Napoli, în sfârşit! De duminică, prima zi
a şederii noastre în Italia, visam la această zi când voi putea hoinări din nou
pe străzile oraşului. Nu vreau să spun prin asta că nu mi-ar fi plăcut
peregrinările pe Coastă, printre ruine străvechi şi uimitor de bine păstrate,
pe vârful vulcanului ameninţător sau în Capri. Însă, citadin cum sunt, oraşul e
mica mea delicatesă, lăsată la sfârşitul excursiei „pour la bonne bouche”. Îmi
place să călătoresc prin locuri diferite, dar cumva, în orice oraş mai populat
şi mai viu, mă simt acasă.
Iau Napoli la pas la o oră când soarele nu
a răsărit încă, pentru că Diana vrea totuşi să recupereze excursia ratată la
Procida. De data aceasta nu o voi însoţi, urmând să ne reîntâlnim ceva mai târziu.
Aşa că după ce o urc pe vaporaş, pornesc fără nicio ţintă pe străzile care mă
aşteaptă ca pe un vechi cunoscut. Prima destinaţie e Piazza Dante, unde mă
năpustesc spre prima tarabă cu cărţi – piaţa e înţesată de ele, iar pe o
străduţă care dă în ea se succed librării şi alte tarabe. Privesc câteva clipe
şi mă simt complet descumpănit şi descurajat: sute de titluri, literatură,
teologie, istorie, filosofie, politică, divertisment şi câte şi mai câte. Dacă
aş sta să mă uit la toate – sau doar la cele care mă interesează – ar trebui
să-mi prelungesc sejurul cu câteva zile. În plus, după ce zăbovesc între
clasici italieni, francezi şi englezi, simt deodată o chemare... a naturii, ca
o ghiulea în pântece. Îmi spun că voi reveni la literatură după ce voi găsi o
toaletă cât de cât curată şi o iau la pas pe străzi, fără să mă pot abţine să
mai arunc câte o privire la bibliotecile stradale.
Trec pe lângă Pizzeria Gino Sorbillo,
închisă, şi observ că aşa sunt mai toate localurile la această oră matinală. Unele
au deschis, dar sunt goale, şi n-aş vrea să fiu singurul client, care, în plus,
să şi dispară după o comandă minimă şi două-trei vorbe. Jena aceasta stupidă mă
face să hoinăresc vreo jumătate de oră şi să mă întorc de unde am plecat. Când
forfota din stomac îmi dă un mic răgaz, intru într-o librărie, în căutarea unei
Biblii în italiană – principalul obiectiv al sesiunii de cumpărături literare.
Găsesc vreo două-trei variante ce par interesante, dar hotărăsc să mai cercetez
terenul. În următorul magazin de cărţi, dau peste o Scriptură pe gustul meu, la
modicul preţ de opt euro, şi hotărăsc să o cumpăr, alături de câteva piese de
teatru. Cum Diana m-a rugat să-i schimb o bancnotă de cinci sute de euro, i-o
întind vânzătorului care mi-o refuză. Plec furios, boscorodindu-l în gând
(„dacă nu-ţi plac banii, nu-ţi dau, tataie, clar, chiar dacă-i schimb nu mai
cumpăr nimic de la tine!”) şi găsesc încântat un bar cu terasă şi mese la care
stau mai mulţi adolescenţi. Îmi comand o bere mare, primesc bonus şi un bol de
chipsuri, iar după două minute o iau la pas către subsolul unde sunt anunţat că
se află mult-căutata toaletă. Dar... nu! E prea murdară şi fără colac, aşa că
mă las păgubaş şi iau metroul spre gară, unde mă arunc spre wc-urile cu plată –
dai un ban, dar stai în faţă!
Odată rezolvată problema stringentă ce-mi
tulbura orice reflecţii metafizice şi cum – apropo de metafizică – am terminat
volumaşul de Bergson, intru într-un chioşc de ziare, de unde ies cu două
episoade din „Dylan Dog”, o bandă desenată pe care o evitasem până acum, dar
care se dovedeşte foarte simpatică. Şi tot de aici aflu că „fumetti” înseamnă
benzi desenate – şi eu care trecusem pe lângă rafturile cu această inscripţie
fără să le arunc măcar o privire. Dar vom recupera...
Până una-alta, mă delectez cu o vizită
prelungită la magazinul de CD-uri din gară, de unde plec cu un Megadeth
(„Youthanasia”), încă un Avenged Sevenfold, memorabilul „Live at Winterland”
din 1968 al lui Janis Joplin cu ai săi Big Brother and the Holding Company, un Deep Purple din era pre-Gillan şi – de
când tot caut – cu un Genesis din perioada cu Peter Gabriel, „Nursery Cryme”.
