Acum nu mult timp propaganda comunistă îşi
instituia propriile sărbători la care era obligat să participe orice „om de
bine”, căci comunismul îşi asumase rolul de religie prin pretenţia de a deţine
adevărul absolut şi pe cel de inchiziţie prin pedepsirea drastică a celor ce nu
aderau la acest adevăr. Astăzi spaţiul public este invadat – într-un mod mai
subtil şi ce nu presupune (încă) pedepse fizice pentru „rebeli” – de o nouă
propagandă, printre altele: propaganda în favoarea expunerii publice a deviaţiilor
sexuale, denumită în mod ipocrit cu sintagma aparent neutră LGBT. Anul acesta,
luna februarie a fost declarată de asociaţiile „de profil” „luna istoriei
LGBT”. Şi, ca de obicei, a apărut şi reacţia ce condamnă aceste manifestări.
Discuţiile par interminabile, iar argumentele susţinătorilor deviaţionismului
funcţionează ca nişte magnetofoane stricate, repetând aceleaşi formule tocite
indiferent de argumentele celeilalte părţi. „Ce, homosexualii nu sunt oameni?”
suntem întrebaţi cu ipocrizie atunci când ne opunem unei parade. Fireşte că
sunt. Niciun creştin întreg la minte nu le contestă homosexualilor calitatea de
oameni. Ba chiar acesta e unul dintre motivele opoziţiei faţă de manifestările
de propagandă homosexuală – căci n-am auzit de nimeni făcându-i morală vreunui
câine sau vreunui motan homosexual. E drept că patrupedele nu organizează nici
„parade gay”, dar aceasta e altă poveste. Deci nu homosexualii – oameni ca şi
ceilalţi – sunt cei împotriva cărora duce creştinul lupta, ci homosexualitatea.
Pentru a ilustra această afirmaţie, voi da un exemplu simplu: socotesc fumatul
un viciu, un păcat, nociv pentru sănătatea fumătorului şi a celor din jurul
său. Dar am o mulţime de prieteni fumători. Mai mult, o vreme am fumat şi eu.
Pe acei prieteni nu-i iubesc mai puţin pentru că fumează, însă fumatul în sine
îl condamn şi o făceam şi când îl practicam. Cu acelaşi exemplu răspund şi
celeilalte întrebări puse adesea: „Ce te face pe tine să crezi că eşti mai bun
decât ei?” Nimic. Conştiinţa creştină mă îndeamnă să mă socotesc cel mai
păcătos dintre oameni. Cu siguranţă există hoţi, alcoolici, adulteri,
homosexuali care, luaţi în ansamblul personalităţii lor, sunt oameni mult mai
buni decât mine. La fel cum există oameni care, deşi suferă de strabism, sunt per
total mai sănătoşi decât mine, care stau bine cu vederea. Dar aceasta nu
înseamnă că furtul, alcoolismul, adulterul sau homosexualitatea sunt lucruri
normale, sau că strabismul nu e o afecţiune, ci „o altfel de sănătate”.
Astfel,
perspectiva creştină – dar şi cea a altor religii sau curente filosofice – nu
aduce cu sine condamnarea unor oameni, ci a păcatului, a patimii, a deviaţiei
împotriva naturii. Complementaritatea între bărbat şi femeie este vădită atât
pe plan teologic, cât şi la nivelul psihologiei, al sociologiei şi la cel cât
se poate de vizibil al anatomiei. Faptul că în regnul animal procrearea are loc
prin raporturi heterosexuale este dovada cea mai clară că natura funcţionează
în acest sens. Încercarea propagandei de a impune homosexualitatea ca pe o
formă de normalitate merge spre o relativizare a tuturor valorilor, spre
desfiinţarea oricărui criteriu în afara bunului plac. Dar inexistenţa unei
norme generale – fie ea teologică, morală sau chiar democratică (în fond, cei
mai mulţi oameni sunt heterosexuali) – duce la relativism total. Mergând în
această direcţie – „fac ce vreau, orice e consimţit e normal” –, e o consecinţă
logică să ajungem şi la zoofilie, pedofilie (cine hotărăşte de la ce vârstă un
copil poate consimţi în deplină cunoştinţă de cauză?), necrofilie (ce rău i-am
făcut mortului?) şi tot felul de alte deviaţii pe care astăzi şi apologeţii
homosexualităţii le privesc cu dezgust. Şi nu vorbesc din imaginaţie: în unele
ţări există comunităţi întregi zoofile, iar despre vârsta consimţământului se
discută intens. Părintele Constantin Galeriu îl citează pe un biolog
contemporan, François Jacob, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, ce afirmă: „E o cerinţă a spiritului uman să aibă o reprezentare a lumii care să
fie unificată şi coerentă. În lipsa acesteia apar anxietatea şi schizofrenia.” Iar
părintele completează: „Unitatea şi
coerenţa se asigură prin unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc
creaţia. Toate aceste legi sunt în slujba existenţei şi a vieţii.” Căci e
lesne de înţeles din natură că homosexualitatea e o abatere de la legile vieţii
– o generalizare a ei ar duce la dispariţia creaţiei.
