over how and to what extent this can be achieved. (Sursa, wikipedia)

Deci Marx este unul dintre principalii teoreticieni ai socialismului, iar conceptia lui este determinista (omul nu e liber, ci determinat 100% de conditiile economice), materialista (nu exista nimic dincolo de avutie si mijloacele de productie) si atee (religia e "opiumul popoarelor"). In plus, dupa cum se poate vedea in postul despre "Cronica de familie", gandirea socialista - careia comunismul ii slujeste de incununare - are pretentia de adevar absolut si exhaustiv. Si cum acest adevar trebuie sa se impuna, toti cei care au alte pareri sunt "dusmani ai poporului si ai progresului" si trebuie exterminati. (Vezi in acest sens indicatiile foarte clare date de Lenin. Se gasesc si in "Arhipelagul Gulag"). Socialistii care au ajuns in inchisori comuniste au fost victime ale unui sistem la a carui instaurare au contribuit din plin.

Anonymous said...

@ Paul : Inteleg definitiile date si perceptia lui Valeriu Gafencu asupra comunismului. Inainte de toate as dori sa stiu de ce se complica asa de tare o intrebare simpla. De ce trebuie suprapus raspunsului o ideologie, un nume, o culoare, samd ?

Asa ca mai intreb o data : ce inpiedica sa fi crestin si credincios si sa afirmi ca Iubirea aproapelui tau inseamna ca acesta sa nu mai aiba nevoie de mila si caritate, fara sa-l amestecam pe Marx in raspuns ?

PS : Daca nu reusim sa raspundem fara sa-l amestecam, nu stiu ce e mai srimt in filozofie si gindire : cea propovaduita de el sau cea a contestatarilor lui.
Da, am motiv sa ramin anonim, cer iertare pentru impolitete, recunosc, dar asta e, fiecare cu tacanelile lui.

Paul Slayer Grigoriu said...

@Anonymous: Pui doua probleme diferite.
Pe Marx nu l-am amestecat eu, ci tu, vorbind despre socialism, caci el e unul dintre teoreticienii lui de capetenie.
Dar daca scoatem din ecuatie termenul filosofic si vorbim despre a nu mai avea nevoie de mila (prefer sa-i spun asa), acest lucru e cu neputinta. Pentru ca mila - sau caritatea - nu se refera doar la bunurile materiale. Aproapele nostru are nevoie de compatimirea noastra (compatimire - patimire impreuna) si in necazurile lui sufletesti, in pierderi, dezamagiri, tristeti esecuri. Iar acestea exista. Mai mult, in conditiile imperfectiunii fiecaruia dintre noi, este imposibila o societate perfecta chiar din punct de vedere material - e o utopie, pentru ca suntem nedesavarsiti si nu ne putem pune de acord intru totul. De aceea Hristos ne indeamna sa ne imbunatatim launtric si din noi sa vina binele catre aproapele, nu din legi si statute sociale. O societate perfecta e imposibila atata timp cat suntem oameni imperfecti. Cum spune Nicu Steinhardt, "nu putem realiza aici perfectiunea desavarsita, iar toate regimurile care si-o iau drept scop ajung cu binisorul la tiranie si oroare, deoarece urmaresc o naluca despre care nu pot sa nu-si dea cu timpul seama ca sunt in masura s-o faureasca numai impunand-o prin decret. Cine urmareste societatea perfecta ajunge mereu la fericirea obligatorie sanctionata de politie si de codul penal."

Anonymous said...

@ Paul, ne jucam de-a cuvintele ? "in conditiile imperfectiunii fiecaruia dintre noi, este imposibila o societate perfecta chiar din punct de vedere material"

Poate ca m-am exprimat eu gresit, dar nu a fost nicidecum vorba de cautarea vreunei perfectiuni.
Repet, aspectul este ca cineva sa nu mai aibe nevoie de mila sau caritate. Nu neaparat material, desigur, caci de multe ori e nevoie si de compatimire, dar deseori punerea in dependenta a cuiva este sub umbrela materiala.

