Când vorbim despre păcatele pe care le
condamnă învăţătura creştină, în primul rând ne vin în minte cele trupeşti,
cele mai „grosolane”, al căror efect este imediat vizibil. Ce tindem să uităm
din ce în ce mai des, atât în teorie cât mai ales în practică, este că una
dintre virtuţile fundamentale pe care trebuie să le aibă un creştin este
curajul. Un creştin nu e un nevolnic ce se ascunde în spatele rugăciunilor,
Biserica nu e azil pentru frustraţi şi anxioşi, iar cel care îl mărturiseşte pe
Hristos trebuie să fie ca El, plin de o binecuvântată îndrăzneală. N.
Steinhardt este unul dintre cei care insistă în mod deosebit pe păcatul fricii,
amintind cuvintele Apocalipsei: „Cât
despre cei fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori
şi’nchinători la idoli şi toţi cei mincinoşi, partea lor este’n iezerul care
arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua” (Apocalipsa
21, 8). Frica este deci în capul listei răutăţilor pricinuitoare de iad. Iar îndemnul pe care îl dă Mântuitorul
ucenicilor Săi este „îndrăzniţi, Eu am
biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Acestui păcat trebuie să îi acordăm în
zilele noastre o atenţie deosebită, pentru că el este una dintre cauzele
schimonosirii vieţii creştine, unul dintre principalele motive pentru care noi
nu ne trăim până la capăt calitatea de ucenici. De cele mai multe ori, tindem
să aplicăm – dacă o facem – cele de mai sus factorilor externi. Nu ne temem de
atacurile din afară, îndrăznim să criticăm neajunsurile lumii şi să ridicăm glasul
împotriva abuzurilor ei. Sunt şi acestea, desigur, foarte bune şi necesare. Dar
nu ele sunt esenţa curajului creştin. Adevăratul curaj este cel manifestat în
lupta cu noi înşine, cu concepţiile noastre căldicele, cu lumea pe care ne-am
construit-o şi care ne dă o stare de automulţumire, o falsă smerenie în care ne
spunem, „sunt foarte păcătos, dar ştiu măcar cum stau lucrurile şi văd calea în
faţa mea”. Confuzie gravă şi gând eretic! Pentru că ştim de la marii trăitori
creştini că viaţa şi cunoaşterea merg mână în mână. Creştinismul nu se învaţă
la nivel academic, unde rămâne la suprafaţă, ci se trăieşte înăuntrul fiecăruia
dintre noi, acolo unde se află şi Împărăţia lui Dumnezeu. Nu suntem sfinţi, dar
avem pretenţia că ştim exact cum să devenim. Şi de aici începe înşelarea. Ne
închidem pe noi înşine şi credinţa în nişte şabloane mentale care sunt imitarea
învăţăturilor lui Hristos la nivelul nostru de trăire, adică alterarea acestor
învăţături. Sigur, orice creştere se face progresiv. Copilul merge întâi de-a
buşilea, apoi se ridică nesigur în două picioare şi abia după ceva vreme ajunge
să alerge. Toate aceste faze sunt fireşti, însă trebuie depăşite pe rând. Un
creştin nedesăvârşit care rămâne fixat în imaginea pe care şi-o face despre
credinţă e la fel de ridicol ca un adult sănătos care se plimbă pe stradă în
patru labe.
Şi aici intervine teama, mascată sub tot
felul de justificări. Nu avem curajul să ne punem pe noi înşine sub semnul
întrebării. Nu vorbesc aici despre provocările venite „din afară”, despre
propaganda ateistă sau despre cei care insultă credinţa în numele unor iluzii
ca spiritul vremurilor, ştiinţa privită ca un criteriu imuabil şi absolut,
evoluţia mentalităţilor şi altele asemenea. Nu. Ştim bine că „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi
în veci” (Evrei 13, 8). Şi mai ştim că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Dar suntem noi pe Cale?