*
Într-o
societate a libertăţii de conştiinţă, fiecare îşi organizează după cum crede de
cuviinţă viaţa personală. Cu alte cuvinte, în termenii gândirii contemporane,
atâta timp cât nu-i încalci libertatea celui de lângă tine, eşti liber să faci
ce vrei. Ar fi de discutat despre impactul pe care îl au faptele fiecăruia
dintre noi – chiar şi cele mai ascunse – asupra întregii societăţi, dar nu este
aici locul pentru aceste reflecţii. Cum creştinismul autentic nu este
inchizitorial, conştiinţa fiecăruia rămâne singurul factor de control al vieţii
private. În fond, acest lucru este de la sine înţeles în societatea europeană
şi americană: homosexualitatea nu (mai) este incriminată de nicio lege. Şi
atunci pentru ce demonstrează activiştii „LGBT”, ce scop au toate paradele şi
acţiunile de „sensibilizare” pe care le desfăşoară cu sponsorizări grase de la
autorităţile statale şi suprastatale? Ce urmăreşte revoluţia această păzită de
forţe de ordine, în care aşa-numiţii exploatatori, plătitori de taxe şi
majoritari, îi plătesc din banii lor pe jandarmii care le rup spinările dacă
îndrăznesc să se opună marşului triumfal al deviaţiilor sexuale? E simplu:
cucerirea spaţiului public.
Aici îşi intră în rol toate acele
asociaţii şi organizaţii care coordonează manifestările de acest fel. Primul
cuvânt în orice discurs al lor este lupta împotriva discriminării. Drepturile
homosexualilor (şi lesbienelor, bisexualilor etc.) sunt marea lor lozincă. Dar
trebuie spus odată pentru totdeauna: organizaţiile de tip ACCEPT şi altele
asemănătoare sunt cele mai nocive pentru homosexuali, le fac acestora cel mai
mare deserviciu. Şi ele stau la baza celei mai acute discriminări.
Să mă explic. În afară de înţelesul
juridic al termenului, în sensul primar al cuvântului, „a discrimina” înseamnă
„a separa, a face deosebire, a face distincţie”. Ori exact asta fac cei care
grupează oameni de cele mai diferite categorii sociale, intelectuale sau morale
sub umbrela restrictivă „LGBT”. Practic omul nu se mai caracterizează prin
nenumăratele sale însuşiri, ci printr-una singură, ajungând să fie separat de
ceilalţi tocmai prin integrarea într-un cerc ce are homosexualitatea ca singură
trăsătură definitorie. E ceea ce părintele Savatie Baştovoi numea „castificarea societăţii contemporane”, detaliind;
„Comuniunea
pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor divorţate, a homosexualilor, îi condamnă
pe toţi la încremenirea în propria condiţie. Omul trăieşte după regulile,
aspiraţiile şi obsesiile grupului de care aparţine, de care trebuie numaidecât
să aparţină, chiar dacă acest grup se cheamă grupul oamenilor liberi.”