Vorbesc aici de mila existantiala, nu de confort si nici de perfectiune. Anume in secolul XXI in regiune a lumii ce se vrea civilizata, sa nu se mai doarma in strada si deci sa aiba fiecare o locuinta, sa aiba fiecare acces la ingrijiri decente, sa se manince decent, sa se poate creste si educa copii in conditii decente, .. stii bine.

Cu ce este acesta utopic, adica imposibil ?
Si de ce nu ar putea aceasta avea ca levier credinta in Hristos ?

Paul Slayer Grigoriu said...

Ca sa aiba toti destul, trebuie sa iei de la unii. Dar in cele din urma tot se creeaza o situatie in care raman oameni care nu au suficient, sau altii ajung sa saraceasca, asa ca singura solutie e sa aiba toti la fel. Iar asta e utopia despre care vorbeam.
Cum am putea sa apreciem dreptatea? Le dai celor defavorizati luand de la altii mai bogati. Dar de unde stii ca acei saraci chiar sunt oameni napastuiti sau paraziti care prefera sa astepte mila statului? Mai mult: iei de la unul care are posibilitatea sa-si trimita copilul sa studieze la Oxford, din banii munciti din greu, ca sa poata avea altul mai sarac posibilitatea sa mearga la scoala. Dar poate celalalt la Oxford ar fi putut sa se dezvolte, sa ajunga un mare medic si sa descopere un medicament care sa vindece cancerul. Ce e de preferat? Sa se salveze astfel mii de vieti, sau sa poata merge si un copil cu mai putini bani la scoala? Raspunsul e imposibil de dat, de aceea socialismul e utopic. Sau ai impresia ca cei mai multi dintre artistii, inventatorii si descoperitorii lumii au realizat lucrurile lor marete din simplu talent? Eu nu neg ORICE masura sociala. Sigur ca e nevoie sa-i ajutam pe cei napastuiti, in anumite limite chiar prin impozite. Dar eradicarea saraciei e mult mai grea decat atat, iar incercarea de a o realiza prin masuri legale devine abuz. Apropo - scopul final al oricarui stat socialist e statul comunist (asa formuleaza doctrina - nivelam intai inechitatile crase, pentru ca apoi sa ajungem, incet-incet, la egalitatea absoluta). La asta se referea cineva mai sus cand vorbea despre incendiul anarhiei finale.

Paul Slayer Grigoriu said...

Cat despre credinta in Hristos, aceasta se refera la persoane si la atitudini benevole, nu la masuri de stat. Omul se mantuieste in relatie personala cu Dumnezeu si cu semenii. Tocmai de aceea Hristos n-a venit ca lider politic.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Scolirea acasa e alt subiect de dezbatere. Cu respectarea anumitor norme, este o traditie straveche si respectabila. De altfel ideea a fost foarte bine primita in mediile ortodoxe.

Anonymous said...

"Cum am putea sa apreciem dreptatea? [..] Dar de unde stii ca acei saraci chiar sunt oameni napastuiti sau paraziti care prefera sa astepte mila statului? [..] Ce e de preferat? Sa se salveze astfel mii de vieti, sau sa poata merge si un copil cu mai putini bani la scoala? Raspunsul e imposibil de dat, de aceea socialismul e utopic."

Felul in care pui problema, inclusiv exemplul cu cel ce studiaza la Oxford, in detrimentul generalizarii educatiei mai slabe dar la scara larga, este realist.

