Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (I)

     După experienţa de anul trecut, când avionul spre Barcelona al infamei companii low-cost pe care o găsiserăm a întârziat câteva ore, mi-am făgăduit să păstrez o tradiţie iniţiată ad-hoc în acele momente de cumpănă: dacă aflu că decolarea întârzie mai mult de două ore, îmi cumpăr o sticlă de whisky de la duty-free, pentru a-mi umple timpul şi a-mi unge gâtlejul. De data aceasta nu-mi iese planul, pentru că – surpriză! – avionul e punctual. Încă de la coada pentru îmbarcare gustăm din preambulul celor de care vom avea parte din plin în Napoli: o familie, trei generaţii, mândre reprezentante ale neamului lor, cea mai bătrână cu fuste creţe, basma şi papuci peste ciorapii albi, cea mai tânără, care trebuie să aibă vreo 10-12 ani, cu blugi şi pantofi moderni, mult roz şi nelipsitul sclipici. Ne aşezăm la locurile noastre – vorba vine, noua găselniţă a companiei e că fiecare stă pe unde apucă – şi, după bunul meu obicei, mă lupt zadarnic cu două pagini din excelenta carte pe care mi-am luat-o cu mine (Sorin Lavric, „Noica şi Mişcarea legionară”) şi, răpus, dorm cu suspine până aproape de aterizare.

La aeroport, după câteva telefoane, Stefania, gazda noastră, vine să ne ia cu maşina. Foarte volubilă şi cu o engleză absolut decentă, tânăra doamnă îmi spune mirată că nu prea semăn cu cel din fotografia pe care mi-o ceruse site-ul turistic prin care ne-am cunoscut. După o clipă de nedumerire înţelegem – în fotografia respectivă e Diana. Din vorbă în vorbă, Stefania ne spune că „you will see, where I live it is not really Naples”. Nori negri mi se strâng în închipuire. Programul nostru e şi aşa încărcat, cu plecări matinale – nu de alta, dar Diana vrea să vadă TOT şi încă ceva în plus – dar dacă şi ca să ajungem în şi din Napoli mai avem de mers, şalele mele sunt serios ameninţate. Din fericire înţeleg repede că a fost vorba despre o figură de stil. Locuinţa Stefaniei e atipică pentru Napoli, adică se află în vârful unei străzi înguste, în trepte, mărginită de case cu unul sau două etaje şi, cum nu prea ai pe unde să fugi, este sigură. Hoţii ar fi văzuţi de toată lumea şi nu ar avea pe unde să fugă, ne asigură Stefania, şi adaugă că din cauza (sau datorită) acestui lucru, i-ar fi imposibil să aibă amant – toată strada ar afla.

     Păşim într-o curticiă în care ne întâmpină o căţea simpatică golden retriever, Frieda sau „my third child”, cum spune Stefania. De jur împrejur e verde, iar în jos, mărginită de un gard, se întinde o grădină de 2000 de metri pătraţi. Corpul de clădire în care urmează să locuim este studioul de creaţie al Stefaniei, arhitectă şi designer. Jos o încăpere mare serveşte de hol şi eventual de cameră de zi, legată de o bucătărioară deschisă ce comunică printr-o uşă cu baia împărţită în două: un spaţiu pentru chiuvetă, altul pentru toaletă şi duş. Pe o scară interioară ajungem la partea de sus, cu o masă lungă cât aproape toată încăperea, locul unde creează Stefania. Într-una dintre laturi, pe jos, se întinde o mare saltea – patul nostru – iar alături e o canapea pe care eu îmi voi ţine o parte din haine, respectiv pe cea care scapă de furia ordonatoare a Dianei, care rânduieşte tot ce poate în sertare. Tot lângă pat e o mică bibliotecă, din care îmi aleg repede o carte pentru a-mi consolida cunoştinţele de limbă. Şi astfel, în timpul şederii, voi citi o traducere italiană a „Introducerii în metafizică” a unui filosof francez de origine evreiască, ce s-a apropiat spre sfârşitul vieţii de catolicism. L-am numit, fireşte (sau nu), pe Henri Bergson.

     A doua zi de dimineaţă, după un mic dejun italian, bun dar cam dulce pentru gustul nostru, şi după ce facem cunoştinţă şi cu pisica tărcată şi căţărătoare Fufi, pornim agale spre oraş. Vedem cum ieşim de pe stradă un televizor în mijlocul trotuarului şi ne gândim că cineva a fost foarte nervos cu o seară înainte. Ne vom lămuri repede că este vorba de fapt despre un deşeu, la fel ca cele care zac cu zecile peste tot, risipite sau în pungi, fără să se grăbească cineva să le adune. Observăm imediat şi că nicio maşină nu este sută la sută întreagă. Noi sau vechi, modeste sau luxoase, toate au cel puţin o zgârietură, o portieră înfundată, o bară de protecţie spartă.

