Tuesday, February 19, 2013

Andrei Pleşu, "Parabolele lui Iisus" - o analiză (II)



Acolo unde izbuteşte să suprapună o inteligenţă sensibilă la aspectul duhovnicesc peste percepţia ortodoxă a unei tradiţii în mijlocul căreia trăieşte – nu doar fizic – domnul Pleşu oferă deopotrivă interpretări vii şi lămuriri necesare. Dintre acestea, remarcabilă este corectarea greşelii constante ce se face de către cei neduşi la biserică – fie ei intelectuali sau „prostime” – în interpretarea expresiei „sărac cu duhul”, „una dintre marile capcane ale creştinismului de popularizare”. „Mai toată lumea invocă acest prim verset al Fericirilor, crezând că el se referă la o candidă inaptitudine a judecăţii. ‚Sărac cu duhul’ ar fi tontul satului, nătângul cumsecade, prostănacul inocent. Dar textul evanghelic (care în versiunea lui Luca – 6, 20 – se reduce la ‚cei săraci’) are în vedere fie smerenia (cf. Isaia 57, 15: ‚Domnul [...] dă viaţă celor cu inima zdrobită.’), fie sărăcia înţeleasă ca absenţă a instinctului de posesiune. (Poţi fi bogat în bunuri materiale, dar ‚sărac în duh’, liber de propria ta bogăţie).” Odată făcută această precizare, rechizitoriul prostiei ca păcat e necruţător, în cea mai pură linie steinhardtiană: „În genere, refuzăm să luăm notă de componenta de culpabilitate a prostiei. (...) Prostia, când nu e handicap psiho-fiziologic, patologie constitutivă, nu e neapărat inocentă. Ea poate fi obnubilare tenace, manifestare a suficienţei intelectuale, refuz îndărătnic al edificării. Ca rezultat al ‚mineralizării’ sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minţii, prostia e vicioasă şi face posibilă intervenţia instanţei demonice.”
     Alăturând preocupările proprii întrebărilor omului de astăzi, domnul Pleşu intră în miezul parabolelor din perspectiva celui părtaş la ceea ce am putea numi tragedia izbăvitoare a Întrupării lui Hristos. Tragedie ale cărei „oglinzi” le identifică permanent în parabole, care devin astfel nu vorbărie simplă, fie ea şi spirituală, ci destin asumat şi trăit – Cuvântul trăieşte şi moare în cuvintele Sale. Foarte interesantă este viziunea comunităţii de destin între „sămânţa” din Parabola Semănătorului şi solul în care cade. Tragedia umană devine tragedia lui Dumnezeu. „...Pentru sămânţă însămânţarea e o dramă, o pătimire, o jertfă, care culminează, cel puţin într-o primă etapă, cu moartea (Ioan 12, 24), iar pentru cel care o primeşte însămânţarea e o probă a responsabilităţii proprii. Primitorul opac sau superficial provoacă irosirea seminţei, compromite firescul dezvoltării ei, şi participă, astfel, la martirajul Cuvântului, la măsluirea şi desfigurarea lui.” Iar universalitatea mesajului hristic e subliniată, tocmai în această comunitate (comuniune) de destin de complementaritatea masculin-feminin. „Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste pântecele lumii, în speranţa unei fertilizări durabile. Iar fertilizarea e condiţionată de virtutea absorbantă a pământului, de ospitalitatea lui, de adecvarea şi promptitudinea reacţiei lui. Altfel spus, de feminitatea lui. (...) Parabola semănătorului e un rapel la componenta marial-maternă a sufletului, în absenţa căreia discursul divin se risipeşte.” Cu alte cuvinte, după cum spunea un Părinte dintre cei vechi, cultul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se manifestă prin relaţie personală care face ca propriul nostru suflet (substantiv feminin în greaca Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi) să-L poarte pe Dumnezeu, ca Maica ce L-a primit în pântecele ei fecioresc.
    
