Păcatul fricii şi alte neputinţe moderne

     Când vorbim despre păcatele pe care le condamnă învăţătura creştină, în primul rând ne vin în minte cele trupeşti, cele mai „grosolane”, al căror efect este imediat vizibil. Ce tindem să uităm din ce în ce mai des, atât în teorie cât mai ales în practică, este că una dintre virtuţile fundamentale pe care trebuie să le aibă un creştin este curajul. Un creştin nu e un nevolnic ce se ascunde în spatele rugăciunilor, Biserica nu e azil pentru frustraţi şi anxioşi, iar cel care îl mărturiseşte pe Hristos trebuie să fie ca El, plin de o binecuvântată îndrăzneală. N. Steinhardt este unul dintre cei care insistă în mod deosebit pe păcatul fricii, amintind cuvintele Apocalipsei: „Cât despre cei fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori şi’nchinători la idoli şi toţi cei mincinoşi, partea lor este’n iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua” (Apocalipsa 21, 8). Frica este deci în capul listei răutăţilor pricinuitoare de iad.  Iar îndemnul pe care îl dă Mântuitorul ucenicilor Săi este „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

     Acestui păcat trebuie să îi acordăm în zilele noastre o atenţie deosebită, pentru că el este una dintre cauzele schimonosirii vieţii creştine, unul dintre principalele motive pentru care noi nu ne trăim până la capăt calitatea de ucenici. De cele mai multe ori, tindem să aplicăm – dacă o facem – cele de mai sus factorilor externi. Nu ne temem de atacurile din afară, îndrăznim să criticăm neajunsurile lumii şi să ridicăm glasul împotriva abuzurilor ei. Sunt şi acestea, desigur, foarte bune şi necesare. Dar nu ele sunt esenţa curajului creştin. Adevăratul curaj este cel manifestat în lupta cu noi înşine, cu concepţiile noastre căldicele, cu lumea pe care ne-am construit-o şi care ne dă o stare de automulţumire, o falsă smerenie în care ne spunem, „sunt foarte păcătos, dar ştiu măcar cum stau lucrurile şi văd calea în faţa mea”. Confuzie gravă şi gând eretic! Pentru că ştim de la marii trăitori creştini că viaţa şi cunoaşterea merg mână în mână. Creştinismul nu se învaţă la nivel academic, unde rămâne la suprafaţă, ci se trăieşte înăuntrul fiecăruia dintre noi, acolo unde se află şi Împărăţia lui Dumnezeu. Nu suntem sfinţi, dar avem pretenţia că ştim exact cum să devenim. Şi de aici începe înşelarea. Ne închidem pe noi înşine şi credinţa în nişte şabloane mentale care sunt imitarea învăţăturilor lui Hristos la nivelul nostru de trăire, adică alterarea acestor învăţături. Sigur, orice creştere se face progresiv. Copilul merge întâi de-a buşilea, apoi se ridică nesigur în două picioare şi abia după ceva vreme ajunge să alerge. Toate aceste faze sunt fireşti, însă trebuie depăşite pe rând. Un creştin nedesăvârşit care rămâne fixat în imaginea pe care şi-o face despre credinţă e la fel de ridicol ca un adult sănătos care se plimbă pe stradă în patru labe.

     Şi aici intervine teama, mascată sub tot felul de justificări. Nu avem curajul să ne punem pe noi înşine sub semnul întrebării. Nu vorbesc aici despre provocările venite „din afară”, despre propaganda ateistă sau despre cei care insultă credinţa în numele unor iluzii ca spiritul vremurilor, ştiinţa privită ca un criteriu imuabil şi absolut, evoluţia mentalităţilor şi altele asemenea. Nu. Ştim bine că „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13, 8). Şi mai ştim că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Dar suntem noi pe Cale?

