Ce poate fi mai învechit decât „Mioriţa”?
Ce poate fi mai desuet şi mai ilustrativ pentru mentalitatea defetistă decât
această baladă-colind-poezie populară şi în ce forme s-o mai găsi, decât
istorisirea despre cel care, în loc să reacţioneze curajos, bărbăteşte, îşi
aşteaptă resemnat moartea? Esenţa defectelor poporului nostru e sintetizată în
„Mioriţa”. Iar cei care au înţeles acest lucru au transformat adjectivul
„mioritic” în sinonim al acestui fatalism deloc vrednic. Resemnare mioritică,
lipsă mioritică de reacţie, laşitate mioritică, ba chiar plagiat mioritic, cum
am citit recent într-un articol... Doar ciobănescul mioritic ne mai scoate din
acest univers întunecat, cât despre spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga, cine
mai are astăzi timp de speculaţii filosofice despre un popor care abia
supravieţuieşte de la o zi la alta? În general ne-am obişnuit să vorbim despre
Mioriţa şi mioritic pentru a desemna suma de josnicii, trădări resemnate,
linguşiri slugarnice şi neputinţe jalnice care poluează fiecare centimetru al
conştiinţei publice româneşti.
Toate cele de mai sus ilustrează o
însuşire din ce în ce mai prezentă în acelaşi spaţiu public: lipsa de
discernământ cultural şi etic, folosirea de informaţii filtrate, refuzul unui
orizont mai vast decât cel limitat de ecranele televizoarelor şi
calculatoarelor. Desigur, toate acestea nu sunt caracteristici româneşti, ci
pot fi întâlnite la fiecare pas în lumea noastră contemporană, însă la noi
obiectul dispreţului este una dintre operele anonime definitorii pentru o
identitate negată astăzi pe toate canalele. Omul care îşi refuză rădăcinile
simte nevoia să le şi batjocorească, să le treacă în derizoriu. Iar cel care
caută motive de a fi mândru de identitatea sa îşi caută argumentele în surse de
inspiraţie hollywoodiană – super-eroi capabili să pună la pământ dintr-un pumn
cel puţin doi-trei duşmani, sau şmecheri care au reuşit prin tot felul de
tertipuri să fenteze ascensiunea firească în viaţa personală şi socială şi au
ajuns repede şi fără merite plini de bani, putere şi influenţă. Toate acestea
mărturisesc despre un haos ideatic desăvârşit. Nu este însă aici locul să
analizăm starea poporului – un popor cu alese însuşiri, dar ajuns astăzi
într-unul dintre punctele cele mai de jos ale istoriei sale – nici relaţia
modernului cu propria sa cultură şi propria sa identitate. Nu e nici locul unei
analize literare. Ce încerc e să arunc o privire de bun simţ care să ridice
vălul de prejudecăţi de pe biata noastră oropsită Mioriţă.
Dar ce se întâmplă în Mioriţa? Fireşte, ne
amintim cu toţii. Ciobanul vrâncean şi cel ungurean, invidioşi pe averea mai
mare a tovarăşului lor moldovean, se hotărăsc să-l omoare şi să pună mâna pe
bunurile lui. Este în condiţiile iniţiale o reluare a temei străvechi a lui
Cain şi Abel. Cain îl invidiază pe fratele său pentru că Dumnezeu i-a primit
jertfa, ceea ce înseamnă că jertfa lui a fost adusă cu inimă curată şi
dragoste. În loc să caute la neputinţa proprie şi să aducă şi el jertfă
bineplăcută, Cain îşi omoară fratele. Tot astfel, cei doi ciobani cu gânduri
ucigaşe, în loc să vadă că bogăţia celuilalt era rezultatul vredniciei lui, se
lasă biruiţi de aceeaşi străveche invidie şi se hotărăsc să-i curme zilele. Intervine
aici Mioriţa, oaia năzdrăvană, care-i spune stăpânului ei să se ferească de
furia celorlalţi. Şi ce face ciobanul moldovean? Se resemnează în faţa
fatalităţii, se vor grăbi unii să răspundă. Pe aceştia îi vom îndemna să
recitească textul, chiar în varianta cea mai cunoscută, culeasă de Vasile
Alecsandri. „Şi de-a fi să mor”, spune ciobănaşul, dând apoi o serie de
indicaţii pentru riturile funebre despre care vom vorbi mai jos. Citiţi cu
atenţie: de-a fi să mor. Niciunde
nu-l vedem pe ciobanul atât de hulit resemnându-se, renunţând la orice
speranţă, spunând, „asta e, o să mor, n-am ce-i face”. Nu. Ci „de-a fi să mor”.
Fatalism? Nicidecum. Realism? Desigur.
Hrăniţi cu vise de mărire şi filme cu
bătăuşi de primă mână, contemporanii noştri ar fi preferat, desigur, ca
ciobanul ameninţat să se ducă şi să-i sfărâme în bătaie pe duşmanii lui, să ia
ciocanul, precum zeul nordic Thor, şi să le crape ţestele. Sau să-i tragă
niţeluş în ţeapă. Ciobanul moldovean însă dă dovadă de cuminţenie şi realism.