Linia ei de frontiera, din punctul meu de vedere, se situeaza la diferenta intre fictiune si realitate. Adica faptul ca cineva trimite un copil la Oxford si acesta, ca urmare a studiilor scumpe, va putea descoperi un medicament inovant este o supozitie. Precum si intrebarea precum citi dintre napastuiti sint nevoiasi si citi sint paraziti ai societatii. Faptul ca acestia din urma ar fi multi este o ipoteza.
In schimb, faptul ca sint multi nevoiasi, ma refer la minim vital pentru unii sau la minim de decenta sociala sau demnitate pentru altii, acesta reprezinta o realitate. De exemplu, faptul ca multi pensionari isi inchid caldura pentru ca nu mai au cu ce sa-si plateasca electricitatea este o realitate verificabila si nu o supozitie. Cel ce face apel la asistenta sociala pentru asi hranii, imbraca si trimis la studii copiii, asisderea.

Deci sa inlocuim in mentalitatea epocii post-comuniste, cu abuzurile si crimele ei, pe care o traversam, teama prin ipoteze in detrimentul realitatii, mie nu mi se pare acceptabil, pentru ca cei in cauza nu sint obiecte sau valori bursiare, ci oameni.
Adica semeni.

"credinta in Hristos, aceasta se refera la persoane si la atitudini benevole, nu la masuri de stat. Omul se mantuieste in relatie personala cu Dumnezeu si cu semenii"
Depinde cum vopsesti tu relatia cu semenii si unde se opreste ea. Daca atitudinile in chestiune sint de speta compatimitoare, ele pot produce mult bine, dar nu concrete. De exemplu, unui nevoias expus mai sus, o compatimire sincera, o mingiiere, o supa calda, samd sint expresii a iubirii semenilor, insa asta nu-i va hranii copiii. Sa lasi de la tine, material adica, pentru ca aceasta compatimire sa aiba SI o traducere concreta este o alta expresie a iubirii semenilor.
Tu legitimezi pe prima expresie ca fiind crestina dar nu a doua. Pe ce baza teologica ? (in sensul lui Hristos, nu al ziselor vreunui preot)

PS : Statul nu este o entitate terta menita sa ne inhame si sa ne asupreasca. Statul inseamna noi. Alcatuirea lui este una reprezentativa.
Alternative nu exista, sau daca exista ele sint sub forme impuse : dictaturi sau monarhii absolute. S-a vazut ce rezultate ele au dat.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

@Anonymous: Descoperirile pe care le-a facut omenirea de-a lungul existentei ei nu sunt ipoteze, ci realitati. Studiile unor Henri Coanda, Martha Bibescu, George Enescu, calatoriile unui Columb s. a. au fost finantate din bani grei. Bani care puteau fi redistribuiti - probabil ca a meritat.
Parazitismul este de asemenea o realitate, nu o ipoteza. Parintii care beau alocatiile copiilor, cei care nu vor sa munceasca pentru ca nu se injosesc sa dea cu matura cand ei au 12 clase, turcii care se umplu de bani in Germania pentru ca e mai comod sa incaseze ajutorul de somaj etc. Vorbesc despre exemple concrete, despre lucruri pe care le-am vazut. La fel de adevarat este si cazul batranilor mentionati de tine. De aceea actiunea personala e mai eficienta decat cea statala - care, repet, e si ea necesara, dar pana la un punct. Asa ca daca le vei duce acelor batrani o supa, sau ii vei ajuta financiar, fapta ta ajunge la sursa dorita. Din impozite, banii e posibil sa se duca la vecinul meu care sta degeaba de la 18 ani si incaseaza ajutor social.
Nicolae Steinhardt nu e preot. Dar iti dau un argument din viata lui Hristos: cand o femeie I-a turnat mir scump pe cap, Iuda a sarit cu gura. "Trebuia vandut si banii dati la saraci." Dar Hristos il cearta, spunandu-i ca "pe saraci ii aveti pururea cu voi, pe Mine nu". Adica fapta buna, directa (si gratuita si inutila in plan "pragmatic", dar mangaietoare) este cea care se pune inaintea idealurilor abstracte despre "binele omenirii" sau "al clasei muncitoare". Fapta buna porneste de la tine catre cele de langa tine. Fericirea altora impusa prin intermediul statului nu merge. E nevoie de anumite masuri sociale, dar sunt secundare.

