Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi şi Sfântul Partenie al Lampsakului

Fraţi creştini,

Am auzit mai devreme un text profetic, în care Însuşi Mântuitorul ne vorbeşte despre A Doua Sa Venire, când va judeca viii şi morţii, aşa cum mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie şi ori de câte ori rostim Crezul. Vorbim despre un eveniment cât se poate de concret, pe care creştinii îl aşteaptă încă de când Hristos S-a înălţat la ceruri. Astăzi auzim tot felul de zvonuri despre sfârşitul lumii. Se fac supoziţii, se lansează false alarme, apar filme şi cărţi. Dar pentru noi, cei credincioşi, acest sfârşit nu este nici necunoscut, nici nu trebuie să-l privim ca pe o catastrofă. Pentru că el înseamnă A Doua Venire a Mântuitorului, pe care o aşteptăm cu bucurie, căci este începutul unei vieţi noi, fără durere, fără suferinţă, fără stricăciune, fără moarte.
A Doua Venire a lui Hristos înseamnă şi învierea tuturor morţilor care, alături de cei care vor fi atunci vii, se înfăţişează la Judecata Domnului, Înfricoşătoarea Judecată, care dă şi numele acestei Duminici. Prima dată Hristos a venit în smerenie: deşi era Dumnezeu, S-a născut ca om într-o ţară mică, aflată sub ocupaţie, într-o familie săracă, în ieslea boilor. Deşi atotputernic, şi-a asumat condiţia noastră omenească, supusă durerii, afectelor, morţii, şi a suferit ocări, defăimări şi moarte pe Cruce de la oameni. În termeni teologici vorbim despre chenoza Fiului lui Dumnezeu, adică despre deşertarea lui, căci, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.” Deci Hristos a venit prima dată întru smerenie, dar se va întoarce întru slavă, nu ca rob, ci ca Judecător al tuturor. Şi totuşi, chiar şi atunci, Mântuitorul va păstra ceva din smerenia Sa, cum vom vedea mai târziu.
Aşadar va sosi atunci vremea să fim cu toţii judecaţi, să intrăm în veşnicie după cum ne-am pregătit în viaţa trecătoare de pe pământ. Şi care va fi criteriul după care vom fi judecaţi? El se regăseşte într-un cuvânt simplu din Vechiul Testament: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ceea ce cere de la noi Mântuitorul Hristos e simplu, la îndemâna tuturor. Nu ne spune să-i eliberăm pe cei întemniţaţi, nici să-i vindecăm pe cei bolnavi sau să-i îmbogăţim pe săraci, ci doar să-i vizităm, să le spunem o vorbă bună, să le dăm un ajutor cât de mic, după putinţa fiecăruia. Dragostea de semeni e la îndemâna fiecăruia dintre noi. După cum spune părintele Nicolae Steinhardt, pentru prima dată în predica lui Hristos, accentul cade pe om. Nu sunt vorbe mari, ci o învăţătură de bun simţ, aşa cum o formulează şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede”. Iar dacă ne întrebăm ce înseamnă a-l iubi pe cel de lângă noi, Hristos răspunde cu pragmatism. Lui I S-a dat judecata pentru că este Fiul Omului, este om ca şi noi, ştie cum stau lucrurile, care sunt durerile şi suferinţele noastre de zi cu zi, şi ne arată criterii foarte concrete. În cuvintele lui despre judecată, nu găsim, cum spune tot Nicolae Steinhardt, „nimic elegant, superior, intelectualist, mistic, sofianic, transcendental, abisal, apologetic, ‚idealist’, mistagogic, tainic, pitagoreic, isihastic, ‚sublim’ ori extransenzorial şi parapsihologic”. Ci lucrurile elementare: să-i hrănim pe flămânzi, să le potolim setea celor însetaţi, să-i vizităm şi să le spunem o vorbă bună celor bolnavi şi din închisori. Din punctul de vedere al falsului idealism care răspunde unor probleme concrete cu vorbe mari şi pompoase, se poate spune că Hristos e un materialist. E un contrast pe care-l putem observa şi astăzi: vorbim mult şi facem puţin. Auzim discursuri