*

     Conţinutul reflecţiilor grupate în această carte este înveşmântat într-un limbaj care, pe lângă eleganţa şi claritatea cu care ne-a obişnuit domnul Pleşu – altfel o rara avis, într-un context în care până şi oamenii de cultură se dovedesc din ce în ce mai opaci la orice domeniu depăşeşte stricta lor „specializare” – este el însuşi dovada Ortodoxiei autorului. Fără să se blocheze în formalisme, autorul adoptă limba vorbită în Biserică, nu prin exces de arhaisme, ci respectând nuanţe şi distincţii necesare. Poate părea neînsemnată folosirea variantei „Fericitul Augustin”, ca şi a altor formule care trasează delimitări fine între Ortodoxie şi alte tradiţii, însă în haosul (inter)confesional guvernat de un fals ecumenism, ea capătă o importanţă deosebită. Este, printre altele, o formă de bună cuviinţă duhovnicească. Iar aceasta se prelungeşte atunci când, interpretând pilda talanţilor, domnul Pleşu defineşte raportul între Scriptură şi Tradiţie, într-o politicoasă dar fermă critică a închistării în literă caracteristică (printre altele) învăţăturii protestantismului clasic. „Tradiţia e ceea ce ni se dă ‚în plus’, prin creativitatea şi îndrăzneaţa înţelepciune a Părinţilor. Revelaţia e un dar, iar Tradiţia, ca paradosis, e preluarea şi transmiterea continuă, multiplicată, a darului: predanie, datină (distinctă de ‚cutuma’ strict omenească. Cf. Matei 15, 16; Marcu 7, 8-9, 13; Coloseni 2, 8). Ea se dă celui ce are deja, adică celui ce deţine deja temeiul scripturar, după cum Legea cea Nouă se dă celui care are deja Legea cea Veche. Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii ‚păstrătoare’, înfricoşată de riscul unei convieţuiri mereu reînnoite cu textul sacru. La fel – par să spună Evangheliile – opacitatea celor care, respectând Legea cea Veche în rigoarea ei formală, refuză vestea cea bună a Legii Noi stă sub primejdia paraliziei spirituale, a unui letal imobilism. Nici adepţii Legii celei Noi nu sunt însă scutiţi de această primejdie, dacă se conformează crispat preceptelor ei.”
     Punându-şi în sprijinul demersului cultura filosofică şi religioasă, domnul Pleşu face asocieri surprinzătoare, cu paralele dintre cele mai neaşteptate. La prima vedere, acest lucru i-ar putea sminti pe cei foarte riguroşi. Autorul a anticipat de altfel acest risc, pe care îl analizează într-o notă de subsol: „Ştiu că cititorul riguros confesional va fi scandalizat de asemenea asocieri. Îmi cer scuze: nu reuşesc să cred că Duhul Sfânt e o achiziţie etanşă, rechiziţionată definitiv de o comunitate sau alta. Cred, dimpotrivă, că ‚vântul (pneuma) suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este cu tot cel ce e născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Asta nu înseamnă, evident, că poţi merge simultan pe toate cărările...”. (Sublinierea mea – PSG). Mai mult, asta nu înseamnă nici că toate duc în acelaşi loc. Fidelitatea absolută faţă de Ortodoxie nu ne poate împiedica să vedem manifestări ale lui Dumnezeu şi în alte părţi. Cei – din ce în ce mai puţini – care s-au aplecat cu atenţie asupra operei unuia dintre cei mai însemnaţi teologi contemporani, părintele Dumitru Stăniloae, ştiu fără îndoială cum făcea acesta uz de fragmente de înţelepciune luate de la teologi sau filosofi aparţinând mai multor confesiuni şi tradiţii. Aceasta nu e relativizare a adevărului. Părintele Rafail Noica lămureşte aparenta dilemă mai bine decât a reuşit să o facă domnul Pleşu, dându-ne posibilitatea să nu ne smintim şi să nu ne rătăcim: „Bineînţeles că se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da, toţi au adevărul, dar fragmente de adevăr.” (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, Bucureşti 1994, pp. 48-49) Aceste fragmente se găsesc risipite în cele mai neaşteptate locuri. De aceea predicatorul creştin le culege de peste tot în construcţia discursului său. Vorbind în Areopag, Sfântul Apostol Pavel nu le citează ascultătorilor din prorocul Isaia, ci dintr-un poet păgân. Importantă este conştiinţa faptului că, după cum spune acelaşi părinte Rafail, „unul este însă adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câteodată în adâncimea lor. (...) Mă minunez câteodată cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos”. (ibidem) Din această perspectivă, sensibilitatea ortodoxă nu este nicidecum lezată de numeroasele trimiteri la autori catolici şi protestanţi sau de pildele din alte religii. Puţin surprinzătoare apare în schimb absenţa din bogata bibliografie a autorilor ortodocşi „clasici”, tocmai acei Părinţi despre care scria domnul Pleşu în referirile domniei sale la Tradiţie. Fără îndoială, multe dintre punctele de vedere ale acelora se regăsesc şi la autori mai noi, iar în cea mai mare parte a cazurilor, interpretările domnului Pleşu sunt ortodoxe. Însă lipsa dintr-un demers exegetic a unor nume ca Ioan Gură de Aur sau Chiril al Alexandriei este fără îndoială o pierdere pentru autor şi pentru cititor. Cuvintele unor Părinţi ai Bisericii sunt menţionate de mai multe ori, preluate însă din surse secundare. Respingerea în bloc a interpretării alegorice este o îngustare a perspectivei pe care chiar domnul Pleşu o condamnă în alte locuri şi care face abstracţie de o „cheie” fără de care multe dintre lecturile din Vechiul Testament (dar şi din Noul) apar destul de sărace în sensuri pentru omul de astăzi. Este suficient să menţionăm în acest sens războaiele israeliţilor cu alte neamuri, privite magistral în sensul unei lupte pentru despătimire de mai mulţi autori filocalici, dintre care un exemplu grăitor este Sfântul Maxim Mărturisitorul. Este regretabil că un orator atât de strălucit încât posteritatea l-a reţinut cu numele „Gură de Aur” nu este citat decât în treacăt, preluat din alte lucrări şi atunci mai degrabă ca pentru a fi boscorodit. Odată se spune despre el că a dat unei parabole „o interpretare anti-iudaică” ce nu ar fi „susţinută de textul propriu-zis”. Aici domnul Pleşu cugetă corect politic, într-o manieră pe care o condamnă cu iscusinţă retorică şi savoare cu doar câteva rânduri mai devreme. Mai încolo, interpretarea Pildei celor zece fecioare în sensul milosteniei creştine este refuzată ca prea simplistă, un fel de exegeză mură-n gură, fără a se ţine seama nici de posibilitatea unei lecturi la mai multe niveluri, nici de contextul predicii marelui ierarh creştin. Nu spunem prin aceasta că Andrei Pleşu se plasează pe poziţii de adversitate faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur – cum abia aşteaptă să trâmbiţeze pseudo-apărătorii Ortodoxiei – însă trebuie subliniată această lipsă de aderenţă la interpretări din spaţiul răsăritean ce ar fi putut da o dimensiune în plus textului.De altfel, ispita simplificării apare şi în alte locuri, fără a fi una dintre trăsăturile definitorii ale cărţii.