Destul de mulţumit de muzica pe care urmează să o ascult şi după ce Diana mă
anunţă prin SMS că mai are de stat, întreb în dreapta şi în stânga, schimb
metroul cu autobuzul, merg şi merg, până ajung la Museo di Capodimonte. Mă
opresc întâi vizavi să mai beau o bere care mă binedispune total, apoi intru în
lumea artei. Îmi propun o vizită cât mai tihnită. Nu ţin să văd totul, nu vreau
să termin repede. Mă plimb pur şi simplu prin expoziţia temporară cu obiecte
din „ottocento”, încerc să respir un pic din aerul acelor vremuri, fără să mă
străduiesc să reţin detalii. La fel de relaxat păşesc şi în galeria de
tablouri. Arunc priviri din mers, iar când ceva îmi reţine atenţia, mă opresc
şi contemplu. Nu caut să-mi amintesc detalii biografice, nici măcar să-i plasez
pe pictori într-o epocă anume sau să-i caut pe cei mai cunoscuţi (şi sunt
câţiva pe aici – Rafael, Tiţian, El Greco şi alţii). Trec pe lângă picturi
religioase vechi şi, acolo unde se păstrează încă aspectul iconografic, mă
închin pe furiş. Un cuplu de francezi mai în vârstă se enervează că mă uit prea
mult la o frescă, aşa că mă trag într-o parte şi îmi văd de privit. Pe lângă pictorii
de care auzisem, îmi reţine atenţia Joachim Beuckelaer, un flamand din secolul
al XVI-lea, ale cărui scene din piaţă şi bucătărie îmi insuflă un fel ciudat de
linişte – liniştea oamenilor simpli, care-şi văd de mersul vieţii de zi cu zi,
fără a fi totuşi abrutizaţi ca mulţi dintre cei de astăzi – îmbinată cu opusul
ei, cu o teamă subversivă, de parcă în spatele fiecărei tarabe s-ar putea
ascunde câte un Grenouille, personajul malefic din „Parfumul” lui Süskind.
Poate sunt şi feste pe care mi le joacă pasiunea mea inconstantă pentru istoria
ţărilor europene, însă îmi propun să citesc cândva mai mult despre acest
pictor.
Mă întorc la Piazza Dante, unde urmează să
mă întâlnesc cu Diana şi, cum odată cu alte probleme mi-au pierit şi nervii, mă
întorc la librăria de mai devreme şi îmi cumpăr Biblia de opt euro. În
paranteză fie spus, Dumnezeu drăguţul m-a călăuzit şi de data aceasta:
exemplarul cu pricina, tipărit în 1963, care poartă ştampila unui episcop şi
i-a aparţinut la un moment dat unui profesor din Roma, pe numele său Forti
Giorgio, este scris într-o italiană plăcută auzului, iar textele sunt însoţite
de note de subsol cu explicaţii, comentarii şi interpretări ale Sfinţilor
Părinţi, cam în genul traducerii româneşti a lui Bartolomeu Anania. Revin la
lucruri mai lumeşti şi îmi iau o bere mare la terasa care mă amăgise de
dimineaţă – de data aceasta nu mai am nicio presiune, dar nici nu mai primesc
chipsuri. Între timp îşi face apariţia şi Diana, răvăşită de rău de mare, după
o călătorie cam zgâlţâită pe apele din Campania. Dau o fugă la librăria la care
văzusem „fumetti”, de unde îmi iau un album „poliţist”, al cărui personaj
principal se numeşte Giordano Bruno. De-aş fi ştiut ce reuşite sunt aceste
benzi desenate, îmi luam mai multe, deşi nu sunt tocmai ieftine.
Prima biserică din periplul acestei
după-amieze este San Domenico Maggiore. Mare, impunătoare, sprijinită pe
coloane elegante, bazilica adăposteşte şi mormântul primului episcop catolic al
New York-ului, Richard Luke Concanen, un irlandez care nu a apucat niciodată să
ajungă în eparhia sa şi a murit la Napoli, în 1810.
De o cu totul altă factură este următorul
edificiu în care intru cu Diana: Capela Sansevero. Construită la sfârşitul
secolului al XVI-lea, biserica şi-a căpătat aspectul de astăzi cu aproximativ
două veacuri mai târziu, sub înrâurirea lui Raimondo di Sangro, un nobil erudit
şi straniu. Practic, el a reconstruit edificiul, l-a umplut cu statui alegorice
ale virtuţilor, în stil baroc dar uimitoare şi prin precizia detaliului
anatomic, totul fiind impregnat de vădite influenţe masonice. Principala operă
de artă este „Hristos cu văl” (Cristo
velato) de Giuseppe Sanmartino, o reprezentare în marmură albă a trupului
mort al Mântuitorului, acoperit cu un văl subţire şi aderent, ce lasă să I se
vadă perfect detaliile chipului suferind şi postura mâinilor şi picioarelor, o
operă de o frumuseţe stranie şi un pic înfricoşătoare. Misterul e sporit la
subsol, unde Raimondo di Sangre l-a însărcinat pe anatomistul Giuseppe Salerno
să facă, pe nişte schelete umane, o „hartă” (din ceară, după cum s-a aflat
recent) a arterelor şi venelor, uimitoare prin precizie pentru acele vremuri.
