Andrei Pleşu, "Parabolele lui Iisus" - o analiză (II)

Acolo unde izbuteşte să suprapună o inteligenţă sensibilă la aspectul duhovnicesc peste percepţia ortodoxă a unei tradiţii în mijlocul căreia trăieşte – nu doar fizic – domnul Pleşu oferă deopotrivă interpretări vii şi lămuriri necesare. Dintre acestea, remarcabilă este corectarea greşelii constante ce se face de către cei neduşi la biserică – fie ei intelectuali sau „prostime” – în interpretarea expresiei „sărac cu duhul”, „una dintre marile capcane ale creştinismului de popularizare”. „Mai toată lumea invocă acest prim verset al Fericirilor, crezând că el se referă la o candidă inaptitudine a judecăţii. ‚Sărac cu duhul’ ar fi tontul satului, nătângul cumsecade, prostănacul inocent. Dar textul evanghelic (care în versiunea lui Luca – 6, 20 – se reduce la ‚cei săraci’) are în vedere fie smerenia (cf. Isaia 57, 15: ‚Domnul [...] dă viaţă celor cu inima zdrobită.’), fie sărăcia înţeleasă ca absenţă a instinctului de posesiune. (Poţi fi bogat în bunuri materiale, dar ‚sărac în duh’, liber de propria ta bogăţie).” Odată făcută această precizare, rechizitoriul prostiei ca păcat e necruţător, în cea mai pură linie steinhardtiană: „În genere, refuzăm să luăm notă de componenta de culpabilitate a prostiei. (...) Prostia, când nu e handicap psiho-fiziologic, patologie constitutivă, nu e neapărat inocentă. Ea poate fi obnubilare tenace, manifestare a suficienţei intelectuale, refuz îndărătnic al edificării. Ca rezultat al ‚mineralizării’ sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minţii, prostia e vicioasă şi face posibilă intervenţia instanţei demonice.”

     Alăturând preocupările proprii întrebărilor omului de astăzi, domnul Pleşu intră în miezul parabolelor din perspectiva celui părtaş la ceea ce am putea numi tragedia izbăvitoare a Întrupării lui Hristos. Tragedie ale cărei „oglinzi” le identifică permanent în parabole, care devin astfel nu vorbărie simplă, fie ea şi spirituală, ci destin asumat şi trăit – Cuvântul trăieşte şi moare în cuvintele Sale. Foarte interesantă este viziunea comunităţii de destin între „sămânţa” din Parabola Semănătorului şi solul în care cade. Tragedia umană devine tragedia lui Dumnezeu. „...Pentru sămânţă însămânţarea e o dramă, o pătimire, o jertfă, care culminează, cel puţin într-o primă etapă, cu moartea (Ioan 12, 24), iar pentru cel care o primeşte însămânţarea e o probă a responsabilităţii proprii. Primitorul opac sau superficial provoacă irosirea seminţei, compromite firescul dezvoltării ei, şi participă, astfel, la martirajul Cuvântului, la măsluirea şi desfigurarea lui.” Iar universalitatea mesajului hristic e subliniată, tocmai în această comunitate (comuniune) de destin de complementaritatea masculin-feminin. „Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste pântecele lumii, în speranţa unei fertilizări durabile. Iar fertilizarea e condiţionată de virtutea absorbantă a pământului, de ospitalitatea lui, de adecvarea şi promptitudinea reacţiei lui. Altfel spus, de feminitatea lui. (...) Parabola semănătorului e un rapel la componenta marial-maternă a sufletului, în absenţa căreia discursul divin se risipeşte.” Cu alte cuvinte, după cum spunea un Părinte dintre cei vechi, cultul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se manifestă prin relaţie personală care face ca propriul nostru suflet (substantiv feminin în greaca Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi) să-L poarte pe Dumnezeu, ca Maica ce L-a primit în pântecele ei fecioresc.