*

     De mai multe ori pe parcursul lucrării, autorul precizează abordarea metodologică a interpretărilor pe care i le înfăţişează cititorului, ilustrată printr-un spaţiu de întâlnire între „intenţia textului, interogaţia proprie şi aşteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de azi”. „Ne-am ferit de erudiţia goală, dar am ţinut, în acelaşi timp, să aducem în perimetrul religiozităţii autohtone o minimă exigenţă academică, un tip de discurs care să-şi găsească locul, cu naturaleţe, în dezbaterea intelectuală a modernităţii, în ciuda pripitelor ei crispări ‚laiciste’.” Avem aici scheletul pe care se construieşte întreaga reflecţie. Din exegeza contemporană venită din lumea catolică şi mai ales protestantă, Andrei Pleşu reţine exhaustivitatea şi acribia – aşa cum făcea odinioară şi părintele Stăniloae –, respingând contextualizarea excesivă care ajunge să pună accentul mai degrabă pe cantitatea de ulei necesară pentru întreţinerea flăcării unui opaiţ corelată cu producţia de ulei din Palestina începutului de mileniu şi să neglijeze textul propriu-zis al parabolei. Pagini savuroase şi amuzante sunt acelea în care domnul Pleşu expune cu o blândă, dar tăioasă ironie, interpretările strict ideologizate, care fac din Hristos sau din cei din preajma lui militanţii unor cauze sociale, de la colectivism până la feminism. Abuzul de spirit critic, specific mai ales în protestantism, este la rândul său taxat ca piedică în calea unei gândiri vii şi fecunde. „Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cârcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere. Spiritul critic supradozat blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decât ca instanţă judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii.”