Cred că nu putem afla acest lucru decât
dacă avem curajul să ne punem pe noi înşine la îndoială. Să punem sub semnul
întrebării nu credinţa noastră ortodoxă, ci raportarea noastră la ea. Nu
Biserica, ci calitatea noastră de mădular al ei. Nu pe Părinţii noştri, fie ei
dintre cei vechi sau dintre cei contemporani, ci relaţia pe care ne-o construim
cu ei. Am ajuns de multe ori să ne creăm – gândind că e foarte duhovnicească –
o relaţie bazată pe sentimentalism cu câte un Părinte. Ne-a plăcut mai mult
atitudinea lui, ni s-a părut mai dulce sau, dimpotrivă, mai aspră vorba lui şi
l-am îndrăgit. Foarte bine. Dar în loc să transformăm această legătură într-una
duhovnicească, rămânem în planul afecţiunii pur omeneşti, îl iubim pe Părinte
ca pe un tată sau ca pe un bunic trupesc şi ne scapă din vedere înrudirea în
Hristos. Îi punem întrebări la care ştim că răspunsul nu poate fi decât „da,
aşa e” şi plecăm de la întâlnirea cu el mulţumiţi de stadiul duhovnicesc în
care ne aflăm. Iar apoi, dacă cineva contestă ceva dintre cele spuse de el, îl
apărăm cu râvnă, pentru că, de fapt, ne apărăm şi justificăm pe noi prin el. Ajungem
– e o vorbă grea – să ne facem idoli din oamenii lui Hristos, crezând că astfel
Îl slujim pe Hristos. Ne căutăm un sprijin al propriilor neputinţe în oameni
aleşi, care au cu totul alt rol şi altă intenţie, căutăm justificări în
cuvintele lor şi ajungem, pe nesimţite, să dăm naştere separatismului în
Biserică. Şi astfel, ca odinioară, spunem că suntem „al lui Pavel sau al lui
Apollo sau al lui Chefa” (cf. I Corinteni 1, 12). Iar acest lucru se întâmplă
pentru că ne e teamă să gândim şi să trăim în Hristos dacă nu găsim imediat
justificări, de multe ori închipuite. Să vedem însă cum se purtau cei vechi în
această privinţă.
Închipuiţi-vă cât de scandalizaţi am fi
astăzi de următoarea situaţie: un apostol mai nou, care până nu demult era mare
persecutor şi participa la uciderea creştinilor, se trezeşte deodată să-l acuze
de făţărnicie pe unul dintre stâlpii Bisericii, pe marele Petru, cel care a
fost de la început alături de Hristos, unul dintre cei trei care I-au văzut
Schimbarea la Faţă, martor direct al Învierii şi cel care îi deschisese el
însuşi acestui nou apostol calea către creştinarea neamurilor. Cel care a
consimţit uciderea cu pietre a Întâiului Mucenic Ştefan, are acum curajul să-l
înfrunte pe unul dintre cei doisprezece. Incredibil tupeu! Şi totuşi, asta face
Pavel, căci despre el este vorba. Şi ne-o spune fără înconjur: „Când Chefa (n. n. – Petru) a venit în Antiohia, eu pe faţă i-am stat
împotrivă, căci vrednic era de înfruntare. (...) Când eu am văzut că ei nu
calcă drept, după adevărul Evangheliei, i-am zis lui Chefa, în faţa tuturor:
Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca Iudeii, de ce-i sileşti
pe păgâni să trăiască precum Iudeii?” (Galateni 2, 11; 14). Iar mustrarea
aceasta nu e amintită într-o discuţie particulară, nici într-o predică
oarecare, ci fixată în scris într-o Epistolă care se citeşte în toate
bisericile ortodoxe până astăzi, după aproape 2000 de ani! De ce? Pentru că Pavel
avea dreptate. De atunci au apărut multe icoane în care Sfinţii Petru şi Pavel,
a căror sărbătoare este în aceeaşi zi, sunt arătaţi în îmbrăţişare frăţească.
