Fraţii noştri din Sodoma sau Cum îi discriminează ACCEPT & co. pe homosexuali

      Acum nu mult timp propaganda comunistă îşi instituia propriile sărbători la care era obligat să participe orice „om de bine”, căci comunismul îşi asumase rolul de religie prin pretenţia de a deţine adevărul absolut şi pe cel de inchiziţie prin pedepsirea drastică a celor ce nu aderau la acest adevăr. Astăzi spaţiul public este invadat – într-un mod mai subtil şi ce nu presupune (încă) pedepse fizice pentru „rebeli” – de o nouă propagandă, printre altele: propaganda în favoarea expunerii publice a deviaţiilor sexuale, denumită în mod ipocrit cu sintagma aparent neutră LGBT. Anul acesta, luna februarie a fost declarată de asociaţiile „de profil” „luna istoriei LGBT”. Şi, ca de obicei, a apărut şi reacţia ce condamnă aceste manifestări. Discuţiile par interminabile, iar argumentele susţinătorilor deviaţionismului funcţionează ca nişte magnetofoane stricate, repetând aceleaşi formule tocite indiferent de argumentele celeilalte părţi. „Ce, homosexualii nu sunt oameni?” suntem întrebaţi cu ipocrizie atunci când ne opunem unei parade. Fireşte că sunt. Niciun creştin întreg la minte nu le contestă homosexualilor calitatea de oameni. Ba chiar acesta e unul dintre motivele opoziţiei faţă de manifestările de propagandă homosexuală – căci n-am auzit de nimeni făcându-i morală vreunui câine sau vreunui motan homosexual. E drept că patrupedele nu organizează nici „parade gay”, dar aceasta e altă poveste. Deci nu homosexualii – oameni ca şi ceilalţi – sunt cei împotriva cărora duce creştinul lupta, ci homosexualitatea. Pentru a ilustra această afirmaţie, voi da un exemplu simplu: socotesc fumatul un viciu, un păcat, nociv pentru sănătatea fumătorului şi a celor din jurul său. Dar am o mulţime de prieteni fumători. Mai mult, o vreme am fumat şi eu. Pe acei prieteni nu-i iubesc mai puţin pentru că fumează, însă fumatul în sine îl condamn şi o făceam şi când îl practicam. Cu acelaşi exemplu răspund şi celeilalte întrebări puse adesea: „Ce te face pe tine să crezi că eşti mai bun decât ei?” Nimic. Conştiinţa creştină mă îndeamnă să mă socotesc cel mai păcătos dintre oameni. Cu siguranţă există hoţi, alcoolici, adulteri, homosexuali care, luaţi în ansamblul personalităţii lor, sunt oameni mult mai buni decât mine. La fel cum există oameni care, deşi suferă de strabism, sunt per total mai sănătoşi decât mine, care stau bine cu vederea. Dar aceasta nu înseamnă că furtul, alcoolismul, adulterul sau homosexualitatea sunt lucruri normale, sau că strabismul nu e o afecţiune, ci „o altfel de sănătate”.