*

     Felul în care „citeşte” domnul Pleşu „Parabolele lui Iisus” este, în cea mai mare parte, ortodox în formă şi conţinut. În unele momente i se poate reproşa absenţa unor necesare nuanţe, care să păstreze un echilibru. Faptul că o participare formală şi exterioară la ciclul slujbelor Bisericii nu este garanţia mântuirii este bine pus în evidenţă. În schimb, importanţa participării trăite la acestea intră prea puţin în discuţie. Un cititor neavizat – şi mulţi dintre oamenii de cultură cărora li se adresează această scriere sunt neavizaţi duhovniceşte – ar putea înţelege că ciclul liturgic este facultativ pentru creştinul autentic, ceea ce, desigur, ar fi o interpretare străină de Scriptură şi Tradiţie. Pe de altă parte, nefiind teolog, deşi cultura domniei sale în domeniu o depăşeşte pe a multor absolvenţi de facultăţi teologice, domnul Pleşu face şi anumite erori pe care se cade a i le semnala. Bunăoară, lectura ortodoxă a pasajului evanghelic în care Petru Îl mărturiseşte pe Hristos ca Dumnezeu, iar Acesta spune „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” nu este în sensul că lui Petru i-ar fi „delegată” respectiva temelie. Mântuitorul îşi întemeiază Biserica pe fundaţia mărturisirii lui Petru, altfel spus a faptului că apostolul Îl recunoaşte în El pe Dumnezeu. Apoi, vorbind despre kenoză, domnul Pleşu spune: „Pentru a deschide umanităţii deviate o uşă recuperatoare, pentru a reinstitui, dincolo de moarte, un orizont al Învierii, Iisus trebuie mai întâi să moară. Cu alte cuvinte (...) să ‚ex-spire’, să-şi ‚dea duhul’ să se lepede de însăşi esenţa divinităţii Sale.” (Sublinierea mea – PSG). Ultima parte a acestui enunţ este eronată. Într-adevăr, Fiul S-a coborât la condiţia omului pentru a-L recupera pe acesta, a luat în Sine natura umană, cu toate suferinţele ei şi cu consecinţa supremă a păcatului care este moartea, însă fără a renunţa la esenţa (fiinţa) Sa dumnezeiască. Din momentul Întrupării, Hristos este pe vecie Dumnezeu ŞI om. În unele momente se manifestă mai ales în latura Sa divină, în altele în cea umană, însă cele două rămân indisolubil unite. În aceeaşi linie de gândire, referindu-se de data aceasta la înălţarea omului către Dumnezeu, domnul Pleşu scrie: „Tot secretul constă într-o tonică uitare de sine, în capacitatea (sau darul?) de a te lăsa ‚in-spirat’, absorbit în răsuflarea sacră: ‚...nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine’ (Galateni 2, 20). (...) Imperativul golirii de sine şi al efortului de a te uni cu Sinele tău mai adânc, care e totuna cu atotcuprinzătorul Sine divin, este prezent în toate marile religii ale lumii, chiar dacă terminologiile, contextele, procedurile şi doctrinele diferă.” (Sublinierea mea – PSG). Aici eroarea este chiar mai evidentă. Personalist prin excelenţă, creştinismul vorbeşte despre o unire a omului cu Dumnezeu, dar niciodată despre o desfiinţare a lui, despre o dispariţie în divin, ca religiile orientale, ce nu pun preţ pe persoană. Identificarea între „sinele mai adânc” şi „atotcuprinzătorul Sine divin” are conotaţii panteiste. După cum spune un mare gânditor modern, creştinismul e singurul care a reuşit o sinteză echilibrată a Eului şi a Totului, vorbind despre unire fără desfiinţare, despre asemănare fără confuzie.