     Bulevardul larg şi plin de viaţă îmi place şi mă opresc repede la primul chioşc de ziare, de unde îmi iau niscai benzi desenate clasice, anume aventuri de-ale lui Paperino, aşa cum îl cheamă în Italia pe cel cunoscut îndeobşte sub numele de Donald. Diana se pune la coadă la muzeul de arhitectură pentru a cumpăra utilele artecard-uri – care îţi asigură transportul gratuit pe trei zile, intrarea la fel de gratuită la trei muzee la alegere şi reducere la celelalte – în timp ce eu dau fuga la metrou ca să ajung la biserica românească. Metroul napolitan arată ca cel de la Paris şi circulă ca la Bucureşti. Aşa că aştept vreo opt minute, dar, în cele din urmă, ajung cu doar puţină întârziere în fosta biserică romano-catolică ce îi găzduieşte pe compatrioţii noştri. Slujba e frumoasă, lumea de toate felurile, iar la sfârşit văd îmbinarea dintre cele două culturi când oamenii fac parastas cu sarmale şi pizza.

     Odată ieşit de la Sfânta Liturghie, arunc un ochi prin piaţeta din zonă, la nişte CD-uri la mâna a doua şi la grupul de muzicanţi, probabil sud-americani, care înveselesc atmosfera. Pe lângă ei apar şi nişte băieţi cu bilete de papagal, cam tuciurii şi cu priviri cam insistente aruncate turiştilor ca să nu-i bănuiesc de ceva legături cu ţara noastră. Intru un pic în biserica Sant’ Angelo a Nilo şi arunc o privire către mormântul cardinalului Rainaldo Brancacci, sculptat de artistul renascentist cu nume de ţestoasă ninja (acelaşi cu al broaştei mele ţestoase în carne şi oase), Donatello, apoi o iau pe străzi în pantă şi pe bulevard spre Piaţa Dante, unde urmează să mă întâlnesc cu Diana.

     Privesc un pic cu jind zecile de standuri de cărţi – voi reveni aici, cu siguranţă – şi o iau, la braţ cu soţia mea, pe străzi înguste, în căutarea diferitelor obiective. Ca să ne potolim foamea fără să ne oprim prea mult, luăm un fel de mini-pizza, probabil singura proastă din tot oraşul, iar eu profit de ocazie ca să beau o tradiţională bere Paulaner, că tot suntem în Italia.

     Vizita prin subteranele oraşului, unde cândva, pe vremea romanilor, au fost rezervele de apă, iar ceva mai încoace adăpostul din faţa bombardamentelor aliaţilor în timpul celui de-al doilea război mondial, e pigmentată de un ghid şugubăţ, care vorbeşte engleza cu accent scoţian şi glumeşte în legătură cu îndeletnicirile călugăriţelor catolice care-şi ţineau într-una dintre încăperi vinul. Omul precizează că este ateu, dar „a very soft one” şi că a citit Biblia de patru ori. A cincea poate ar trebui să înceapă cu partea a doua, dar nu apuc să-i dau acest sfat pentru că, deşi foarte prietenos, dispare instantaneu în momentul încheierii circuitului. E plăcut să mergi într-un asemenea circuit, pentru că trece pe străzile cu pereţi scorojiţi, înguste dar nu într-atât încât să-i sperie pe şoferii care mai raşchetează câte un perete sau pe nelipsiţii scooterişti. Un vechi teatru roman a fost descoperit în mijlocul unui complex de locuinţe, iar alte vestigii sunt despărţite printr-un simplu de geam de apartamentele în care locuiesc şi astăzi oameni, aşa că printre ziduri romane şi modele elaborate de iesle, cu întregul Betleem reprodus în stilul oraşelor italiene, mai vezi câte o doamnă care-şi scoate câinele sau duce gunoiul – în stradă, nu vă închipuiţi altceva.

     De la Bucureşti am făcut o listă sumară cu obiectivele ce se cer vizitate, pe zile. În fiecare zi, am trecut pe aceasta şi celebra pizzerie Gino Sorbillo, dar astăzi nu am noroc. Italianul obişnuit se odihneşte câteva ore pe zi, iar noi nimerim tocmai la ora siestei, la care se adaugă şi un meci al lui Napoli, care face ca străzile altfel pline de agitaţie să pară părăsite. Ne hotărâm deci să mergem la pizzeria recomandată de ghidul din subteran, unde, cu biletul, avem parte şi de o reducere. Mâncăm două pizza bune-bune şi bem un vin comun dar deloc rău – asta în premieră, pentru că pe mine, ca pe orice necioplit care se respectă, în ţara vinurilor gustoase m-a apucat o poftă nebună de bere şi dau pe gât când apuc câte o sticlă din submediocrele Peroni şi Nastro Azzuro.