    

*

     Conţinutul reflecţiilor grupate în această carte este înveşmântat într-un limbaj care, pe lângă eleganţa şi claritatea cu care ne-a obişnuit domnul Pleşu – altfel o rara avis, într-un context în care până şi oamenii de cultură se dovedesc din ce în ce mai opaci la orice domeniu depăşeşte stricta lor „specializare” – este el însuşi dovada Ortodoxiei autorului. Fără să se blocheze în formalisme, autorul adoptă limba vorbită în Biserică, nu prin exces de arhaisme, ci respectând nuanţe şi distincţii necesare. Poate părea neînsemnată folosirea variantei „Fericitul Augustin”, ca şi a altor formule care trasează delimitări fine între Ortodoxie şi alte tradiţii, însă în haosul (inter)confesional guvernat de un fals ecumenism, ea capătă o importanţă deosebită. Este, printre altele, o formă de bună cuviinţă duhovnicească. Iar aceasta se prelungeşte atunci când, interpretând pilda talanţilor, domnul Pleşu defineşte raportul între Scriptură şi Tradiţie, într-o politicoasă dar fermă critică a închistării în literă caracteristică (printre altele) învăţăturii protestantismului clasic. „Tradiţia e ceea ce ni se dă ‚în plus’, prin creativitatea şi îndrăzneaţa înţelepciune a Părinţilor. Revelaţia e un dar, iar Tradiţia, ca paradosis, e preluarea şi transmiterea continuă, multiplicată, a darului: predanie, datină (distinctă de ‚cutuma’ strict omenească. Cf. Matei 15, 16; Marcu 7, 8-9, 13; Coloseni 2, 8). Ea se dă celui ce are deja, adică celui ce deţine deja temeiul scripturar, după cum Legea cea Nouă se dă celui care are deja Legea cea Veche. Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii ‚păstrătoare’, înfricoşată de riscul unei convieţuiri mereu reînnoite cu textul sacru. La fel – par să spună Evangheliile – opacitatea celor care, respectând Legea cea Veche în rigoarea ei formală, refuză vestea cea bună a Legii Noi stă sub primejdia paraliziei spirituale, a unui letal imobilism. Nici adepţii Legii celei Noi nu sunt însă scutiţi de această primejdie, dacă se conformează crispat preceptelor ei.”

     Punându-şi în sprijinul demersului cultura filosofică şi religioasă, domnul Pleşu face asocieri surprinzătoare, cu paralele dintre cele mai neaşteptate. La prima vedere, acest lucru i-ar putea sminti pe cei foarte riguroşi. Autorul a anticipat de altfel acest risc, pe care îl analizează într-o notă de subsol: „Ştiu că cititorul riguros confesional va fi scandalizat de asemenea asocieri. Îmi cer scuze: nu reuşesc să cred că Duhul Sfânt e o achiziţie etanşă, rechiziţionată definitiv de o comunitate sau alta. Cred, dimpotrivă, că ‚vântul (pneuma) suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este cu tot cel ce e născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Asta nu înseamnă, evident, că poţi merge simultan pe toate cărările...”. (Sublinierea mea – PSG). Mai mult, asta nu înseamnă nici că toate duc în acelaşi loc. Fidelitatea absolută faţă de Ortodoxie nu ne poate împiedica să vedem manifestări ale lui Dumnezeu şi în alte părţi. Cei – din ce în ce mai puţini – care s-au aplecat cu atenţie asupra operei unuia dintre cei mai însemnaţi teologi contemporani, părintele Dumitru Stăniloae, ştiu fără îndoială cum făcea acesta uz de fragmente de înţelepciune luate de la teologi sau filosofi aparţinând mai multor confesiuni şi tradiţii. Aceasta nu e relativizare a adevărului. Părintele Rafail Noica lămureşte aparenta dilemă mai bine decât a reuşit să o facă domnul Pleşu, dându-ne posibilitatea să nu ne smintim şi să nu ne rătăcim: „Bineînţeles că se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da, toţi au adevărul, dar fragmente de adevăr.” (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, Bucureşti 1994, pp. 48-49) Aceste fragmente se găsesc risipite în cele mai neaşteptate locuri. De aceea predicatorul creştin le culege de peste tot în construcţia discursului său. Vorbind în Areopag, Sfântul Apostol Pavel nu le citează ascultătorilor din prorocul Isaia, ci dintr-un poet păgân. Importantă este conştiinţa faptului că, după cum spune acelaşi părinte Rafail, „unul este însă adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câteodată în adâncimea lor. (...) Mă minunez câteodată cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos”. (ibidem) Din această perspectivă, sensibilitatea ortodoxă nu este nicidecum lezată de numeroasele trimiteri la autori catolici şi protestanţi sau de pildele din alte religii. Puţin surprinzătoare apare în schimb absenţa din bogata bibliografie a autorilor ortodocşi „clasici”, tocmai acei Părinţi despre care scria domnul Pleşu în referirile domniei sale la Tradiţie. Fără îndoială, multe dintre punctele de vedere ale acelora se regăsesc şi la autori mai noi, iar în cea mai mare parte a cazurilor, interpretările domnului Pleşu sunt ortodoxe. Însă lipsa dintr-un demers exegetic a unor nume ca Ioan Gură de Aur sau Chiril al Alexandriei este fără îndoială o pierdere pentru autor şi pentru cititor. Cuvintele unor Părinţi ai Bisericii sunt menţionate de mai multe ori, preluate însă din surse secundare. Respingerea în bloc a interpretării alegorice este o îngustare a perspectivei pe care chiar domnul Pleşu o condamnă în alte locuri şi care face abstracţie de o „cheie” fără de care multe dintre lecturile din Vechiul Testament (dar şi din Noul) apar destul de sărace în sensuri pentru omul de astăzi. Este suficient să menţionăm în acest sens războaiele israeliţilor cu alte neamuri, privite magistral în sensul unei lupte pentru despătimire de mai mulţi autori filocalici, dintre care un exemplu grăitor este Sfântul Maxim Mărturisitorul. Este regretabil că un orator atât de strălucit încât posteritatea l-a reţinut cu numele „Gură de Aur” nu este citat decât în treacăt, preluat din alte lucrări şi atunci mai degrabă ca pentru a fi boscorodit. Odată se spune despre el că a dat unei parabole „o interpretare anti-iudaică” ce nu ar fi „susţinută de textul propriu-zis”. Aici domnul Pleşu cugetă corect politic, într-o manieră pe care o condamnă cu iscusinţă retorică şi savoare cu doar câteva rânduri mai devreme. Mai încolo, interpretarea Pildei celor zece fecioare în sensul milosteniei creştine este refuzată ca prea simplistă, un fel de exegeză mură-n gură, fără a se ţine seama nici de posibilitatea unei lecturi la mai multe niveluri, nici de contextul predicii marelui ierarh creştin. Nu spunem prin aceasta că Andrei Pleşu se plasează pe poziţii de adversitate faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur – cum abia aşteaptă să trâmbiţeze pseudo-apărătorii Ortodoxiei – însă trebuie subliniată această lipsă de aderenţă la interpretări din spaţiul răsăritean ce ar fi putut da o dimensiune în plus textului.De altfel, ispita simplificării apare şi în alte locuri, fără a fi una dintre trăsăturile definitorii ale cărţii.