*






     În contextul actual, cartea lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus” este un demers util întru recuperarea dimensiunii creştine a culturii româneşti, dar şi pentru ieşirea din împietrire a unui tip de discurs religios arhaizant, încremenit în formă şi irelevant pentru omul contemporan. Prin însăşi personalitatea sa, domnul Pleşu se situează la intersecţia între teologie şi cultură, umplând un spaţiu din ce în ce mai părăsit de cei chemaţi să-i dea sens. Se deschid aici noi perspective şi chiar dacă viziunea nu cuprinde acea plenitudine a culturii şi credinţei pe care o întrupează N. Steinhardt, ea deschide noi orizonturi de care suntem chemaţi să ne împărtăşim pentru a înţelege mai bine momentul crucial al Întrupării lui Hristos, al fecundării lumii şi culturii prin paradoxală smerenie hristică. Apărută la o răscruce de drumuri, „Parabolele lui Iisus” are şansa să devină deschizătoare de drumuri pentru o renaştere în duh a culturii române.

20 comments:

Donkeypapuas said...

Din analiza domnului Slayer reies cel puţin două erezii la care aderă intelectual acest Pleşu: nestorianismul şi panteismul. Cm nu am răbdare să citesc toate elucubraţiile cu aere intelectualiste ale lui dom' Pleşu doar astea mi-au sărit în ochi. Pentru ccă s-ar putea să mai fie. Uite aşa sunt împinşii oamenii spre calea iadului: cu cele mai "bune" intenţii intelectuale.
PS: aştept catalogarea ca "fundamentalist". În loc de a fi o jignire, va fi o onoare.

Paul Slayer Grigoriu said...

Fiecare vede ce vrea, vorba patriarhului Pavle al Serbiei. Si ce poate.

alexander said...

Paul, tot insisti pe "ieşirea din împietrire a unui tip de discurs religios arhaizant". La ce te referi exact?

Paul Slayer Grigoriu said...

La un lucru asupra caruia atrage atentia parintele N. Steinhardt:

"În predici (mai cu seama), în articolele teologice (de asemenea) sa nu savârsim grava eroare de a confunda platitudinea stilistica cu ortodoxia. Demonul lozincariei si al stereotipiei ecleziastice este la fel de real si de virulent ca geamanul sau din literatura; pândeste pe toti arhiereii, preotii si monahii, umblând fara odihna si cautând pe cine a înghita, sa compromita, sa sterilizeze. Cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai frumoase învataturi sunt anihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atât de dusmanoase sunt stilul pilduitor – edificator – onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la repetarea Pericopei evanghelice. Cazania e frumoasa, dulce si îmbietoare, totusi nu poate înlocui cuvântul viu."

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/07/29/parintele-nicolae-steinhardt-99-de-ani-de-la-nastere-habotnicia-stramta-si-zavorata-in-sine-este-si-ea-o-mostenire-fariseica-asadar-o-calamitate/ )

Donkeypapuas said...

Aşa o fi, cum dai de înţeles dumneata. Dar eu am făcut un jurământ pe Sfânta Evanghelie când am terminat Facultatea de Teologie, la fel ca cei mai mulţi colegi de promoţie. Dumneata?

alexander said...

sper sa fi inteles corect la ce se refera parintele Steinhardt.

atunci piatra de poticnire ramane cuvantul "arhaizant".

Cred ca esti de acord cu mine ca (post)modernitatea asta si colocvialul proslavit (fie si prin slefuirea intelectualului) duc la o "saracire" a vocabularului, la o competitie pentru cuvinte firave in sensuri, adancimi si o anumita (inefabila) dulceata care provine tocmai din caracterul arhaizant al termenului.

stim prea bine: limba romana nu este initiatoare de limbaj filosofic (precum elina), nici capabila de constructii sofisticate (precum germana). Dar asta nu inseamna ca stramosii nu ne-au lasat o limba bogata (cea a vechilor Cazanii, sic!). Si nu vorbesc de bogatia din texte Dosoftei, ci mult mai aproape de noi. E mare pacat ca am pierdut capacitatea de a scrie intr-o prea-frumoasa limba romaneasca asa cum gasim in texte N. Iorga de pe la 1900. Nu avem nici abilitatea de a merge pe urmele esteticii (sau dandysmului) unuia precum Mateiu Caragiale. Dar avem la indemana (si temporal) exemplele de la Noica. Au oare ai uitat niste splendide pagini peste care poti lacrima?