     Cred că nu putem afla acest lucru decât dacă avem curajul să ne punem pe noi înşine la îndoială. Să punem sub semnul întrebării nu credinţa noastră ortodoxă, ci raportarea noastră la ea. Nu Biserica, ci calitatea noastră de mădular al ei. Nu pe Părinţii noştri, fie ei dintre cei vechi sau dintre cei contemporani, ci relaţia pe care ne-o construim cu ei. Am ajuns de multe ori să ne creăm – gândind că e foarte duhovnicească – o relaţie bazată pe sentimentalism cu câte un Părinte. Ne-a plăcut mai mult atitudinea lui, ni s-a părut mai dulce sau, dimpotrivă, mai aspră vorba lui şi l-am îndrăgit. Foarte bine. Dar în loc să transformăm această legătură într-una duhovnicească, rămânem în planul afecţiunii pur omeneşti, îl iubim pe Părinte ca pe un tată sau ca pe un bunic trupesc şi ne scapă din vedere înrudirea în Hristos. Îi punem întrebări la care ştim că răspunsul nu poate fi decât „da, aşa e” şi plecăm de la întâlnirea cu el mulţumiţi de stadiul duhovnicesc în care ne aflăm. Iar apoi, dacă cineva contestă ceva dintre cele spuse de el, îl apărăm cu râvnă, pentru că, de fapt, ne apărăm şi justificăm pe noi prin el. Ajungem – e o vorbă grea – să ne facem idoli din oamenii lui Hristos, crezând că astfel Îl slujim pe Hristos. Ne căutăm un sprijin al propriilor neputinţe în oameni aleşi, care au cu totul alt rol şi altă intenţie, căutăm justificări în cuvintele lor şi ajungem, pe nesimţite, să dăm naştere separatismului în Biserică. Şi astfel, ca odinioară, spunem că suntem „al lui Pavel sau al lui Apollo sau al lui Chefa” (cf. I Corinteni 1, 12). Iar acest lucru se întâmplă pentru că ne e teamă să gândim şi să trăim în Hristos dacă nu găsim imediat justificări, de multe ori închipuite. Să vedem însă cum se purtau cei vechi în această privinţă.

     Închipuiţi-vă cât de scandalizaţi am fi astăzi de următoarea situaţie: un apostol mai nou, care până nu demult era mare persecutor şi participa la uciderea creştinilor, se trezeşte deodată să-l acuze de făţărnicie pe unul dintre stâlpii Bisericii, pe marele Petru, cel care a fost de la început alături de Hristos, unul dintre cei trei care I-au văzut Schimbarea la Faţă, martor direct al Învierii şi cel care îi deschisese el însuşi acestui nou apostol calea către creştinarea neamurilor. Cel care a consimţit uciderea cu pietre a Întâiului Mucenic Ştefan, are acum curajul să-l înfrunte pe unul dintre cei doisprezece. Incredibil tupeu! Şi totuşi, asta face Pavel, căci despre el este vorba. Şi ne-o spune fără înconjur: „Când Chefa (n. n. – Petru) a venit în Antiohia, eu pe faţă i-am stat împotrivă, căci vrednic era de înfruntare. (...) Când eu am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, i-am zis lui Chefa, în faţa tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca Iudeii, de ce-i sileşti pe păgâni să trăiască precum Iudeii?” (Galateni 2, 11; 14). Iar mustrarea aceasta nu e amintită într-o discuţie particulară, nici într-o predică oarecare, ci fixată în scris într-o Epistolă care se citeşte în toate bisericile ortodoxe până astăzi, după aproape 2000 de ani! De ce? Pentru că Pavel avea dreptate. De atunci au apărut multe icoane în care Sfinţii Petru şi Pavel, a căror sărbătoare este în aceeaşi zi, sunt arătaţi în îmbrăţişare frăţească. Şi mulţi dintre cei care văd aceste reprezentări şi au citit Epistola către Galateni ridică din sprâncene şi spun „nu prea a fost aşa”. Dar se înşeală – Petru şi Pavel au trăit în iubire, dar iubire duhovnicească, în Hristos, nu sentimentalism ieftin care se teme să spună adevărul de teamă să nu-i lezeze celuilalt prestigiul sau să nu-i rănească orgoliul. Nu la fel facem noi astăzi. Părinţii duhovniceşti pe care îi admirăm ne servesc de justificare. Ne prevalăm fricoşi de învăţătura că nu putem face nimic fără binecuvântare. Adevărat este acest cuvânt şi de mare importanţă, dar trebuie asumat cu discernământul necesar. Ce-ar fi dacă, trecând pe lângă o casă în flăcări în care au rămas nişte copii, în loc să dăm fuga să-i salvăm, ne-am duce întâi să luăm binecuvântare de la duhovnic? Dar asta şi facem – luaţi exemplul dinainte ca pe o metaforă – pentru că ne lipseşte curajul. Unirea între noi trebuie să fie în primul rând în Hristos, nu în idei. În Ortodoxie, singură Biserica discerne adevărul de eroare. De aceea şi mari Părinţi au avut greşelile lor – milenarismul era una dintre cele mai răspândite în primele veacuri – ceea ce nu-i face mai puţin Părinţi, dar nici nu ne obligă să le acceptăm ocazionalele neclarităţi. Îl avem în Biserică pe Hristos, criteriu al adevărului şi Însuşi Adevărul. De aceea scrierile corecte dogmatic ale lui Origen sunt publicate între cele ale Sfinţilor Părinţi, în ciuda ereziilor condamnate, şi de aceea putem să admirăm şi să ne închinăm exemplului vieţii Fericitului Augustin, fără să-i acceptăm aproape niciuna dintre tezele dogmatice.