     Astfel, perspectiva creştină – dar şi cea a altor religii sau curente filosofice – nu aduce cu sine condamnarea unor oameni, ci a păcatului, a patimii, a deviaţiei împotriva naturii. Complementaritatea între bărbat şi femeie este vădită atât pe plan teologic, cât şi la nivelul psihologiei, al sociologiei şi la cel cât se poate de vizibil al anatomiei. Faptul că în regnul animal procrearea are loc prin raporturi heterosexuale este dovada cea mai clară că natura funcţionează în acest sens. Încercarea propagandei de a impune homosexualitatea ca pe o formă de normalitate merge spre o relativizare a tuturor valorilor, spre desfiinţarea oricărui criteriu în afara bunului plac. Dar inexistenţa unei norme generale – fie ea teologică, morală sau chiar democratică (în fond, cei mai mulţi oameni sunt heterosexuali) – duce la relativism total. Mergând în această direcţie – „fac ce vreau, orice e consimţit e normal” –, e o consecinţă logică să ajungem şi la zoofilie, pedofilie (cine hotărăşte de la ce vârstă un copil poate consimţi în deplină cunoştinţă de cauză?), necrofilie (ce rău i-am făcut mortului?) şi tot felul de alte deviaţii pe care astăzi şi apologeţii homosexualităţii le privesc cu dezgust. Şi nu vorbesc din imaginaţie: în unele ţări există comunităţi întregi zoofile, iar despre vârsta consimţământului se discută intens. Părintele Constantin Galeriu îl citează pe un biolog contemporan, François Jacob, laureat al Premiului Nobel pentru  Medicină, ce afirmă: „E o cerinţă a spiritului uman să aibă o reprezentare a lumii care să fie unificată şi coerentă. În lipsa acesteia apar anxietatea şi schizofrenia.” Iar părintele completează: „Unitatea şi coerenţa se asigură prin unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc creaţia. Toate aceste legi sunt în slujba existenţei şi a vieţii.” Căci e lesne de înţeles din natură că homosexualitatea e o abatere de la legile vieţii – o generalizare a ei ar duce la dispariţia creaţiei.

*

     Într-o societate a libertăţii de conştiinţă, fiecare îşi organizează după cum crede de cuviinţă viaţa personală. Cu alte cuvinte, în termenii gândirii contemporane, atâta timp cât nu-i încalci libertatea celui de lângă tine, eşti liber să faci ce vrei. Ar fi de discutat despre impactul pe care îl au faptele fiecăruia dintre noi – chiar şi cele mai ascunse – asupra întregii societăţi, dar nu este aici locul pentru aceste reflecţii. Cum creştinismul autentic nu este inchizitorial, conştiinţa fiecăruia rămâne singurul factor de control al vieţii private. În fond, acest lucru este de la sine înţeles în societatea europeană şi americană: homosexualitatea nu (mai) este incriminată de nicio lege. Şi atunci pentru ce demonstrează activiştii „LGBT”, ce scop au toate paradele şi acţiunile de „sensibilizare” pe care le desfăşoară cu sponsorizări grase de la autorităţile statale şi suprastatale? Ce urmăreşte revoluţia această păzită de forţe de ordine, în care aşa-numiţii exploatatori, plătitori de taxe şi majoritari, îi plătesc din banii lor pe jandarmii care le rup spinările dacă îndrăznesc să se opună marşului triumfal al deviaţiilor sexuale? E simplu: cucerirea spaţiului public.

     Aici îşi intră în rol toate acele asociaţii şi organizaţii care coordonează manifestările de acest fel. Primul cuvânt în orice discurs al lor este lupta împotriva discriminării. Drepturile homosexualilor (şi lesbienelor, bisexualilor etc.) sunt marea lor lozincă. Dar trebuie spus odată pentru totdeauna: organizaţiile de tip ACCEPT şi altele asemănătoare sunt cele mai nocive pentru homosexuali, le fac acestora cel mai mare deserviciu. Şi ele stau la baza celei mai acute discriminări.

     Să mă explic. În afară de înţelesul juridic al termenului, în sensul primar al cuvântului, „a discrimina” înseamnă „a separa, a face deosebire, a face distincţie”. Ori exact asta fac cei care grupează oameni de cele mai diferite categorii sociale, intelectuale sau morale sub umbrela restrictivă „LGBT”. Practic omul nu se mai caracterizează prin nenumăratele sale însuşiri, ci printr-una singură, ajungând să fie separat de ceilalţi tocmai prin integrarea într-un cerc ce are homosexualitatea ca singură trăsătură definitorie. E ceea ce părintele Savatie Baştovoi numea „castificarea societăţii contemporane”, detaliind; „Comuniunea pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor divorţate, a homosexualilor, îi condamnă pe toţi la încremenirea în propria condiţie. Omul trăieşte după regulile, aspiraţiile şi obsesiile grupului de care aparţine, de care trebuie numaidecât să aparţină, chiar dacă acest grup se cheamă grupul oamenilor liberi.” 