Iar daca Plesu ar scrie, prin excelenta, intelectualului nedus la biserica, la ce folos limbajul sarac de cotidian de stiri generaliste? Cotidianul in care jurnalistul este obligat sa recurga la acele cuvinte care nu confuzeaza cititorul, PRistul sau corporatistul, apeland la cuvinte "stramte", limpezi ca apa din chiuveta si la periferia de vocabular a domeniului pe care il acopera.

Cel putin asta rezulta din citatele alese din cartea pe care o analizezi cu multa placere si ingaduinta :)


Paul Slayer Grigoriu said...

Mi-a fost mai simplu sa caut pe site-ul Razboi intru cuvant si m-am bucurat ca am gasit citatul care sintetiza gandirea steinhardtiana in acest context. Insa altundeva, prin "Daruind vei dobandi", mi se pare ca foloseste tocmai acest cuvant, "arhaizant".
Nu este contestata frumusetea limbii "vechilor Cazanii", ci doar incremenirea intr-o exprimare veche, care da o impresie superficiala de evlavie, dar se goleste incet-incet de fond. Exact despre asta scrie de mai multe ori Steinhardt: predici care reiau la nesfarsit formule vechi, dar nu mai au in ele duhul ce le-a dat acelora nasterea. De altfel, o lectura a predicilor din cartea sus-amintita te poate lamuri rapid si mult mai bine decat o fac eu.
Sau (din pacate), vizita in anumite biserici. In plus, dupa cum frumos spune profesorul meu de dogmatica, orice blocare in anumite forme e idolatrie.

Cat despre cartea lui Andrei Plesu, ar fi fost suficient sa te uiti peste citatele date de mine pentru a vedea ca este departe de "limbajul sarac de cotidian de stiri generaliste". Sau, cine stie? Poate un citat de genul ("Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti. De aici splendoarea lor tragică, ‚obscuritatea’ lor asumată şi aspectul de jertfă al limbajului aluziv, voalat, analogic. Nu ‚cei din afară’ sunt sacrificaţi prin discursul parabolic, ci conţinutul însuşi al discursului, care se străduieşte să coboare în întunericul exteriorităţii lor.") este ceva obisnuit pentru cititorii ziarelor de stiri generaliste pe care le citesti tu. Intre un editorial al lui Bombonel si o stire despre Bahmu, oamenii se delecteaza cu ceva mostre de limbaj aluziv, voalat si analogic.

alexander said...

eu banuiesc ca parintele steinhardt nu "condamna" atat cuvintele folosite in Biserica de anumiti slujitori, ci mai degraba de o neconcordanta vorbire-traire. Nu vreau sa spun o prostie sau o necuviinta, dar monahul Delarohia avea harul "inrosit" prin jerfta din inchisoare, altfel ardea in cetate si se eliberase de orice teama.

apoi, din apologia si citatele tale reiese mai degraba intelectualismul textelor. si atat. nu contest asta, nici nu as avea cum. Dar nu cuvintele astea le cautam eu. In texte din Lumea monahilor inca mai gasesti, presarate ici-colo (cat sa nu deranjeze pe cei care vitupereaza discursul arhaizant) nestemate de vocabular.

in ceea ce priveste ironica remarca, aluzia cu "bombonel", uiti sau te dai dupa deget in ceea ce priveste natura relatiei intre respectivul si alesul tau intelectual de rasa :)
diferenta ar fi ca unul din ei, ghicesti tu care, s-a tot mutat din barca in barca. In functie de afinitati? Functii? Crez?




Paul Slayer Grigoriu said...