Anonymous said...

Da, argumentatia ta este valabila si detaliata. Multumesc. Iti propun sa nu ne oprim inca si sa mai vedem inca un aspect, sa incercam sa inlaturam cit mai mult suiectivul din cadru.

a- "Fapta buna porneste de la tine catre cele de langa tine. Fericirea altora impusa prin intermediul statului nu merge."
Intrebarea mea este cumm faci atunci cind fapta buna nu porneste ? Sau porneste dar de la insuficiente persoane, insuficient de putin .. Nevoiasii n-ar mai avea nici o alternativa (statale) decit sa astepte fapte bune ?
Un element de raspuns ar fi acela ca nu toata lumea nu este crestina si deci nu toata lumea are pornirea de a efectua fapte bune. Pe unde mai pui ca poti sa fi crestin si sa nu treci la fapte bune.

b- In privinta realitatii / ipoteze : eu nu am spus ca paraziti nu exista, dar ca toti neoiasii sint paraziti necesita alta sursa de documentatie obientiva decit vecinul tau care taie frunze de la 18 ani. Nu poti abate o padure majoritara de coniferi pentru ca au aparut doua foioase printre ele. Poate ca nu sint numai doua foioase si ele au devenit majoritare in detrimentul coniferelor. Aici intervine supozitia, in lipsa unor indicatori fiabili. Nu stiu in Germania, dar sigur la noi nu exista nici-un indicator.

Pe tema parazitismului as mai avea ceva de adaugat. Nu trebuie ocultat discernamintul intre parazitii rauvoitori si 'parazitii de nevoie'. Unii dintre acestia din urma poate n-au avut de ales decit sa adopte o masca de parazit pentru a beneficia de anumite asistente la care nu ar fi avut drept, intr-un scop poate nobil (copiii). Te indemn pe tema acestui discernamint o recitire o propiului tau post "ce facem cu cersatorii" si spusele sfintului Ioan Gura de Aur, apropo de cersatori si de prefacerile unora.

Stiu ca nu e usoare ecuatia si profitori, multi sau putini, exista. In acelasi timp, nevoiasi exista si e sigur ca sint multi si la fel de siguri ca fapte bune nu primesc, sau insuficient de putin. Si atunci ce facem ? De confortam cu teoria sau asteptam ca toata lumea sa devina (buna) crestina ?

Paul Slayer Grigoriu said...

@Anonymous: Ai dreptate, nu se poate generaliza parazitismul, nici nu am facut-o. Insa atunci cand milostenia - sau caritatea - se realizeaza prin sistem de legi, exista mai multe sanse ca de ea sa beneficieze tocmai acei paraziti, pentru simplul motiv ca "se descurca", "sunt smecheri". Saracia nu se poate eradica total, tocmai pentru ca suntem imperfecti. Dar exista o solutie la indemana. Ajuta-l pe cel de langa tine. Pe cel pe care-l vezi, a carui mizerie te loveste direct. Unul ti se pare putin? Este. Dar mai mult decat nimic. Daca fiecare dintre noi, cei care avem conditii mai bune de viata, i-ar da un mic ajutor zilnic unuia mai napastuit, cu siguranta ar fi mai putina mizerie. Se cere si o anumita smerenie. Tu sau eu nu putem schimba lumea, nu putem face minuni. Dar ne putem schimba pe noi insine si putem ajuta un seaman sau doi, sacrificand nu din obligatie, ci din compatimire un dram din banii, timpul, nervii nostri. Si prin puterea exemplului i-am putea convinge si pe altii. Exemplul personal este cel mai puternic catalizator. Binele facut de sila provoaca repulsie, cu toata nobletea scopului. Si in cele din urma cei siliti sa-l savarseasca gasesc moduri de a pacali legea.

Anonymous said...