     Prin crearea unor asociaţii de tipul celor menţionate mai sus, homosexualii sunt împinşi către autodiscriminare, către auto-segregaţie. Personal, sunt un admirator al unor mari creatori de cultură, ca Proust, Ceaikovski sau Freddie Mercury. Îi apreciez pe aceşti oameni, dar nu ca homosexuali, ci ca oameni şi artişti. Pentru mine Freddie Mercury e o mare voce, Proust un scriitor genial, Ceaikovski unul dintre cei mai profunzi compozitori. Da, au fost toţi trei homosexuali, însă nu asta îi defineşte în ochii mei, la fel cum pe Marlon Brando nu-l percep ca pe un fumător înrăit, ci ca pe un mare talent actoricesc. Lucrurile se aplică şi vieţii de zi cu zi. Întâlnesc oameni, discut cu ei, uneori ne contrazicem, cel mai adesea învăţăm unul de la celălalt: nu-i întreb, înainte de toate, cu cine le place să se culce. Însă când o asociaţie care pretinde că militează pentru anumite drepturi te forţează să te defineşti, prin apartenenţa la ea, în funcţie de homosexualitatea ta, îţi limitează automat personalitatea. Mai mult, această limitare îţi este prezentată ca un motiv de mândrie. Nici dacă homosexualitatea ar fi naturală – şi nu este! – pretenţia acestei „gay pride” nu s-ar justifica. Eu, bunăoară, nu sunt mândru că sunt heterosexual, la fel cum nu sunt mândru că îmi creşte barba. Ce vreau să spun este că omul e cea mai complexă dintre fiinţele lumii văzute, iar personalitatea lui e conturată de însuşiri numeroase şi variate. A-l închide – culmea, în numele luptei împotriva discriminării – într-un cerc în care el se defineşte doar (sau mai ales) printr-o senzaţie de căldură apărută din când în când între picioare este echivalent cu a-l coborî la un nivel sub-uman, ba chiar sub-animalic.

     Cert este că în timp ce oamenilor aflaţi în fruntea unor asemenea asociaţii de propagandă le este de regulă cald şi bine – sunt mediatizaţi, compătimiţi şi adesea sponsorizaţi cu generozitate – cei mulţi sunt împinşi prin aceste asociaţii într-o formă de segregare ce se foloseşte de labilitatea lor psihică şi de dorinţa lor – firească, aceasta – de a fi acceptaţi. Şi aceştia au cel mai mult de suferit prin faptul că tocmai cei care vorbesc în numele lor le lipesc o etichetă de care le va fi foarte greu să scape. De aceea peste tot în lume există homosexuali oneşti care refuză cu dezgust paradele de exhibiţionism ale celor grupaţi în asociaţii şi organizaţii. Mulţi dintre aceştia au susţinut demonstraţiile recente din Franţa împotriva adopţiilor de către cupluri homosexuale.

     Mai mult decât atât, cei care sunt atraşi către asociaţiile de propagandă „LGBT” sunt expuşi reacţiilor uneori agresive ale unor oameni care îşi exprimă – uneori în mod primitiv – respingerea firească faţă de o deviaţie care contestă complementaritatea dintre bărbat şi femeie. Iar dorinţa de a supune copii nevinovaţi mutilării psihice în cadrul unor familii „unisex” nu poate duce decât la o indignare pe măsură.