     Pe un alt bulevard aglomerat şi pestriţ, cu galerii comerciale şi artişti stradali, ajungem la principala piaţă a oraşului, Piazza del Plebiscito. Intrăm aici în biserica mare San Francesco di Paola, cu aerul ei vechi dat de coloanele ce-i străjuiesc intrarea. Interiorul sobru, cu un aer mai degrabă muzeal decât de loc de rugăciune, este străjuit de statuile unor stâlpi ai Bisericii dinainte de schismă: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului (Milanului), Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Atanasie cel Mare – cu o placă în mâini pe care scrie „omo ousios”, „de o fiinţă”, celebra formulare a alexandrinului adoptată de Sinodul de la Niceea şi pe care o rostim şi astăzi în Crez, consfinţind identitatea de substanţă dintre Tatăl şi Fiul –, Fericitul Augustin, Sfântul Evanghelist Marcu şi Sfântul Ioan Teologul. La ieşire ochii îmi cad pe mici semne ale veneraţiei pe care mulţi italieni o au pentru cel cunoscut sub numele de Padre Pio, un preot din secolul trecut, cu figura bonomă încadrată de o barbă stufoasă şi grizonantă, pe care catolicii îl socotesc sfânt.

     Dăm să intrăm în palatul regal – despre care citiserăm una-alta în cronica de călătorie a prietenilor noştri, Ancuţa şi Vladimir – însă observ că, în dulcele stil clasic şi în ciuda pantalonilor de camuflaj cu buzunare bine securizate, am reuşit deja să pierd artecard-ul. Diana, furioasă din cale afară, „pe bună dreptate”, cum îmi sugerează să adaug dacă voi descrie acest incident, mi-l dă pe al doilea şi astfel intrăm în vechea reşedinţă a Bourbonilor. Privesc fugar dar nu fără atenţie la tablouri şi mobilier şi rămân cu ochii şi cu gândul la nişte vaze chinezeşti dăruite de ultimul ţar rus, Nicolae al II-lea. Cât de ciudat. Pe vremea când nu îşi bănuia destinul şi martiriul, când era poate bântuit de slăbiciuni omeneşti, acest vlăstar nobil le-a atins, le-a pipăit, ceea ce face din ele astăzi vaze care au fost ţinute în mână de un sfânt mucenic. Descopăr curios un ceas făcut de un celebru fabricant, Charles Clay, undeva prin secolul XVIII, obiect ce inspiră nenumărate meditaţii, rece numărător al timpului care le supravieţuieşte, ca o ironie cinică, celor ce cu migală au lucrat la el. Trec pe lângă nişte tuburi de orgă pe care, dacă ţin bine minte inscripţia, Händel însuşi ar fi cântat două suite şi mai târziu aflu că mica orchestră de cameră a acestui palat a fost dirijată de Scarlatti (Domenico? Alessandro? Nu ţin minte, mai degrabă însă acesta din urmă, căci el a murit la Napoli) şi Pergolesi. De pe terasa palatului, perspectiva se schimbă. Pe mare ni se înfăţişează ochilor un superb apus neoclasic, cu forme şi culori echilibrate parcă de mâna unui artist, în trepte de lumină şi reflecţii ordonate şi scoţând la iveală toată plenitutdinea acestei privelişti măreţe şi în acelaşi timp liniştitoare. Părintele Savatie Baştovoi scria undeva că de multe ori suntem condiţionaţi de clişee culturale, că gândim în şabloane şi noţiuni inventate (de pildă apolinic şi dionisiac), însă în cazul de faţă aş spune că percepţia mea se sprijină mai degrabă pe o corespondenţă intimă între idealul (neo)clasic de ordine şi armonie şi o latură adâncă a sufletului omenesc, aceea care înţelege încă creaţia, cosmosul, ca ordine, aşa cum ne-o spune şi etimologia însăşi a cuvântului. Dar această privelişte îmi vorbeşte şi despre nimicnicia propriei mele arte. Îmi dau seama, în faţa frumuseţii lumii lui Dumnezeu, că mai toată poezia mea din ultimii ani suferă de un manierism obositor, deşi am scris-o cu gândul la libertatea totală. Curios, mi se pare că tocmai când mă lăsam influenţat cu bună ştiinţă de alţii – îmi vin în minte acum Morrison şi Bacovia – scriam mai firesc, neîngrădit de obsesia neîngrădirii şi a evitării clişeelor. Întorc capul şi văd în spate silueta unui hotel modern, care dă imaginii un caracter urban. Iată farmecul acestui oraş. Natură şi urbanism, istorie şi viaţă cotidiană, măreţie şi mizerie.

     Grădina palatului nu pare însă cea descrisă de prietenii noştri, care povesteau cum s-au plimbat cu bicicleta prin ea. Aici nici cu o trotinetă nu-ţi poţi lua prea mult avânt, aşa că plecăm nedumeriţi şi ne vom lămuri abia spre sfârşitul sejurului, când vom afla că în Napoli sunt mai multe palate regale. Oricum ar fi, ne îndreptăm spre faleză şi ne plimbăm cu marea în stânga. Simt în continuare pacea apusului de mai devreme, deşi Diana, nemulţumită de pierderea artecard-ului, obosită şi fără să înţeleagă de ce mergem fără niciun obiectiv fix, declară solemn că pe aici nu-i nimic de văzut. Eu însă sunt mulţumit şi, după vreo oră, când ajungem acasă, înghit hulpav trei beri înainte de a mă arunca în braţele somnului binefăcător.