*

     De mai multe ori pe parcursul lucrării, autorul precizează abordarea metodologică a interpretărilor pe care i le înfăţişează cititorului, ilustrată printr-un spaţiu de întâlnire între „intenţia textului, interogaţia proprie şi aşteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de azi”. „Ne-am ferit de erudiţia goală, dar am ţinut, în acelaşi timp, să aducem în perimetrul religiozităţii autohtone o minimă exigenţă academică, un tip de discurs care să-şi găsească locul, cu naturaleţe, în dezbaterea intelectuală a modernităţii, în ciuda pripitelor ei crispări ‚laiciste’.” Avem aici scheletul pe care se construieşte întreaga reflecţie. Din exegeza contemporană venită din lumea catolică şi mai ales protestantă, Andrei Pleşu reţine exhaustivitatea şi acribia – aşa cum făcea odinioară şi părintele Stăniloae –, respingând contextualizarea excesivă care ajunge să pună accentul mai degrabă pe cantitatea de ulei necesară pentru întreţinerea flăcării unui opaiţ corelată cu producţia de ulei din Palestina începutului de mileniu şi să neglijeze textul propriu-zis al parabolei. Pagini savuroase şi amuzante sunt acelea în care domnul Pleşu expune cu o blândă, dar tăioasă ironie, interpretările strict ideologizate, care fac din Hristos sau din cei din preajma lui militanţii unor cauze sociale, de la colectivism până la feminism. Abuzul de spirit critic, specific mai ales în protestantism, este la rândul său taxat ca piedică în calea unei gândiri vii şi fecunde. „Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cârcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere. Spiritul critic supradozat blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decât ca instanţă judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii.”