     Este esenţial pentru a fi creştini adevăraţi, născuţi din apă şi Duh, iar nu făcuţi din şabloane, să ne punem permanent sub semnul întrebării gândirea şi viaţa, care sunt adesea „vecine” cu creştinismul, dar nu mai puţin străine. Să luăm exemplul păcatelor mari ale contemporaneităţii. Pe de o parte, trebuie să le numim ca atare: desfrânarea, adulterul, homosexualitatea, pruncuciderea, necredinţa şi altele asemenea sunt cu adevărat păcate şi nu are rost să le îmbrăcăm în vorbe frumos „periate”. Dar ce atitudine trebuie să avem noi faţă de păcătoşii care le comit? În varianta căldicică pe care o alegem cei mai mulţi dintre noi, suntem aspri moralizatori. Îi condamnăm cu vorbe mari pe desfrânaţi, curvari, homosexuali şi atei şi îi ameninţăm cu iadul veşnic. Desigur, iadul este o ameninţare cât se poate de reală, dar suntem noi în măsură să trimitem pe cineva acolo? Păcatul altuia este – cel puţin într-o anumită măsură – tragedia şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Nu în sens juridic, ci ontologic. Dacă am iubi mai mult, alţii ar păcătui mai puţin. Sigur, acestea nu trebuie să ducă la minimalizarea însemnătăţii păcatului, dar ne-ar putea face să avem o altă atitudine decât cea rece, moralizatoare, vechi-testamentară sau inchizitorială. Pus faţă în faţă cu femeia adulteră, Hristos nu i-a spus că păcatul ei este fără importanţă, dar nici nu a condamnat-o: „Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11). Dacă am avea curajul să-i privim măcar odată din această perspectivă pe cei care se îndepărtează de Hristos, poate le-am oferi mai mult, poate le-am arăta mai bine calea de întoarcere. Sau poate că am eşua dureros – dar, am spus-o, creştinul trebuie să fie curajos, să îşi asume chiar şi un eşec, căci eşecul, dacă e pentru Hristos, se transformă în biruinţă.

     Să ne gândim un pic şi la Sfântul Ioan Botezătorul. Nu era un reformator religios în sensul modern, unul care să schimbe dogmele sau să le „ajusteze”, ci un evreu credincios învăţăturilor părinteşti. Nefiind Hristos, nu era nici cel care să aducă acea schimbare de paradigmă pe care o introduce în creaţie Întruparea lui Dumnezeu-Fiul. Nimic din viaţa lui nu este încălcare a învăţăturii vechi-testamentare. Şi totuşi, a avut curaj – curajul să-i mustre pe mai-marii poporului şi ai Templului, curajul să condamne făţiş păcatul, curajul să demaşte ipocrizia, ba chiar şi curajul să-L întrebe pe Hristos „cum stă treaba”, atunci când era nedumerit – sau ucenicii lui. Şi de aceea este numit până astăzi cel mai mare „între cei născuţi din femei” (cf. Matei 11, 11).

     Creştinul trebuie deci să îndrăznească, să-şi învingă „lumea” interioară. Şi să nu aducă dezbinare în Biserică prin partizanat, nici să nu primească temător orice idee doar pentru că vine de la cineva mai mare, ci să o cerceteze având ca normă învăţătura Bisericii. Să aibă curajul să spună uneori că „cei care par a fi ceva – oricine-ar fi fost ei cândva, nu mă priveşte” (Galateni 2, 6), iubindu-i şi ascultându-i pe mai-marii lui fără părtinire. Pentru că singurul criteriu de viaţă şi cunoaştere pe care îl avem este, prin Trupul Său mistic, Hristos Însuşi.