Mioritice

     Ce poate fi mai învechit decât „Mioriţa”? Ce poate fi mai desuet şi mai ilustrativ pentru mentalitatea defetistă decât această baladă-colind-poezie populară şi în ce forme s-o mai găsi, decât istorisirea despre cel care, în loc să reacţioneze curajos, bărbăteşte, îşi aşteaptă resemnat moartea? Esenţa defectelor poporului nostru e sintetizată în „Mioriţa”. Iar cei care au înţeles acest lucru au transformat adjectivul „mioritic” în sinonim al acestui fatalism deloc vrednic. Resemnare mioritică, lipsă mioritică de reacţie, laşitate mioritică, ba chiar plagiat mioritic, cum am citit recent într-un articol... Doar ciobănescul mioritic ne mai scoate din acest univers întunecat, cât despre spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga, cine mai are astăzi timp de speculaţii filosofice despre un popor care abia supravieţuieşte de la o zi la alta? În general ne-am obişnuit să vorbim despre Mioriţa şi mioritic pentru a desemna suma de josnicii, trădări resemnate, linguşiri slugarnice şi neputinţe jalnice care poluează fiecare centimetru al conştiinţei publice româneşti.

     Toate cele de mai sus ilustrează o însuşire din ce în ce mai prezentă în acelaşi spaţiu public: lipsa de discernământ cultural şi etic, folosirea de informaţii filtrate, refuzul unui orizont mai vast decât cel limitat de ecranele televizoarelor şi calculatoarelor. Desigur, toate acestea nu sunt caracteristici româneşti, ci pot fi întâlnite la fiecare pas în lumea noastră contemporană, însă la noi obiectul dispreţului este una dintre operele anonime definitorii pentru o identitate negată astăzi pe toate canalele. Omul care îşi refuză rădăcinile simte nevoia să le şi batjocorească, să le treacă în derizoriu. Iar cel care caută motive de a fi mândru de identitatea sa îşi caută argumentele în surse de inspiraţie hollywoodiană – super-eroi capabili să pună la pământ dintr-un pumn cel puţin doi-trei duşmani, sau şmecheri care au reuşit prin tot felul de tertipuri să fenteze ascensiunea firească în viaţa personală şi socială şi au ajuns repede şi fără merite plini de bani, putere şi influenţă. Toate acestea mărturisesc despre un haos ideatic desăvârşit. Nu este însă aici locul să analizăm starea poporului – un popor cu alese însuşiri, dar ajuns astăzi într-unul dintre punctele cele mai de jos ale istoriei sale – nici relaţia modernului cu propria sa cultură şi propria sa identitate. Nu e nici locul unei analize literare. Ce încerc e să arunc o privire de bun simţ care să ridice vălul de prejudecăţi de pe biata noastră oropsită Mioriţă.

     Dar ce se întâmplă în Mioriţa? Fireşte, ne amintim cu toţii. Ciobanul vrâncean şi cel ungurean, invidioşi pe averea mai mare a tovarăşului lor moldovean, se hotărăsc să-l omoare şi să pună mâna pe bunurile lui. Este în condiţiile iniţiale o reluare a temei străvechi a lui Cain şi Abel. Cain îl invidiază pe fratele său pentru că Dumnezeu i-a primit jertfa, ceea ce înseamnă că jertfa lui a fost adusă cu inimă curată şi dragoste. În loc să caute la neputinţa proprie şi să aducă şi el jertfă bineplăcută, Cain îşi omoară fratele. Tot astfel, cei doi ciobani cu gânduri ucigaşe, în loc să vadă că bogăţia celuilalt era rezultatul vredniciei lui, se lasă biruiţi de aceeaşi străveche invidie şi se hotărăsc să-i curme zilele. Intervine aici Mioriţa, oaia năzdrăvană, care-i spune stăpânului ei să se ferească de furia celorlalţi. Şi ce face ciobanul moldovean? Se resemnează în faţa fatalităţii, se vor grăbi unii să răspundă. Pe aceştia îi vom îndemna să recitească textul, chiar în varianta cea mai cunoscută, culeasă de Vasile Alecsandri. „Şi de-a fi să mor”, spune ciobănaşul, dând apoi o serie de indicaţii pentru riturile funebre despre care vom vorbi mai jos. Citiţi cu atenţie: de-a fi să mor. Niciunde nu-l vedem pe ciobanul atât de hulit resemnându-se, renunţând la orice speranţă, spunând, „asta e, o să mor, n-am ce-i face”. Nu. Ci „de-a fi să mor”. Fatalism? Nicidecum. Realism? Desigur.