Imi permit sa-ti spun ca te inseli si voi cauta exact capitolul respectiv. N. Steinhardt vorbeste in el strict despre predica. Nimic despre viata in concordanta sau nu cu ea. Despre predica ce face abuz de formule "consacrate" in vechea literatura duhovniceasca/ teologica, fara a spune nimic, fara a umple discursul de continut.

Paul Slayer Grigoriu said...

Acelasi N. Steinhardt: "Strâns legata de napasta platitudinii si a vorbirii standardizate aflam urgia ramânerii în urma, a zabovirii în trecute vremi, adica predicilor care uita ca se adreseaza unor contemporani, iar nu unor credinciosi de acum câteva decenii ori veacuri, de nu si milenii."

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/07/29/parintele-nicolae-steinhardt-99-de-ani-de-la-nastere-habotnicia-stramta-si-zavorata-in-sine-este-si-ea-o-mostenire-fariseica-asadar-o-calamitate/ )

alexander said...

"predica ce face abuz de formule consacrate" - abuzurile in general nu fac bine! ...desi aici tu l-ai putea contrazice pe parintele Steinhardt! hahahaha

:P

Paul Slayer Grigoriu said...

Vezi legat de comentariul tau anterior completarea de mai sus.

Mateia Corneanu said...

Cata chinuire mintala Domnilor ...
Traiti, distrati-va, nu va mai puneti atatea intrebari inutile, nu va mai constrangeti singuri cu pacate, pilde si accese exterioare.
Fiti voi, ceea ce nu inseamna sa fiti fara valori civice si sociale.

Paul Slayer Grigoriu said...

Poate ca stilul postarii e chinuit, doamna, dar va asigur ca traiesc si ma distrez... si imi pun intrebari. Deloc exterioare.

alexander said...

mai frate, daca tu iei doar "litera" de la parintele Steinhardt, atunci trebuie sa-l urechezi si pe parintele Staniloae!

Paul Slayer Grigoriu said...

Ma indoiesc. Chiar voiam sa scriu ceva despre motivele pentru care parintele Staniloae e laudat, comemorat, dar din ce in ce mai putin citit. E pe de o parte stilul foarte complex, uneori intortocheat al frazelor. Pe de alta insa, tocmai bogatia de referinte, limbajul extrem de surprinzator si de nou, foarte greu de stapanit fara o cultura teologica SI filosofica. Pai parintele Staniloae vorbeste despre fizica cuantica, Heidegger si Lossky intr-o singura fraza, care e eventual explicatia unei cugetari a Sfantului Dionisie Areopagitul.

alexander said...

"il urechezi" pentru ca e, pe alocuri, arhaizant! Mai ales in Filocalie, acolo unde foloseste o limba romana care il calmeaza si fascineaza pana si pe "cerberul" Emil Cioran :P

Sau, poate te aliezi cu Bădiliţă&Neamtu, sub atenta supravheghere a lui A.P., pentru a aducere la zi limbajul filocalic :)

Paul Slayer Grigoriu said...

Citeste volumele 2 si 3 din Filocalia, apoi spune-mi unde e arhaizant. Cand insusi Sfantul Maxim are un limbaj filosofic atat de profund, crede-ma ca nu mai e loc de exprimari "lemnoase". Cred insa ca despici firul in patru, pentru ca de fapt ai inteles bine ce am vrut sa spun. Nu arhaismele in sine sunt problema - ci excesul de arhaisme, care incearca sa acopere lipsa de continut si uita cui i se adreseaza discursul. Si de asemenea lucruri dam la tot pasul. E ca in muzica: Enescu e plin de elemente din folclor, dar integrate intr-un discurs propriu si viguros (si nu ma refer in primul rand la "Rapsodii", care sunt inca niste cautari, ci mai ales la lucrarile "in caracter popular"). In schimb alti compozitori apeleaza pur si simplu la "citate" muzicale - preiau direct tema folclorica si o transpun la instrumentele orchestrei moderne. De acei compozitori nu mai stiu azi decat muzicologii.

alexander said...

Aha! Acum tu vorbesti de excese! Pai bine ma maestre, cateva randuri mai sus, cand scrisei io de abuzuri, tu ce-mi facuşi?

Paul Slayer Grigoriu said...

Pai vezi ca din una-n alta ne-nteleseram...