*

     Felul în care „citeşte” domnul Pleşu „Parabolele lui Iisus” este, în cea mai mare parte, ortodox în formă şi conţinut. În unele momente i se poate reproşa absenţa unor necesare nuanţe, care să păstreze un echilibru. Faptul că o participare formală şi exterioară la ciclul slujbelor Bisericii nu este garanţia mântuirii este bine pus în evidenţă. În schimb, importanţa participării trăite la acestea intră prea puţin în discuţie. Un cititor neavizat – şi mulţi dintre oamenii de cultură cărora li se adresează această scriere sunt neavizaţi duhovniceşte – ar putea înţelege că ciclul liturgic este facultativ pentru creştinul autentic, ceea ce, desigur, ar fi o interpretare străină de Scriptură şi Tradiţie. Pe de altă parte, nefiind teolog, deşi cultura domniei sale în domeniu o depăşeşte pe a multor absolvenţi de facultăţi teologice, domnul Pleşu face şi anumite erori pe care se cade a i le semnala. Bunăoară, lectura ortodoxă a pasajului evanghelic în care Petru Îl mărturiseşte pe Hristos ca Dumnezeu, iar Acesta spune „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” nu este în sensul că lui Petru i-ar fi „delegată” respectiva temelie. Mântuitorul îşi întemeiază Biserica pe fundaţia mărturisirii lui Petru, altfel spus a faptului că apostolul Îl recunoaşte în El pe Dumnezeu. Apoi, vorbind despre kenoză, domnul Pleşu spune: „Pentru a deschide umanităţii deviate o uşă recuperatoare, pentru a reinstitui, dincolo de moarte, un orizont al Învierii, Iisus trebuie mai întâi să moară. Cu alte cuvinte (...) să ‚ex-spire’, să-şi ‚dea duhul’ să se lepede de însăşi esenţa divinităţii Sale.” (Sublinierea mea – PSG). Ultima parte a acestui enunţ este eronată. Într-adevăr, Fiul S-a coborât la condiţia omului pentru a-L recupera pe acesta, a luat în Sine natura umană, cu toate suferinţele ei şi cu consecinţa supremă a păcatului care este moartea, însă fără a renunţa la esenţa (fiinţa) Sa dumnezeiască. Din momentul Întrupării, Hristos este pe vecie Dumnezeu ŞI om. În unele momente se manifestă mai ales în latura Sa divină, în altele în cea umană, însă cele două rămân indisolubil unite. În aceeaşi linie de gândire, referindu-se de data aceasta la înălţarea omului către Dumnezeu, domnul Pleşu scrie: „Tot secretul constă într-o tonică uitare de sine, în capacitatea (sau darul?) de a te lăsa ‚in-spirat’, absorbit în răsuflarea sacră: ‚...nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine’ (Galateni 2, 20). (...) Imperativul golirii de sine şi al efortului de a te uni cu Sinele tău mai adânc, care e totuna cu atotcuprinzătorul Sine divin, este prezent în toate marile religii ale lumii, chiar dacă terminologiile, contextele, procedurile şi doctrinele diferă.” (Sublinierea mea – PSG). Aici eroarea este chiar mai evidentă. Personalist prin excelenţă, creştinismul vorbeşte despre o unire a omului cu Dumnezeu, dar niciodată despre o desfiinţare a lui, despre o dispariţie în divin, ca religiile orientale, ce nu pun preţ pe persoană. Identificarea între „sinele mai adânc” şi „atotcuprinzătorul Sine divin” are conotaţii panteiste. După cum spune un mare gânditor modern, creştinismul e singurul care a reuşit o sinteză echilibrată a Eului şi a Totului, vorbind despre unire fără desfiinţare, despre asemănare fără confuzie.

*

     În contextul actual, cartea lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus” este un demers util întru recuperarea dimensiunii creştine a culturii româneşti, dar şi pentru ieşirea din împietrire a unui tip de discurs religios arhaizant, încremenit în formă şi irelevant pentru omul contemporan. Prin însăşi personalitatea sa, domnul Pleşu se situează la intersecţia între teologie şi cultură, umplând un spaţiu din ce în ce mai părăsit de cei chemaţi să-i dea sens. Se deschid aici noi perspective şi chiar dacă viziunea nu cuprinde acea plenitudine a culturii şi credinţei pe care o întrupează N. Steinhardt, ea deschide noi orizonturi de care suntem chemaţi să ne împărtăşim pentru a înţelege mai bine momentul crucial al Întrupării lui Hristos, al fecundării lumii şi culturii prin paradoxală smerenie hristică. Apărută la o răscruce de drumuri, „Parabolele lui Iisus” are şansa să devină deschizătoare de drumuri pentru o renaştere în duh a culturii române.