Şi mulţi dintre cei care văd aceste reprezentări şi au citit Epistola către
Galateni ridică din sprâncene şi spun „nu prea a fost aşa”. Dar se înşeală –
Petru şi Pavel au trăit în iubire, dar iubire duhovnicească, în Hristos, nu
sentimentalism ieftin care se teme să spună adevărul de teamă să nu-i lezeze
celuilalt prestigiul sau să nu-i rănească orgoliul. Nu la fel facem noi astăzi.
Părinţii duhovniceşti pe care îi admirăm ne servesc de justificare. Ne prevalăm
fricoşi de învăţătura că nu putem face nimic fără binecuvântare. Adevărat este
acest cuvânt şi de mare importanţă, dar trebuie asumat cu discernământul
necesar. Ce-ar fi dacă, trecând pe lângă o casă în flăcări în care au rămas
nişte copii, în loc să dăm fuga să-i salvăm, ne-am duce întâi să luăm
binecuvântare de la duhovnic? Dar asta şi facem – luaţi exemplul dinainte ca pe
o metaforă – pentru că ne lipseşte curajul. Unirea între noi trebuie să fie în
primul rând în Hristos, nu în idei. În Ortodoxie, singură Biserica discerne
adevărul de eroare. De aceea şi mari Părinţi au avut greşelile lor –
milenarismul era una dintre cele mai răspândite în primele veacuri – ceea ce
nu-i face mai puţin Părinţi, dar nici nu ne obligă să le acceptăm ocazionalele
neclarităţi. Îl avem în Biserică pe Hristos, criteriu al adevărului şi Însuşi
Adevărul. De aceea scrierile corecte dogmatic ale lui Origen sunt publicate
între cele ale Sfinţilor Părinţi, în ciuda ereziilor condamnate, şi de aceea
putem să admirăm şi să ne închinăm exemplului vieţii Fericitului Augustin, fără
să-i acceptăm aproape niciuna dintre tezele dogmatice.
Este esenţial pentru a fi creştini
adevăraţi, născuţi din apă şi Duh, iar nu făcuţi din şabloane, să ne punem
permanent sub semnul întrebării gândirea şi viaţa, care sunt adesea „vecine” cu
creştinismul, dar nu mai puţin străine. Să luăm exemplul păcatelor mari ale
contemporaneităţii. Pe de o parte, trebuie să le numim ca atare: desfrânarea,
adulterul, homosexualitatea, pruncuciderea, necredinţa şi altele asemenea sunt
cu adevărat păcate şi nu are rost să le îmbrăcăm în vorbe frumos „periate”. Dar
ce atitudine trebuie să avem noi faţă de păcătoşii care le comit? În varianta
căldicică pe care o alegem cei mai mulţi dintre noi, suntem aspri moralizatori.
Îi condamnăm cu vorbe mari pe desfrânaţi, curvari, homosexuali şi atei şi îi
ameninţăm cu iadul veşnic. Desigur, iadul este o ameninţare cât se poate de
reală, dar suntem noi în măsură să trimitem pe cineva acolo? Păcatul altuia
este – cel puţin într-o anumită măsură – tragedia şi responsabilitatea
fiecăruia dintre noi. Nu în sens juridic, ci ontologic. Dacă am iubi mai mult,
alţii ar păcătui mai puţin. Sigur, acestea nu trebuie să ducă la minimalizarea
însemnătăţii păcatului, dar ne-ar putea face să avem o altă atitudine decât cea
rece, moralizatoare, vechi-testamentară sau inchizitorială. Pus faţă în faţă cu
femeia adulteră, Hristos nu i-a spus că păcatul ei este fără importanţă, dar
nici nu a condamnat-o: „Du-te, şi de acum
să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11). Dacă am avea curajul să-i privim măcar
odată din această perspectivă pe cei care se îndepărtează de Hristos, poate
le-am oferi mai mult, poate le-am arăta mai bine calea de întoarcere. Sau poate
că am eşua dureros – dar, am spus-o, creştinul trebuie să fie curajos, să îşi
asume chiar şi un eşec, căci eşecul, dacă e pentru Hristos, se transformă în
biruinţă.