Corect spus, saracia nu se poate eradica total, si intr-adevar sintem imperfecti. Al ajuta pe cel de linga tine direct este gestul cel mai crestin. Dar, chiar daca eu si tine consideram forta exemplului, aceste ajutoare ramin extrem de insuficiente, aproape neglijabile. Din mai multe motive, ca cererea e mare si oferta mica (daca pot sa ma expriml asa), din imposibilitate de legatura directa, din cauza de agitatie sociala care fac ca ne preocupam mai putin de ceilalti, din necrestinisme, .. Nu este vorba de pesimism ci de o constatare. Iar tendinta din pacate nu este in sensul redresarii.
Acum ce solutii ? Sa indemnam lumea spre 'bun) crestinism ? Da. Insa cu toata nobleta scopului, riscul de ineficacitate este prea mare si, inca o data, cei in cauza sint oameni si copii. Nu poti sta si astepta asa, pentru ca la rindul ei asta devine o utopie.

Sincer, mie mi-e greu sa consider saracia drept o fatalitate. In ziua de astazi nu pot concepe ca ii spui unei familii din Intorsura Buzaului ca n-ai ce sa-i faci, daca n-au cu ce sa se imbrace sa-si mai cirpeasca o data nadragii, daca sint bolnavi asta e, copii sa si tina acasa si sa se obisnuiasca cu ideea ca nu vor face scoala, ca la pensie mai bine nu ajung; samd.
Nu pot concepe ca asta sa se intimple in timp ce in acelasi oras cineva are 6 fabrici, in conditia in care rezultatul unei fabrici ar ajunge pentru un centru de batrini.

De unde intrebarea : de asteptat gestul de BINE crestinesc al patronului fabricii care poate sa nu apara (si nu apare) sau de impus o echilibrare a resurselor inspre BINELE comun ?
Nu poti raspunde la intrebare netinind cont de faptul ca rezultatul fabricilor respective este probabil facut cu munca greu depusa de patronul ei, insa nu ar fi avut nici-un rezultat daca nu ar fi fost cumparatori.

PS : Intr-o paralela foarte larga revin si la notiunea de stat, pe care o consideri, am impresia, ca pe un element tert injust. Statul sintem noi si, teorectic, ne reprezinta.

Paul Slayer Grigoriu said...