Prin crearea unor asociaţii de tipul celor
menţionate mai sus, homosexualii sunt împinşi către autodiscriminare, către
auto-segregaţie. Personal, sunt un admirator al unor mari creatori de cultură,
ca Proust, Ceaikovski sau Freddie Mercury. Îi apreciez pe aceşti oameni, dar nu
ca homosexuali, ci ca oameni şi artişti. Pentru mine Freddie Mercury e o mare
voce, Proust un scriitor genial, Ceaikovski unul dintre cei mai profunzi
compozitori. Da, au fost toţi trei homosexuali, însă nu asta îi defineşte în
ochii mei, la fel cum pe Marlon Brando nu-l percep ca pe un fumător înrăit, ci
ca pe un mare talent actoricesc. Lucrurile se aplică şi vieţii de zi cu zi.
Întâlnesc oameni, discut cu ei, uneori ne contrazicem, cel mai adesea învăţăm
unul de la celălalt: nu-i întreb, înainte de toate, cu cine le place să se
culce. Însă când o asociaţie care pretinde că militează pentru anumite drepturi
te forţează să te defineşti, prin apartenenţa la ea, în funcţie de
homosexualitatea ta, îţi limitează automat personalitatea. Mai mult, această
limitare îţi este prezentată ca un motiv de mândrie. Nici dacă homosexualitatea
ar fi naturală – şi nu este! – pretenţia acestei „gay pride” nu s-ar justifica.
Eu, bunăoară, nu sunt mândru că sunt heterosexual, la fel cum nu sunt mândru că
îmi creşte barba. Ce vreau să spun este că omul e cea mai complexă dintre
fiinţele lumii văzute, iar personalitatea lui e conturată de însuşiri numeroase
şi variate. A-l închide – culmea, în numele luptei împotriva discriminării –
într-un cerc în care el se defineşte doar (sau mai ales) printr-o senzaţie de
căldură apărută din când în când între picioare este echivalent cu a-l coborî
la un nivel sub-uman, ba chiar sub-animalic.
Cert este că în timp ce oamenilor aflaţi
în fruntea unor asemenea asociaţii de propagandă le este de regulă cald şi bine
– sunt mediatizaţi, compătimiţi şi adesea sponsorizaţi cu generozitate – cei
mulţi sunt împinşi prin aceste asociaţii într-o formă de segregare ce se
foloseşte de labilitatea lor psihică şi de dorinţa lor – firească, aceasta – de
a fi acceptaţi. Şi aceştia au cel mai mult de suferit prin faptul că tocmai cei
care vorbesc în numele lor le lipesc o etichetă de care le va fi foarte greu să
scape. De aceea peste tot în lume există homosexuali oneşti care refuză cu dezgust
paradele de exhibiţionism ale celor grupaţi în asociaţii şi organizaţii. Mulţi
dintre aceştia au susţinut demonstraţiile recente din Franţa împotriva
adopţiilor de către cupluri homosexuale.
Mai mult decât atât, cei care sunt atraşi
către asociaţiile de propagandă „LGBT” sunt expuşi reacţiilor uneori agresive
ale unor oameni care îşi exprimă – uneori în mod primitiv – respingerea
firească faţă de o deviaţie care contestă complementaritatea dintre bărbat şi
femeie. Iar dorinţa de a supune copii nevinovaţi mutilării psihice în cadrul
unor familii „unisex” nu poate duce decât la o indignare pe măsură.
Avem însă de-a face, la noi şi
pretutindeni, cu o acţiune de propagandă dusă după toate tiparele totalitarismelor,
în care controlul minţilor de către un Big Brother omniprezent este
definitoriu. Se încearcă, în primul rând, manipularea sentimentelor. Pentru că,
înainte de orice formulări teoretice, oamenilor obişnuiţi le repugnă
exhibiţionismul în general, şi cel homosexual în special. Altfel spus, paradele
trezesc antipatia celorlalţi. Iar aceşti „ceilalţi” îşi exprimă sentimentele.
Se caută astăzi, printr-un lobby extrem de puternic, interzicerea acestor
sentimente înseşi, ostracizarea celor care le au ca „fundamentalişti” şi
interzicerea absolută a exprimării lor în public. Cu alte cuvinte, se
reinventează delictul de opinie. „Ai altă părere, trebuie să fii pedepsit”, ne
transmit propagatorii unei toleranţe tolerante doar cu cei din aceeaşi tabără.