despre progres, dar uităm despre viaţa de zi cu zi a celui de lângă noi, ne lăudăm că luptăm pentru omenire, dar uităm de omul concret, cerem drepturi peste drepturi şi facem, pasămite pentru a ajuta aşa-numitele pături defavorizate, documente şi rezoluţii interminabile în cadrul unor reuniuni festiviste, unde se cheltuie bani din care s-ar putea hrăni un sat întreg timp de mai multe săptămâni. Să iubeşti omenirea e uşor, pentru că omenirea nu e decât o vorbă, un concept abstract. Real e omul de lângă noi, cu micile lui mizerii, de multe ori enervant, cu tabieturi stupide şi nevoi care ni se par absurde, cu necazuri care de cele mai multe ori nu au aură de măreţie tragică, dar care pe el îl dor la fel de tare. Pe acesta trebuie să-l ajutăm, lui trebuie să-i spunem o vorbă bună, pentru el trebuie să jertfim cât de puţin din timpul nostru preţios. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că unele fapte bune nu au ca piedică sărăcia. Nu ne trebuie bogăţii pentru a vizita un bolnav sau un om aflat în temniţă şi a-i spune un cuvânt de încurajare. Cu aceşti oameni de lângă noi se identifică Hristos. Cel Care este Dumnezeu, fără început, extratemporal şi atotputernic, se coboraă până la a avea nevoie de mila noastră. El ne spune astăzi că fiecare faptă bună pe care am făcut-o pentru unul dintre semenii noştri o socoteşte binefacere făcută Lui. Ne cere ca, având milă de cel de lângă noi, să ne fie milă de El. Să ne gândim că, în orgoliul nostru, ne simţim umiliţi cînd cuiva îi e milă de noi. Dar Fiul lui Dumnezeu atât Se smereşte, încât ne roagă pe noi, făptura Lui, care suntem praf şi pulbere, să ne fie milă de El. Mai mult, acesta este criteriul după care ne va fi judecata – să-L vedem pe Hristos în toţi năpăstuiţii pe care-i întâlnim.
Vedem din pilda de astăzi că sunt puşi faţă în faţă, ca pentru comparaţie, cei mîntuiţi şi cei care merg în iad. Pe primii Hristos îi numeşte „binecuvântaţii Tatălui Meu”, celorlalţi le spune pur şi simplu „blestemaţilor”, pentru că Tatăl nu blesteamă pe nimeni, ci pe aceia îi arată ca osândiţi chiar faptele pe care le-au făcut. Vedem de aici că singurii oameni care nu se mântuiesc sunt de fapt cei care nu vor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată şi că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită de El pentru oameni, în timp ce focul cel veşnic este „gătit diavolului şi îngerilor lui”. Deci Dumnezeu nu a pregătit pedeapsa pentru niciun om, iar cei care se duc către ea o fac doar refuzând mila lui Hristos revărsată asupra semenilor. Şi vor fi judecaţi cei osândiţi, după cum învaţă părintele Arsenie Papacioc, pentru răutăţile pe care le-au făcut şi pentru cele făcute de alţii din cauza lor, pentru bunătăţile pe care nu le-au făcut şi pentru cele pe care alţii nu le-au făcut din cauza lor.
Dar Dumnezeu ştie neputinţa noastră şi de aceea suntem chemaţi, prin vocea vestitorilor Lui, ca dacă nu ne putem iubi semenii, măcar să nu-i urâm, să nu-i invidiem pentru binele lor. Nu se cade, dacă vrem să ne numim creştini, să îi bârfim pe ceilalţi. Sfântul Ioan Gură de Aur e categoric: chiar şi când nu spunem noi nimic, faptul că-i ascultăm pe alţii care-i vorbesc de rău pe semenii noştri e păcat. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz adaugă: vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l spunem, dar mai ales pentru cele care-i rănesc pe alţii, fie ei şi păcătoşi. Nu se cade să-i judecăm, pentru că nu ştim niciodată ce e în inima lor, care sunt motivaţiile lor profunde, şi chiar dacă suferă pentru răul pe care l-au făcut, nu trebuie să ne bucurăm de aceasta, căci şi pentru ei a murit Hristos.
