De câţiva ani buni, reacţia
cu care sunt întâmpinate cărţile domnului Andrei Pleşu nu mai este decât
parţial determinată de conţinutul acestora. Există în jurul gânditorului
acestuia un soi de polarizare. Dincolo de cei câţiva oameni oneşti şi obiectivi
care îl privesc faţă în faţă pe Andrei Pleşu, făcând efortul către o relaţie
firească pe plan intelectual şi – eventual – uman, cei mai vocali comentatori
fie îl idolatrizează, fie îl detestă. Pe de o parte sunt unii dintre
intelectualii mai vechi şi mai noi, grupaţi de-a lungul anilor în jurul unor
reviste şi al unor principii derivând din cultura şi civilizaţia occidentale,
adesea cu acel sentiment de superioritate faţă de „restul”, de „plebe” sau, pur
şi simplu, de „români”. Nu îmi plac în mod deosebit generalizările, de aceea
accept că între oamenii foarte vag încadraţi în cele de mai sus sunt şi
deosebiri, uneori foarte mari. Însă mediul în care se învârt este acesta: ochii
îndreptaţi mai ales sau numai spre Vest, o oarecare îndepărtare de valorile naţionale,
cosmpolitism, relativism ideologic – deşi nuanţa de stânga nu le lipseşte nici
celor mai „dreptaci” dintre ei – şi uneori oportunism politic. La toate acestea
se adaugă o cultură de obicei solidă şi o oscilaţie între agnosticism şi o
credinţă mai mult intuită şi tolerată decât asumată. Aceasta este categoria
celor pentru care Andrei Pleşu este un reper absolut şi incontestabil. Mai
mult, cum cel în cauză este unul dintre puţinii membri ai acestui cerc care s-a
declarat în repetate rânduri şi în mod public creştin – chiar, stupoare!
creştin-ortodox – dovedind şi o cunoaştere aprofundată a unora dintre tainele
credinţei, partida „intelectualilor occidentalizaţi”, cum îi voi numi de dragul
simplificării, vede în domnul Pleşu autoritatea absolută în domeniu. Pe domnia
sa îl acceptă în turnul de fildeş al superiorităţii ei şi cum e singurul dintre
ei care vorbeşte despre Hristos, trebuie să fie, neîndoielnic, şi cel mai
priceput.
La polul opus se situează
denigratorii intransigenţi. La aceştia lucrurile sunt chiar mai simple. Cum
domnul Pleşu nu e din tabăra lor, a făcut niscai compromisuri la viaţa lui – pe
acestea, unele regretabile, nu le negăm nici noi – nu mai au ce discuta cu el.
Nu contează ce a mai făcut în rest, omul are etichete lipite pe vecie: „ăla cu
meditaţia transcendentală”, „băsist”, „duşman al românilor”, ba chiar...
„legionar”.[1] Nici nu mai trebuie citite
cărţile domniei sale fiindcă, nu-i aşa, date fiind cele de mai sus, nu au cum
fi altcumva decât proaste, mincinoase, corupte, antinaţionale. Singura reacţie
potrivită e răcnetul isteric.
Desigur, domnul Pleşu nu e
cu totul străin de niciuna dintre reacţii. Dar principala „vină” a domniei sale
în toată povestea este că, prin temperament, slăbiciuni şi prestanţă deopotrivă,
s-a transformat în ochii publicului într-un personaj, o mască ce ascunde
realitatea persoanei. Iar de pe urma acestei confuzii, suferă şi opera. Aşa se
face că şi ultima carte publicată, „Parabolele lui Iisus”, surprinzătoare şi
incitantă, a avut parte de acelaşi tratament: pentru unii este cea mai
importantă carte scrisă pe această temă în ultimii cincizeci de ani, pentru
alţii o hârţoagă numai bună de ignorat. Cel mai simplu, pornind de la acestea,
ar fi să tragem concluzia că adevărul e undeva la mijloc. Numai că, aşa cum ne
învaţă nu odată Parabolele comentate aici, adevărul nu e întotdeauna simplu.
*
Mergând într-o anumită
măsură şi până într-un punct pe urmele lui Steinhardt în interpretările parabolelor
lui Hristos, Andrei Pleşu iese din comoditatea unor explicaţii comune – deşi
nu mereu greşite, ceea ce autorul pare uneori să uite – şi îşi asumă acel curaj
a cărui absenţă este, în viziunea ortodoxă a monahului de la Rohia, un
păcat. Domnul Pleşu îndrăzneşte să arunce asupra învăţăturilor hristice o
privire din care nu lipseşte inteligenţa, o viziune ce renunţă la cea
convenţional-moralizatoare în schimbul uneia ce devine „scandaloasă” doar în
ochii celora care nu înţeleg „nebunia lui Dumnezeu” manifestată în Întruparea
lui Hristos. „Nu orice gospodină de
vârsta a treia care se aferează bigot prin ograda bisericii e receptaculul
optim al credinţei”, ne spune domnul Pleşu. „Iubirea hristică e, desigur, nelimitată, necondiţionată, ‚îndelung
răbdătoare’. ‚Toate le suferă’. În afară de opacitate şi silnicie. Nu se impune
cu forţa, nu batjocoreşte libertatea aproapelui, fie el din preajmă sau din
afară. Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau
îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti sau adormiţilor. Nu contaminează somnambulic
pe toată lumea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine.
