La plecarea părintelui Iustin Pârvu

Era anul 2008, în Postul Paştelui. Am avut un concert într-un club bucureştean, apoi am plecat cu un microbuz spre Petru Vodă. Mânăstirea Petru Vodă. În microbuz erau doi vechi prieteni, dintre care unul cu familia – soţia lui conducea – şi un prieten mai nou, care mă dusese cu ceva vreme înainte la Părintele Adrian Făgeţeanu şi pe care îl cooptasem în expediţie pentru a-i întoarce serviciul.

Am ajuns la mănăstire dimineaţa devreme, la timp cât să participăm la Sfânta Liturghie. Am mâncat apoi alături de zecile de pelerini şi ne-am „înscris” la coadă la chilia Părintelui Iustin. Un călugăr care se ocupa de rânduială ne-a spus că avem timp să ajungem şi la Părintele Proclu – unde am fost şi de unde ne-am întors cu uimire şi bucurie – căci nu avea să ne vină prea curând rândul. Într-adevăr, am intrat printre ultimii, când întunericul se lăsase demult. În tot acest răstimp, Părintele Iustin primise aproape fără întrerupere. Noi eram pregătiţi să şi filmăm, iar mie mi-a revenit rolul de a pune unele dintre întrebări şi de-a ţine microfonul. Cum era târziu şi ni se spusese că Părintele e obosit, i-am promis să nu-l ţinem mult. Dar când a început să ne vorbească, marele duhovnic nu a mai ţinut seama de oboseală şi de ora înaintată. Am schimbat de nenumărate ori mâna în care mă ţineam microfonul. Părintele Iustin ne-a povestit, simplu şi cu dragoste, despre Hristos şi despre neamul românesc. Între Dumnezeu şi neamul său – cum spunea odinioară Petre Ţuţea – se clădea universul Părintelui Iustin Pârvu. Şi, ca să-l parafrazăm pe alt mare duhovnic, Cuviosul Paisie Aghioritul, cele pe care le spunea erau toate pline de durere şi dragoste. Şi de smerenie. Acest martir al temniţelor comuniste, acest mare duhovnic pe care toţi şi l-au revendicat până la a-l sfâşia pentru propriile lor interese şi viziuni, acest mucenic perpetuu, ne vorbea ca un bunic sfătos şi ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Ne primise între pereţii chiliei lui, unde pe un fotoliu stătea tolănită o pisică iar în aer plutea dragostea Mântuitorului. La plecare ne-a dat un bidon cu vin, să avem de drum.

Părintele Iustin era bolnav încă de pe atunci. Mai mult decât de boala lui suferea adânc din cauza bolii românilor de astăzi, cei rupţi de rădăcini şi neştiutori de jertfa celor care au suferit pentru ei chinuri cumplite. Dar a rezistat să stea cu noi de vorbă până târziu în noapte, la fel cum a rezistat să stea între noi, în viaţă, ani buni, suportând nu cu stoicism, cum se spune, ci cu Duhul Sfânt, răutăţile tuturor celor care şi l-au făcut portdrapel pentru ambiţiile lor şi pe ale celor care nu au încetat să-l ponegrească până la mormânt. Dumnezeu a hotărât în cele din urmă să-i curme suferinţa. Dincolo de mărturiile pe care le-am citit şi de filmările pe care le-am văzut, mi-l voi aminti cum era în chilie, în seara aceea din 2008. De astăzi România are un nou mijlocitor în lumina neînserată. Dumnezeu să-l odihnească şi să ni-l facă pururi rugător. Nu ne uita pe noi, cei ce am fost nevrednici de Sfinţia Ta, părinte Iustin!

UPDATE, 20 IUNIE, ORA 12: La această oră are loc la mânăstirea Petru Vodă slujba de înmormântare a părintelui Iustin Pârvu. Trupul marelui duhovnic va odihni în cimitirul aşezământului monahal, alături de cel al părintelui Gheorghe Calciu şi al poetului Radu Gyr, alţi martiri al temniţelor comuniste. Veşnică să-i fie pomenirea!