Nu spune nicăieri că aşteaptă resemnat moartea, însă, ca orice om înţelept, ia
în calcul şi posibilitatea ei. Ştie că oricât s-ar apăra, nu poate prevedea
sfârşitul încleştării, aşa că realizează nici mai mult nici mai puţin decât un
„worst case scenario”. De va fi să trăiască, va vedea el, dar în cazul morţii,
nu lasă lucrurile nepregătite.
Şi de aici începe acea minunată descriere
a nunţii cosmice, aşa cum au numit-o gânditorii, a acelei depline comuniuni cu
universul şi cu stihiile, comuniune care dăinuie şi dincolo de moarte,
transformată la rândul ei într-un simplu ritual de trecere către o altă
dimensiune. Sunt aici evidente ecourile din obiceiurile din popor, în care
mortul tânăr este îmbrăcat în mire şi însoţit în ultimele sale clipe pe acest
pământ de brad, simbolul vieţii veşnice. Dar toate acestea sunt conduse spre o
esenţă pe care o exprimă graiul poetic. Ciobanul mioritic nu se resemnează în
faţa morţii, dar nici nu vede viaţa de aici ca pe unica şi ultima realitate. Nu
rămâne captiv în imanent, ci priveşte către transcendent. Ştie că, mai devreme
sau mai târziu, va trebui să moară şi îşi aruncă privirea dincolo de sfârşitul
vieţii vremelnice. Orice om cu capul pe umeri, pus în faţa unei situaţii
limită, caută să fie pregătit indiferent de rezultatul final. Lasă dispoziţii
finale, îşi orânduieşte trecerea. Şi
dacă nu va muri, cu atât mai bine. Nimeni nu-l va acuza de resemnare şi
fatalism pe cel care îşi scrie testamentul înaintea unei operaţii complicate.
Cât despre înţelesul metafizic al
pregătirii fastuoase de „nuntă”, îl lămureşte foarte frumos Mircea Eliade în
volumul „De la Zalmoxis la Genghis-Han”. Interpretarea lui a fost sintetizată
de Nicu Steinhardt astfel: „În Mioriţa,
Mircea Eliade nu desprinde o resemnare senină ori nostalgia reintegrării
cosmice ori fatalismul, pesimismul, pasivitatea, nihilismul. I se arată ca
manifestarea puterii transfiguratoare a poporului român. (...) Rezum: Nu ne
putem apăra împotriva soartei cum ne-am apăra de duşmani. Nu putem decât impune
o nouă semnificaţie consecinţelor ineluctabile ale unui destin pe cale de a se
împlini. Mesajul adânc al baladei este voinţa ciobanului de a schimba sensul
ursitei sale, de a-şi transmuta nenorocirea într-un moment al liturghiei
cosmice. Un eveniment nefericit e prefăcut în taină (Sacrament). Din teroarea
istoriei şi din absurdul vieţii se poate ieşi prin asumarea istoriei şi
transfigurarea ei. ‹‹Eroul mioritic a
izbutit să afle un înţeles nenorocirii sale, asumând-o nu ca eveniment istoric personal,
ci ca mister sacru. El a impus aşadar un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o
feerie nunţitoare nenorocirii şi morţii. ›› Puterea transfiguratorie
e răspunsul pe care poporul român îl dă tragicului său destin istoric.” (Jurnalul
fericirii, Ed. Polirom 2008, pp. 588-589).
5 comments:
@ Razvan Codrescu (nepublicat, la cerere): Multumesc mult pentru precizari. Chiar si asa cred ca interpretarea ingusta si unilaterala nu se justifica. Dar merita o cercetare mai amanuntita.
La multi ani fericiti, ganduri curate, cugetari profunde si mancaruri bune :)
Ancuta si Vladimir
Simbolistica esenţială protoromânească, în starea ei cea mai pură şi nevinovată. Adică geniul oral strămoşesc, cel care a lăsat în scris doar o baladă despre înţelepciunea mioriţei şi prostia ciobanului. Vedeti alte paralele între înţelepciune unora si prostia altora ?
"Prostia ciobanului"? Relu, n-as vrea sa fiu prea acid, dar cred ca ai citit altceva. Sau in alta cheie. Cat despre "geniul oral care a lasat in scris", recunosc ca formularea merita un premiu...
Nu, nu am citit altceva, cred mai degraba ca ai inteles tu altceva .. ;)
Resemnarea, dincolo de un punct inseamna slabiciune, care la randul ei, dicnolo de un punct, denota prostie. N-ar fi o problema daca nu asa ar si scrie in scripturi. Slabiciunea mioritica este aceea care face ca Romania e acolo unde e, de fapt unde a cam fost tot timpul cand nu a fost sub dictatura. Spiritul iobag este la noi o constanta, trebuie alcatuit cu aceasta data nu facut ca si cum nu e.
Post a Comment