Şi în orice caz nu pentru cei care n-o percep, n-o
doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu
funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate
populistă.” Pornind de la
asemenea premise, cu izvorul în însăşi propovăduirea lui Hristos, domnul Pleşu
pune accentul pe acea latură a învăţăturii creştine menite să ne smulgă din
confortul nostru intelectual, pentru a ne pune în faţa unor răspunsuri asumate
sau pentru a ne da curajul de a pune întrebări nerostite. Iubirea cea mai
înaltă e cea care se jertfeşte, iar jertfa cere curaj. Pe de altă parte,
creştinismul nu e nicidecum învăţătură iniţiatică în sensul de ezoterism, iar
la adâncurile lui nu se ajunge printr-o cunoaştere secretă pe care şi-o
împărtăşesc cu grijă membrii unei societăţi oculte, ci printr-o evoluţie
spirituală la îndemâna oricărui om ce se deschide către Dumnezeu. „Mesajul e transmis tuturor, fără lacune:
‚...pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute’ (Ioan
15, 15). Dar pentru a pricepe ce ni se spune, avem toţi de parcurs un drum:
drumul de la credinţa simplă (dar vagă) la înţelegerea profundă, de la
pasivitatea sugarului la cooperarea viguroasă a cunoaşterii adulte. Pentru a
avansa pe acest drum, beneficiem de ghidajul Duhului Sfânt, învăţătorul
interior (interior magister)
care ne poartă ‚întru tot adevărul’
(Ioan 16, 13).”
Este, astăzi, când trăirea a
scăzut, după cum spun mulţi părinţi, iar receptorii sunt tot mai puţini, o
îndrăzneală să te apropii de cuvintele Mântuitorului. E aproape o obrăznicie,
în termenii moralei curente. Şi mulţi se vor grăbi să o numească lipsă de
smerenie. Însă cum neîngrădirea îi permite lui Dumnezeu să folosească paradoxuri
în pedagogia Sa către noi, uneori această îndrăzneală e cale către mântuire – a
noastră şi a altora. Domnul Pleşu vorbeşte despre „subtilul joc dialectic” al
„ascunsului”: „Suntem îndemnaţi, uneori,
să ne abţinem a făptui ostentativ, la vedere, de dragul slavei omeneşti (Matei
6, 1-6), dar încurajaţi, alteori, să arătăm lumii faptele noastre bune, care să
devină, astfel, model pentru ceilalţi şi prilej de slavă adusă Creatorului
(Matei 5, 16; 1 Petru 2, 12). Aşadar, faptei îi stă bine când discreţia,
ascunderea, când vizibilitatea exemplară.” De aceea fiecare e chemat să
reinterpreteze cuvintele Mântuitorului în cheia propriei sale trăiri. Nu negând
ceea ce s-a făcut înainte, ci actualizând, la nivel personal – deci comunitar,
în Biserică şi în Tradiţia ei, dar nu închistat în forme – toate cele câte le
putem înţelege. Aceasta pentru că lectura textului scripturistic se cere a fi
mereu vie, tocmai pentru că parabola e „gândită
pentru a spune ceva şi dincolo de timpul
rostirii ei”. Creştinul e chemat să fie smerit şi o anumită grabă în a
aborda teme înalte la orice oră din zi şi din noapte, în orice companie şi
context, este lipsă de măsură şi, îndrăznesc să spun, denotă chiar un prost
gust duhovnicesc. Pe de altă parte, atunci când creştinul e întrebat, atunci
când, cumpănind cu atenţie lucrurile, crede că ar putea fi de folos, e dator să
vorbească, fără să se ruşineze de sărăcia sa spirituală. Dumnezeu, după cum
ştim, a primit mai bucuros bănuţii văduvei decât daniile abundente ale celor
bogaţi.
*
Cartea lui Andrei Pleşu este împărţită în
două. Prima parte, „De ce le vorbeşti în parabole?” se mişcă în jurul acelei
dialectici amintite mai sus, a „ascunsului revelat” în care cei cărora li se
propovăduieşte cuvântul sunt chemaţi, pentru a-l putea recepta, să devină „cineva”.
În partea a doua, „Parabola ca subminare a ideologicului”, sunt puse în
discuţie câteva clişee, prejudecăţi şi locuri comune ce au prea puţin de-a face
cu Evanghelia însăşi, fiind mai mult rezultatul unei încremeniri într-o viziune
moralizatoare, în care iubirea a fost înlocuită de un rigorism preţios.