Daca ma intrebi cum ar fi moral, iti raspund ca asa cum spui tu: cel cu sase fabrici sa-l ajute pe cel care n-are cu ce se inveli sau cu ce-si trimite copilul la scoala. Daca tu ai fi acel proprietar si mi-ai cere un sfat, asta ti-as spune sa faci: pune, frate, la bataie ceva din multul pe care il castigi, ca sa acoperi putinul unuia care nu are cat tine. Pana aici totul e in regula. Dar daca eu ti-as raspunde: "daca nu-i dai te pedepsesc, te bat, te arunc in inchisoare", atunci as deveni abuziv si imoral. Pentru ca e castigul tau, iar daca tu decizi sa-i dai o intrebuintare imorala (adica sa te lafai si sa te lacomesti in loc sa-l ajuti pe cel napastuit), asta nu justifica o alta imoralitate din partea mea - sa-ti impun eu ce sa faci cu bunul tau. Spui ca statul suntem noi, iar eu iti spun ca noi nu suntem toti de aceeasi parere in privinta intrebuintarii bogatiei. Stii care sunt statele in care e unanimitate de pareri - cele totalitare. De aceea Hristos nu spune "fa aia, ca de nu iti tai capul" ci doar "cine vrea sa-Mi urmeze, cine vrea sa intre in Imparatia Cerurilor, sa dea saracilor, sa-i ajute pe bolnavi" si celelalte. Subliniez: CINE VREA.
Apoi mai e un aspect pe care nu l-am luat in discutie aici. Hristos n-a venit ca sa-i scape pe saraci din saracie. A venit pentru mai mult, pentru ca daca s-ar fi limitat la rezolvarea inechitatilor, ar fi fost un reformator, cu o oarecare (relativa) noblete, dar limitat la planul material al existentei. Or Hristos vrea schimbarea launtrica si totala a omului. Vrea sa mostenim Imparatia Cerurilor, adica nemurirea si fericirea vesnica, dincolo de aceasta viata trecatoare, nu sa avem aici de toate. Si calea este iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta se naste si creste prin contactul direct cu el. Te apropii de cel de langa tine atunci cand il ajuti direct, cand simti oarecum pe pielea ta mizeria si suferinta lui. Eu imi platesc impozitele, tu la fel. Nu stiu ce simti tu cand mergi la administratia financiara, dar eu cu siguranta in acele momente nu ma gandesc la copiii aflati in suferinta, ci la cat de incalcita e birocratia si la cate drumuri trebuie sa fac. Imi implinesc o obligatie (chiar daca, sa spunem, sunt convins de justetea ei), nu fac un act de iubire. Daca saraciei i s-ar pune capat prin impozite, un efect secundar ar fi acela ca am deveni mai reci. Dau fiindca trebuie, nu-l vad pe cel pe care-l ajut, suferinta lui imi ramane in mod esential straina si tot ce ar trebui sa faca iubirea face un sistem birocratic. Cei cu constiinta mai inalta poate s-ar gandi si la aproapele lor. Dar pentru cei mai multi asta s-ar transforma intr-un lucru de felul pensiei alimentare: parintele o plateste ca asa-i zice legea, dar asta nu inseamna ca-si iubeste copilul (si aici exemplele contrare ar putea curge). Deci pe langa smerenia asumata - nu putem schimba soarta lumii, dar putem incerca sa o schimbam pe a unui om - , ajutorul direct ne si apropie de semenii nostri, ne ajuta sa cultivam iubirea. Iar iubirea merge cu noi in vesnicie, pe cand impozitul ramane in sfera imanentului, a lucrurilor trecatoare.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

Da Paul, asa este si asa ar trebui sa fie. A fost foarte bine si de clar expus ceea ce ar trebui sa fie dupa Hristos. Sint in total accord cu tine.
Ramine numai un singur aspect de rezolvat : ce te faci cu faptul ca aceste a, unul singur : faptul ca aceste atitudini nu sint si nu vor fi urmate, inclusiv de cei mai credinciosi. Nu neaparat din reavointa sau nepasare, ci din principiu propiu capitalului : investitia. Adica cel cu sase fabrici nu are cum sa dea rezultatul pa un an unui sat, pentru constructia unui centru de batrini sau in contact direct cu nevoiasi, pentru simplu motiv ca daca nu investeste rezultatul fabricii in ea insasi, aceasta risca forte sa devina mai putin competitiva anul viitor fata de concurenta si sa aiba rezultat mai mic sau deloc.
Acel singur aspect care ramine de rezolvat este deci ca, in ciuda angelismului pe care l-ai expus ca ar trebui sa-l avem toti, cu precadere cei crestini, acest principiu nu merge si nici nu va merge. Nu POATE merge ! Ori in acest timp saracia (cea existentiale deci, nu cea de confort) ramine sau chiar se accentueaza, dat fiind ca 'descurcarea' veche din mediul rural nu mai este de actualitate).
Si aceasta saracie nu se traduce in obiecte sau concepte, ci in oameni, copii, batrini, .. care in majoritate traiesc mai rau decit traiau acum 50 de ani.
Ce faci in fata acestui colaps care se pregateste : le spui sa astepte ca lumea sa devina (buna) crestina stiind ca nu va putea niciodata adopta atitudinea angelica expusa de tine, din motivele de mai sus ?
Paul, sintem in 2010, in Europa si gesturi ca ale tale, ale mele sau a citorva reprezinta o picatura intr-un ocean, cu toate nobletea gestului. Sigur ca saracia nu se poate eradica, dar nici nu poti sa o lasi sa creasca precum o tumoare intr-o asteptare himerica.