     Avem însă de-a face, la noi şi pretutindeni, cu o acţiune de propagandă dusă după toate tiparele totalitarismelor, în care controlul minţilor de către un Big Brother omniprezent este definitoriu. Se încearcă, în primul rând, manipularea sentimentelor. Pentru că, înainte de orice formulări teoretice, oamenilor obişnuiţi le repugnă exhibiţionismul în general, şi cel homosexual în special. Altfel spus, paradele trezesc antipatia celorlalţi. Iar aceşti „ceilalţi” îşi exprimă sentimentele. Se caută astăzi, printr-un lobby extrem de puternic, interzicerea acestor sentimente înseşi, ostracizarea celor care le au ca „fundamentalişti” şi interzicerea absolută a exprimării lor în public. Cu alte cuvinte, se reinventează delictul de opinie. „Ai altă părere, trebuie să fii pedepsit”, ne transmit propagatorii unei toleranţe tolerante doar cu cei din aceeaşi tabără. Şi afirmaţia aceasta îşi găseşte nenumărate exemplificări. Pe site-urile asociaţiilor „LGBT” există îndemnuri la denunţ împotriva atitudinilor „homofobe”, iar comentariile la adresa celor care se opun manifestărilor publice ale homosexualilor cuprind adesea ameninţări („am să trimit acest articol unor cotidiene din Europa, unor organizaţii internaţionale şi unor foruri tot internaţionale”, îl avertizează pe un editorialist-preot ce semnează în „Adevărul” un comentator furios). Sunt aceleaşi metode de care se foloseau sistemele nazist şi comunist pentru a-i „demasca” şi pedepsi pe cei catalogaţi „duşmani ai poporului” pentru simplul motiv că părerea lor era alta decât cea a autorităţii represive – denunţul, ameninţarea, intimidarea.

*

     Se spune că cine seamănă vânt culege furtună şi este fără îndoială adevărat. Însă trebuie să ne gândim adesea şi la reacţiile nepotrivite ale multora dintre noi. Chiar dacă răbdarea ne este uneori greu pusă la încercare, violenţa nu a rezolvat şi nu rezolvă nimic. Nici judecarea semenilor noştri, oricât de adâncă ar fi căderea lor. Păcatul trebuie condamnat, dar faţă de oameni Hristos ne învaţă să avem dragoste şi compasiune. Nu cred că este creştinească nici atitudinea unei îngăduinţe amestecate cu dispreţ faţă de homosexuali. Toţi avem propriile noastre patimi, propriile noastre boli sufleteşti. Iar oamenii aceştia suferă – chiar dacă, de multe ori, din vina lor. Şi de aici poate porni izbăvirea. Spune părintele Savatie: „Ei sunt într-o permanentă opoziţie cu lumea, cu normele ei. Nu contează că normele lor de viaţă sunt şi ele nocive, important este că ele sunt ‚altfel’, ele sunt ‚nebunie’ pentru oameni. Oamenii aceştia au experienţa nebuniei, a suferinţei din cauză că nu sunt ca toţi ceilalţi. De aceea, atunci când ei aud despre un Dumnezeu care ‚nu este din lumea aceasta’, Care ne îndeamnă ‚să fim nebuni pentru El’ şi ‚să ne osebim’ de oamenii lumii acesteia, ei devin curioşi, cel puţin curioşi. Această curiozitate le lipseşte, aşa cum bine ai observat, intelectualilor călduţi, funcţionarilor, ‚burghezilor’ care se identifică cu mersul lumii acesteia. Perverşii nebunatici, chiar dacă pare curios, se pot simţi atraşi de Hristos chiar şi numai pentru faptul că (nici) Hristos nu e de acord cu moleşeala în care se complac majoritatea oamenilor. Şi atunci ei se pot împrieteni cu Hristos împotriva zădărniciei si nimicniciei lumii acesteia.”

     De aceea, pentru a folosi din nou un termen foarte popular în zilele noastre, răspunsul la auto-ostracizarea practicată de asociaţiile „LGBT” trebuie să fie reintegrarea unor oameni bolnavi sufleteşte – de nu şi din punct de vedere medical – în comunitatea mult mai mare şi mai liberă a umanităţii şi, în cele din urmă, a Bisericii. Homosexualitatea nu este o pecete indelebilă, aşa cum încearcă să ne convingă propagandiştii deviaţiei. Persistenţa în ea este o fundătură tragică, din care se poate ieşi prin deschiderea celorlalţi către o realitate mai cuprinzătoare. Dacă ştim „ai cărui Duh suntem”, nu vom cere să se pogoare foc din cer, ci le vom înfăţişa acestor fraţi ai noştri din Sodoma iubirea lui Hristos pentru ei, ieşind astfel din cercul unei predeterminări înguste şi păşind împreună în drumul spre Ierusalim.