Originalitatea abordării din „Parabolele lui Iisus” constă, printre altele, în
dezbaterea grupată nu pe fragmente evanghelice luate în ordine cronologică, ci
pe teme de interes dezbătute prin analiza comparativă a tuturor textelor în
care se face referire la ele. Desigur, este o metodă cunoscută exegezei
apusene, dar în context românesc şi ortodox privirea de laborator a mediului
protestant primeşte viaţă printr-o abordare familiară şi nu lipsită de evlavie.
Nu suntem în faţa unei analize (pur) filologice şi filosofice, ci a unui act de
credinţă. Autorul se închină în faţa unei răstigniri mântuitoare, care îşi are
centrul trăit şi văzut pe Cruce, dar se revarsă din tot ce presupune Întruparea.
Parabola e şi ea o kenoză, o
revărsare a inefabilului divin spre putinţa de înţelegere a oamenilor: „Parabolele sunt efectul răstignirii
intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti. De aici splendoarea
lor tragică, ‚obscuritatea’ lor asumată şi aspectul de jertfă al limbajului
aluziv, voalat, analogic. Nu ‚cei din afară’ sunt sacrificaţi prin discursul
parabolic, ci conţinutul însuşi al discursului, care se străduieşte să coboare
în întunericul exteriorităţii lor.” Tocmai din această coborâre rezultă
însă şi caracterul inepuizabil al parabolelor, imposibilitatea de a da o
interpretare definitivă şi irevocabilă. Nu este aici vorba despre relativism,
despre posibilitatea sugerată eronat de protestantism ca fiecare om să citească
Scriptura în orice cheie doreşte, ci despre un sens infinit, căruia diferitele
interpretări convergente, dar nu identice, îi luminează misterul. „Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii
a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus.”
S-a spus despre această
scriere – de către diverşi exegeţi – că le este dedicată intelectualilor. Nu
ştiu în ce măsură acesta este adevărul, sau unicul adevăr, dar nu mă îndoiesc
că cei cu o anumită deschidere spre cultură o vor recepta mai uşor decât pe vreo
carte de predici scrisă exclusiv din perspectiva unui limbaj bisericesc.
„Parabolele lui Iisus” expune o parte a învăţăturii de credinţă creştine şi o
face folosind o exprimare care, fără a fi absconsă, li se adresează (şi) celor cu
veleităţi intelectuale. Dimensiunea culturală a Scripturii este astfel mai
lesne văzută şi de cei mai puţin duşi la biserică – dar obişnuiţi cu biblioteca
–, însă dincolo de aceasta, o receptare deplină a învăţăturii are loc doar în
condiţiile recunoaşterii autorităţii Celui care vorbeşte: „Parabolele nu pot ajunge la cei care se situează în afara autorităţii hristice, mai exact la cei
pentru care Iisus e în afara sferei
autorităţii. (Să amintim că, la Marcu,‚fiul’ ucis – din parabola
lucrătorilor viei, n. n. n. – e scos în afara viei, iar la
Luca el este ucis după ce e scos în afară.)” Şi, adăugăm noi, Hristos însuşi e răstignit în afara Ierusalimului. Este de reţinut
că domnul Pleşu invită la o lectură a parabolelor care acceptă, din politeţe
intelectuală, adevărul lor. Cu alte cuvinte, abordarea unui sistem de gândire
se face pornind de la premisa adevărului celor înfăţişate. Pe de altă parte,
din punctul de vedere al creştinismului asumat de autorul cărţii, „credinţa nu lucrează cu certitudini
imobile, (...) nu construieşte pe evidenţe. (...) A fi credincios nu presupune
a te mişca teleghidat în limitele unei dogme şi ale unei ‚legislaţii’ imediate,
ci a evolua liber în cadrul unui ‚proiect’, asumat fără constrângerea unei
‚prezenţe’ autoritare. (...) Accepţi că nu ai acces direct la sensul
lucrurilor, la misterul angrenajului lor, la înţelesul binelui şi al răului, la
sursa lumii create, la Dumnezeu. Dar aştepţi.
Dumnezeu este, astfel, absenţa
care devine prezentă prin aşteptarea ta.” Astfel, istoria însăşi capătă sens: „Sensul istoriei şi al universului creat nu
poate fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de
creditat. Iar formula
revelată a acestui ‚credit’ este ‚Împărăţia lui Dumnezeu’ şi orientarea
constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să
credem în această perspectivă şi să aşteptăm împlinirea ei.”
[1] În treacăt fie spus, anumiţi oameni din ambele „partide” evocate aici
au o plăcere aproape fiziologică în a-şi gratula adversarii cu acest apelativ
No comments:
Post a Comment