Şi afirmaţia aceasta îşi găseşte nenumărate exemplificări. Pe site-urile
asociaţiilor „LGBT” există îndemnuri la denunţ împotriva atitudinilor
„homofobe”, iar comentariile la adresa celor care se opun manifestărilor
publice ale homosexualilor cuprind adesea ameninţări („am să trimit acest
articol unor cotidiene din Europa, unor organizaţii internaţionale şi unor
foruri tot internaţionale”, îl avertizează pe un editorialist-preot ce semnează
în „Adevărul” un comentator furios). Sunt aceleaşi metode de care se foloseau
sistemele nazist şi comunist pentru a-i „demasca” şi pedepsi pe cei catalogaţi
„duşmani ai poporului” pentru simplul motiv că părerea lor era alta decât cea a
autorităţii represive – denunţul, ameninţarea, intimidarea.
*
Se spune că cine seamănă vânt culege
furtună şi este fără îndoială adevărat. Însă trebuie să ne gândim adesea şi la
reacţiile nepotrivite ale multora dintre noi. Chiar dacă răbdarea ne este
uneori greu pusă la încercare, violenţa nu a rezolvat şi nu rezolvă nimic. Nici
judecarea semenilor noştri, oricât de adâncă ar fi căderea lor. Păcatul trebuie
condamnat, dar faţă de oameni Hristos ne învaţă să avem dragoste şi compasiune.
Nu cred că este creştinească nici atitudinea unei îngăduinţe amestecate cu
dispreţ faţă de homosexuali. Toţi avem propriile noastre patimi, propriile
noastre boli sufleteşti. Iar oamenii aceştia suferă – chiar dacă, de multe ori,
din vina lor. Şi de aici poate porni izbăvirea. Spune părintele Savatie: „Ei sunt într-o permanentă opoziţie cu lumea, cu normele ei. Nu
contează că normele lor de viaţă sunt şi ele nocive, important este că ele sunt
‚altfel’, ele sunt ‚nebunie’ pentru oameni. Oamenii aceştia au experienţa
nebuniei, a suferinţei din cauză că nu sunt ca toţi ceilalţi. De aceea, atunci
când ei aud despre un Dumnezeu care ‚nu este din lumea aceasta’, Care ne
îndeamnă ‚să fim nebuni pentru El’ şi ‚să ne osebim’ de oamenii lumii acesteia,
ei devin curioşi, cel puţin curioşi. Această curiozitate le lipseşte, aşa cum
bine ai observat, intelectualilor călduţi, funcţionarilor, ‚burghezilor’ care
se identifică cu mersul lumii acesteia. Perverşii nebunatici, chiar dacă pare
curios, se pot simţi atraşi de Hristos chiar şi numai pentru faptul că (nici)
Hristos nu e de acord cu moleşeala în care se complac majoritatea oamenilor. Şi
atunci ei se pot împrieteni cu Hristos împotriva zădărniciei si nimicniciei
lumii acesteia.”
De aceea, pentru
a folosi din nou un termen foarte popular în zilele noastre, răspunsul la
auto-ostracizarea practicată de asociaţiile „LGBT” trebuie să fie reintegrarea
unor oameni bolnavi sufleteşte – de nu şi din punct de vedere medical – în
comunitatea mult mai mare şi mai liberă a umanităţii şi, în cele din urmă, a
Bisericii. Homosexualitatea nu este o pecete indelebilă, aşa cum încearcă să ne
convingă propagandiştii deviaţiei. Persistenţa în ea este o fundătură tragică,
din care se poate ieşi prin deschiderea celorlalţi către o realitate mai
cuprinzătoare. Dacă ştim „ai cărui Duh suntem”, nu vom cere să se pogoare foc
din cer, ci le vom înfăţişa acestor fraţi ai noştri din Sodoma iubirea lui
Hristos pentru ei, ieşind astfel din cercul unei predeterminări înguste şi
păşind împreună în drumul spre Ierusalim.