Omenirea e chiar facuta sa fie intr-o perpetua concurenta ? Gerate intr-un mod corect si organizat ar fi pe planeta suficient pentru toata lumea.

Paul Slayer Grigoriu said...

Raman la cele spuse mai devreme: binele facut cu sila nu e bine. Nu propun o "solutie angelica". Vreau sa fac tot ce pot si stiu ca nu pot face tot. Si mai stiu ca nici nu se cuvine sa-i impun altuia cum sa foloseasca produsele propriei lui munci.

heraasku said...

Ca sa intelegem mai bine ce inseamna mila/ caritatea si ca acestea pot fi facute spre rau, pun aici un cuvant al Hrisostomului care, cred eu, este edificator ( CITITI-L ATENT!):

Pentru aceea, sa dai milostenie singur, de buna voie, ca de mult ajutor este sufletului tau, adica, a da cu mana sa. Si sa nu ai martori langa tine, cand faci milostenie. Pe rudele cele apropiate ale tale, sa nu le treci cu vederea. Mai intai, pe cei din casa ta, si pe rudeniile tale, fara de grija sa-i faci, apoi, dupa acestia, si la altii sa faci milostenie. Ca este fatarnicie, ca, la saracii cei straini sa imparti milostenie, iar neamul tau, sau cei din casa ta sa fie goi, desculti si flamanzi. Deci, cum zici ca te ingrijesti de sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te ingrijesti ? Cum, dar, ii vei duce pe dansii la frica lui Dumnezeu, atata timp cat ii necajesc pe ei trupestile neajunsuri ? O, cata nepricepere si cata inima rea !

Au n-ati auzit Scriptura care zice: "Fericit este cel ce miluieste sufletele robilor sai si nu-si lasa neamul sau in nevoi". Ca de vei supara pe ai tai, iar pe altii vei milui, iti va zice tie Domnul: Fatarnice, orbitule de rautate, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Deci, auzind acestea acum, asa, sa miluiesti pe cei de aproape ai tai si sa te ingrijesti de hrana lor, ca sa faci milostiv pe Dumnezeu fata de tine. A Caruia este slava in veci ! Amin.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

@ Paul Slayer Grigoriu si Anonim

Va urmaresc cu mult interes discutia. Sa ma scuzati ca intervin, dar ma mira ceva din partea la amindoi.

Va concentrati perspectiva numai din unghiul vostru de vedere, al celui care da de bunavoie si, respectiv, trebuie sa dea in scop caritativ.

Dar nu va plasati deloc in unghiul celui ce are nevoie sa primesca. Va ginditi la demnitatea lui, nu mai vorbesc de orgoliu, cum se simte sa ii fie cuiva mila de el sa-l ajute pe el si, sa zicem, de familia lui ? Vorbea cineva cum ce simtire ai cind te duci sa-ti platesti impozitele, dar cum s-o simti cel ce are nevoie de mila directa, fata de el si de familia lui ?

Sa ma scuzati deci ca "ma bag".
LR

PS : Paul, in iunie este iar HEllfest, sa imi spui te rog daca te duci.

Paul Slayer Grigoriu said...

@LR: Amul acesta sunt prea multe concerte in Romania si din pacate nu mai ajung si la hellfest, desi distributia este absolut exceptionala.

Anonymous said...

Paul iti inteleg convingerea si sint convins de sinceritatea ei. Cred ca diferenta majora de perceptie generale intre noi este, ca sa ma exprim in termeni industriali, ca tu privilegiezi obligatia de mijloace pe cind eu cea de rezultate.

Tu stii ca nu poti face tot. Eu stiu ca astfel nu se face nimic. Din pacate, dar realist.

Ma bucur totusi si chiar iti multumesc pentru tribuna oferita pe un subiect delicat si deloc simplu, tratat cu eleganta in vorbe si argumentatie pertinenta.