Astăzi îl pomenim pe Sfântul Partenie al Lampsakului, un om care a împlinit cu asupră de măsură porunca iubirii aproapelui. A trăit în secolul IV, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi pentru viaţa sa îmbunătăţită a fost uns episcop al Lampsakului, care astăzi se află în Turcia şi poartă numele Lapseki. A convertit oraşul, păgân pe atunci şi din marea sa credinţă şi iubire de oameni a săvârşit nenumărate minuni: a alungat demoni, a vindecat o femeie de metastază şi chiar a înviat trei oameni. După moarte, a rămas un timp într-un con de umbră, dar a început să fie din nou cunoscut în zilele noastre. Acest lucru s-a întâmplat pentru că astăzi, după cum spune un părinte îmbunătăţit, Porfirie, trăim în vremuri asemănătoare cu cele în care a venit Hristos. Trecem printr-o perioadă de apostazie, de credinţe păgâne în zei şi semne şi energii, o perioadă în care scăderea credinţei şi a iubirii între oameni se îmbină cu nenorociri abătute peste noi. Sfântul Partenie are o mare putere împotriva influenţelor demonice, dar este şi mare vindecător de cancer, această boală atât de prezentă astăzi. Mărturiile despre vindecările lui minunate se înmulţesc, iar unii dintre cei care vorbesc despre ele sunt contemporani cu noi. Un grec pe nume Stefanos Stefanou a început să aibă probleme cu cancerul din 1982, iar în timp i s-au descoperit, în ciuda operaţiilor şi a tratamentelor, multiple metastaze. A fost vindecat însă cu ajutorul sfântului, care i s-a arătat şi l-a întărit. Medicii mărturisesc că vindecarea lui nu s-a putut face doar cu ajutorul tratamentului. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu o femeie însărcinată din Atena, căreia i-a fost detectată o tumoare, ajungând să aibă 5% şanse de supravieţuire. Trăiesc însă şi ea, şi copilul ei, prin rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Partenie. Medicii se bucură şi ei, dar nu-şi explică. O femeie ajutată de el a scris şi cartea, tradusă în română, care mărturiseşte despre vindecarea ei minunată. Chiar şi cineva apropiat mie a fost operat de o formă de cancer cu probabilitate de recidivă, însă a rămas sănătos prin mijlocirea Sfântului Partenie, a Maicii Domnului şi a altor sfinţi. De aceea socotesc un prilej providenţial faptul că în această duminică am putut spune acest cuvânt, pentru a-i mulţumi făcându-l cunoscut. Astăzi capul său răspândeşte uneori din senin mireasmă frumoasă, iar pe vechiul său mormânt, aflat astăzi în Turcia, chiar şi mulţi musulmani au găsit vindecare de boli.
Sfinţii lui Dumnezeu ne ajută chiar şi în nevoile noastre cele mai mici, şi cu aceasta ne întoarcem la cele spuse de Mântuitorul Hristos la Judecata Sa. Trăim vremuri grele, ale lepădării de credinţă. Putem însă trece prin ele cu ajutorul credinţei şi al faptei. Creştinismul nu e, cum spun unii din afara Bisericii, trăire abstractă în lumea ideilor, o spiritualitate nerealistă. Există un pragmatism creştin prin care nu lăsăm rugăciunea, dar nu uităm nici că cel de lângă noi are nevoie de pâinea cea de toate zilele. Nu habotnicia, nu tipicăreala, nu calendarul ne mântuiesc, ci ajutorul dat celor din nevoi. Astăzi cei mai mulţi dintre noi nu suntem postitori ca cei din vechime. Dar ce putem face, să facem: să-L mărturisim pe Hristos prin cuvânt, dar şi prin faptele iubirii de semeni. Căci Înfricoşătoarea Judecată este prilej de speranţă. Dacă vom fi judecaţi pentru orice cuvânt rău, înseamnă că Hristos va ţine cont şi de orice vorbă bună spusă celui de lângă noi. Şi pentru un asemenea cuvânt, am putea păşi în veşnicia Împărăţiei, de Care să dea Dumnezeu să avem cu toţii parte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor.

(Această predică a fost rostită în biserica Adormirii Maicii Domnului - Pitar Moş din Bucureşti, pe 7 februarie 2010)