9 comments:
Ce te face sa crezi ca homosexualii au ales sa fie ? Si la ce fel de boala sufleteasca te referi tu sau preotii citati de tine ?
LR
Ca au ales sau nu, boala e tot boala. Citeste Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, printre altele. Si nu-mi povesti cum tu nu crezi in lucrurile astea. Aici e punctul de vedere crestin. Ca tu ai altul, e treaba ta.
Pai nu de crestinatate cred ca ar trebui fi vorba, ci de de normalitate. Il citezi pe nu stiu ce sfant, recunoscut sau numit asa de cei din acelasi "sindicat" cu tine. Nu l-am citit si nu ma intereseaza ce-a spus. Eu as vrea acum sa stiu, de exemplu, cum justifica Paul-noul apostol ceea ce el numeste boala sufleteasca.
Apoi ca "boala e tot boala" cand eu te intrebam daca crezi ca homosexualii au ales sa fie , nu e un raspuns de intelectual filozof si teolog Dl pavel.
Si te rog la randul meu sa nu vii cu chestii si comparatii din lumea animala, ca stii povestea cu a 6-zi pe de-o parte, si cu patania de-ar fi sa ne comportam sexual asa ca ele, pe de alta parte. Imagineaza-ti cum ar fi sa ne batem o data pe an toti masculii ca sa avem ce fecunda.
Cu respect, LR
Ps : Te simt un pic cam agitat cand vine vorba de pozitia crestina. Ce ti se intimpla ? Te supara putin sa nu-ti fuga creierul de acolo unde ti s-a spus sa ramana ? Esti om liber Paul, nu gandi cum ti se indica. Pune-ti intrebari ! Nu asa era doctrina lui Socrate ? Sau te-ai izolat total intr-alta ??
Vezi tu, oamenii astia sunt nevoiti sa se grupeze in asociatii, macar ca sunt constienti ce acest lucru, prin eticheta pe care le-o pune, ca sa poata face fata drepturilor la care aspira ca orice om, pe care nu l-au ales, si pe care trebuie sa-l poarte ca o povara din cauza societatii ei, mai ales a celor indoctrinati religios cu spuse sau scrise a nu stiu ce apostoli Pavel, numai de ei recunoscuti. Se grupeaza in asociatii, alegand raul mai mic pentru ei ca sa faca fata unei atat de mici si inguste minti ce se vrea mare si profund in "adevarul" lui. Fiecare are dreptul la orice adevar din momentul in care nu tabari peste altii. Ori voi cam asta faceti. (nu includ aici aspectul adoptiei care este altul, complet altul)
LR, nu sunt agitat, dar as pierde timpul sa ma lansez in discutii interminabile cu tine. Mi-am expus cred ca destul de clar punctul de vedere. Pentru mine norma e Hristos.
Am spus-o o data, de doua ori, de zece ori, tu o tii cu relativismele tale, cu "fiecare are adevarul lui". M-am plictisit sa revin cu aceleasi argumente.
Asociatiile de genul celor mentionate in postare te asteapta cu bratele deschise sa sustineti impreuna toleranta. Pe mine n-ai vrea sa ma lasi in ingustimea mea si sa-ti vezi de ale tale, te rog? De acum incolo nu mai am de gand sa-ti raspund si, cel mai probabil, nici sa te public. Bloggosfera e un spatiu imens, fa-ti blog daca ai ceva de spus. Sau chiar daca n-ai, nu esti singurul.
Aceluiasi furibund de la o postare anterioara: ortografia si gramatica, bata-le vina...
Pidosniceii şi susţinătorii lor sfidează biologia. În curând vor cere şi abolirea legii gravitaţiei pentru că li se încalcă libertatea.
@ LR: Nice story, tell it to the Reader's Digest.
Draga Ilie,
Limbajul mi se pare cam agresiv, de aceea am ales sa nu public link-ul, desi intr-o anumita masura are dreptate. Dar Dumnezeu nu uraste pe nimeni, uraste doar pacatul, altfel "nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu", asa cum auzim la molifta dinaintea Tainei Spovedaniei.
Doamne ajuta!
Nice try.
Post a Comment