     Hrăniţi cu vise de mărire şi filme cu bătăuşi de primă mână, contemporanii noştri ar fi preferat, desigur, ca ciobanul ameninţat să se ducă şi să-i sfărâme în bătaie pe duşmanii lui, să ia ciocanul, precum zeul nordic Thor, şi să le crape ţestele. Sau să-i tragă niţeluş în ţeapă. Ciobanul moldovean însă dă dovadă de cuminţenie şi realism. Nu spune nicăieri că aşteaptă resemnat moartea, însă, ca orice om înţelept, ia în calcul şi posibilitatea ei. Ştie că oricât s-ar apăra, nu poate prevedea sfârşitul încleştării, aşa că realizează nici mai mult nici mai puţin decât un „worst case scenario”. De va fi să trăiască, va vedea el, dar în cazul morţii, nu lasă lucrurile nepregătite.

     Şi de aici începe acea minunată descriere a nunţii cosmice, aşa cum au numit-o gânditorii, a acelei depline comuniuni cu universul şi cu stihiile, comuniune care dăinuie şi dincolo de moarte, transformată la rândul ei într-un simplu ritual de trecere către o altă dimensiune. Sunt aici evidente ecourile din obiceiurile din popor, în care mortul tânăr este îmbrăcat în mire şi însoţit în ultimele sale clipe pe acest pământ de brad, simbolul vieţii veşnice. Dar toate acestea sunt conduse spre o esenţă pe care o exprimă graiul poetic. Ciobanul mioritic nu se resemnează în faţa morţii, dar nici nu vede viaţa de aici ca pe unica şi ultima realitate. Nu rămâne captiv în imanent, ci priveşte către transcendent. Ştie că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să moară şi îşi aruncă privirea dincolo de sfârşitul vieţii vremelnice. Orice om cu capul pe umeri, pus în faţa unei situaţii limită, caută să fie pregătit indiferent de rezultatul final. Lasă dispoziţii finale, îşi orânduieşte trecerea.  Şi dacă nu va muri, cu atât mai bine. Nimeni nu-l va acuza de resemnare şi fatalism pe cel care îşi scrie testamentul înaintea unei operaţii complicate.

     Cât despre înţelesul metafizic al pregătirii fastuoase de „nuntă”, îl lămureşte foarte frumos Mircea Eliade în volumul „De la Zalmoxis la Genghis-Han”. Interpretarea lui a fost sintetizată de Nicu Steinhardt astfel: „În Mioriţa, Mircea Eliade nu desprinde o resemnare senină ori nostalgia reintegrării cosmice ori fatalismul, pesimismul, pasivitatea, nihilismul. I se arată ca manifestarea puterii transfiguratoare a poporului român. (...) Rezum: Nu ne putem apăra împotriva soartei cum ne-am apăra de duşmani. Nu putem decât impune o nouă semnificaţie consecinţelor ineluctabile ale unui destin pe cale de a se împlini. Mesajul adânc al baladei este voinţa ciobanului de a schimba sensul ursitei sale, de a-şi transmuta nenorocirea într-un moment al liturghiei cosmice. Un eveniment nefericit e prefăcut în taină (Sacrament). Din teroarea istoriei şi din absurdul vieţii se poate ieşi prin asumarea istoriei şi transfigurarea ei. ‹‹Eroul mioritic a izbutit să afle un înţeles nenorocirii sale, asumând-o nu ca eveniment istoric personal, ci ca mister sacru. El a impus aşadar un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nunţitoare nenorocirii şi morţii. ›› Puterea transfiguratorie e răspunsul pe care poporul român îl dă tragicului său destin istoric.” (Jurnalul fericirii, Ed. Polirom 2008, pp. 588-589).