Să ne gândim un pic şi la Sfântul Ioan
Botezătorul. Nu era un reformator religios în sensul modern, unul care să
schimbe dogmele sau să le „ajusteze”, ci un evreu credincios învăţăturilor
părinteşti. Nefiind Hristos, nu era nici cel care să aducă acea schimbare de
paradigmă pe care o introduce în creaţie Întruparea lui Dumnezeu-Fiul. Nimic
din viaţa lui nu este încălcare a învăţăturii vechi-testamentare. Şi totuşi, a
avut curaj – curajul să-i mustre pe mai-marii poporului şi ai Templului,
curajul să condamne făţiş păcatul, curajul să demaşte ipocrizia, ba chiar şi
curajul să-L întrebe pe Hristos „cum stă treaba”, atunci când era nedumerit –
sau ucenicii lui. Şi de aceea este numit până astăzi cel mai mare „între cei
născuţi din femei” (cf. Matei 11, 11).
Creştinul trebuie deci să îndrăznească,
să-şi învingă „lumea” interioară. Şi să nu aducă dezbinare în Biserică prin
partizanat, nici să nu primească temător orice idee doar pentru că vine de la
cineva mai mare, ci să o cerceteze având ca normă învăţătura Bisericii. Să aibă
curajul să spună uneori că „cei care par
a fi ceva – oricine-ar fi fost ei cândva, nu mă priveşte” (Galateni 2, 6),
iubindu-i şi ascultându-i pe mai-marii lui fără părtinire. Pentru că singurul
criteriu de viaţă şi cunoaştere pe care îl avem este, prin Trupul Său mistic,
Hristos Însuşi.
6 comments:
Precizări:
- Origen apare în colecţia de "Sfinţi Părinţi şi SCRIITORI bisericeşti".
- Creştinii trebuie să cunoască atât temerea de Dumnezeu cât şi bunătatea Sa. Nu se acceptă extremele ambele fiind considerate "ispitire".
- Disputa dintre Sfinţii Petru şi Pavel se constituie mai curând ca o clarificare a canoanelor adică a normelor creştine de vieţuire, pentru cei ce nu-nţeleg cuvântul. Pentru că ambii ştiau că Legea Veche este literă moartă fără plinirea lui Hristos. De aceea extremismul amânorora a fost... amendat de către Sinodul Apostolic din anul 50 d.Hr.
- Tot Hristos a spus "desfrânaţii nu vor intra în împărăţia cerurilor" dar în acelaşi timp a lăsat Bisericii, prin Apostoli şi ierarhia preoţască stabilită, puterea de a lega şi dezlega în cer şi pe pământ. Dar ierarhiei pentru că
- luând un echivalent din lumea medicală, eu pot să-l îndrum pe un grav bolnav să încerce să se vindece urmând indicaţiile doctorului şi chiar verificând dacă urmează tratamentul prescris dar NU EU îi stabilesc tratamentele, medicamentele şi dieta. Aşijderea, în cele legate de viaţa spirituală sau duhovnicească, creştinul laic care-şi dă seama de dezastrul în care se află aproapele său decăzut (sodomit, desfânat, beţiv, lacom, mândru) poate încerca să-l îndrume oarecum DAR nu el, ci numai cei hirotoniţi, sunt în drept să găsească cele mai bune mijloace de îndreptare sau îndepărtare, dacă e cazul.
Caragielescu
Asa e, mai, Donkey.
@Cozma: Sub diferite nume ai mai tot scris pe aici. Si sub diferite forme ti-am explicat ca asemenea postari nu ti se adreseaza.
Cine e Donkey?
Caragielescu
Nu-mi va fi frica nici cand voi trece prin valea morti pentru Domnul Dumnezeul meu ma va proteja, cu toiagul sau.... PSALMI
Nota bene (ca sa nu "rezolvam" totusi lucrurile prin simplificari pripite): Epistola catre Galateni a fost scrisa de Sfantul Apostol Pavel dupa Sinodul Apostolic (la 3-4 ani) si pozitia lui este exact aceeasi exprimata si de Sinod, deci nici vorba de "extremism".
Post a Comment