De altfel, despre Raimondo, care a stat la baza tuturor acestor lucruri, se
spuneau şi se spun multe poveşti mai mult sau mai puţin întunecate, legate de
pasiunea sa pentru alchimie şi ştiinţă în general, dar şi pentru ceea ce s-ar
putea numi, cu un termen generic, ocultism. Mai târziu voi constata că şi
benzile desenate cu „Giordano Bruno” sunt de fapt o poveste din secolul nostru,
inspirată însă de personalitatea lui Raimondo. Mi-aş cumpăra o carte despre el,
dar sunt cam scumpe, iar finanţele noastre pe sfârşite.
Principalul punct de interes pentru mine
este însă Catedrala sau Domul, cea mai însemnată biserică romano-catolică a
oraşului. Aici se păstrează moaştele Sfântului Ianuarie, episcop creştin
martirizat sub împăratul roman Diocleţian, în anul 305, cinstit în Ortodoxie pe
21 aprilie. Din păcate osemintele sfinte nu sunt la vedere, fiind scoase doar
în zilele de sărbătoare, dar o rugăciune poate fi făcută oricând în preajma
micului altar unde se află. Tot în Dom se găseşte şi sânge al acestui sfânt,
patron al oraşului, sânge despre care se spune că devine lichid în zilele de
prăznuire.
Diana vrea să ajungem şi la o mănăstire
situată pe un deal, însă, în ciuda indicaţiilor din ghid, dăm aici peste uşi
închise şi coborâm pe străzi întortocheate şi pline de farmec înapoi spre
centru. După cum lesne vă puteţi închipui, o pungă-două de chipsuri nu mi-au
ajuns, aşa că atunci când, după ceva prospectare, ne hotărâm să ne aşezăm la o
masă de pe terasa unui restaurant, mă aştept la unul dintre momentele cele mai
plăcute ale zilei. Oamenii au fructe de mare de toate soiurile şi nu-mi ia mult
să comand o salată, o porţie din amintita delicatesă şi nişte cartofi
prăjiţi... „It’s too much!” mă atenţionează chelnerul. „Really?” mă mir eu, dar
hotărăsc să-i dau ascultare şi renunţ la salată. Doar omul e pe teren propriu.
Beau vreo două beri, iar când în sfârşit ni se pun în faţă farfuriile, văd cum
pe faţa Dianei înfloreşte un zâmbet. Mâncarea e foarte bună, dar, evident,
nu-mi ajunge. Dacă recomandarea de mai devreme ar fi venit de la vreun pirpiriu
aş mai fi înţeles, dar chelnerul cu pricina este cel puţin la fel de umflat ca
mine – deci cum şi-a putut închipui, chiar şi fără să ştie că nu am apucat să
mănânc mare lucru toată ziua, că o să mă satur aşa repede?! Trec peste
nedumerire şi îmi mai comand un „cocktail de fructe de mare”. Apoi o luăm la
pas spre casă. Pentru o zi, am văzut suficiente ciudăţenii.
6 comments:
Sfântul Ianuarie sau San Gennaro, pe italieneşte - ăla de e pomenit în filmele cu Piedone. A protejat de mai multe ori Neapole de cataclisme. Despre minunea lichefierii sângelui nu "se spune" ci chiar se petrece. Dar, din cauza acelui aggiornamento de la catolici, conducerea Bisericii sore şi schismatice a fost cuprinsă de o "sfială" faţă de întrebuinţarea cuvântului "minune" - ar deranja confortul minţilor contemporane - aşa că au trecut respectivul fenomen la categoria "fapt miraculos", adică unul care nu poate fi explicat acum dar foarte posibil îl va explica ştiinţa cândva, în viitor. Cert este că sângele închegat într-o ampulă redevine lichid numai în zilele de pomenire şi anume în timpul săvârşirii Liturgiei (Messei, ca să fiu mai precis pentru eventualii catolici care dau o altă uzanţă termenului de "liturghie").
Ce spui tu despre aggiornamento este corect, insa in Napoli lichefierea sangelui este socotita minune si descrisa ca atare in orice insemnare catolica. "Se spune" este expresia pe care am preferat sa o folosesc eu. Si nu pentru ca nu as crede in posibilitatea minunii. Dar atata timp cat nu este atestata si de o sursa ortodoxa si cat se petrece la Messa care, lasand un pic diplomatia deoparte, este slujba unei biserici eretice, nu o neg, tind chiar sa o cred, dar imi pastrez o minima rezerva.
Aha! Acu' am înţeles. Deci minunile se petrec doar pentru cei în cea mai dreaptă credinţă. Restul lumii este exclusă de la posibilitatea convertirii prin minuni. Inclusiv ninivitenii.
PS: caută pe Wikipedia articolul despre Sfântul Ianuarie - preferabil în engleză, franceză şi italiană - şi o să vezi acolo că "minunea" a fost retrogradată la starea de "fapt miraculos". Sună în ton cu vorbele unui "foarte drept credincios" de pe la noi: "în Biserica Ortodoxă nu există exorcisme".
Of, nu ştii să faci diferenţierea între acte sfinţitoare, care se petrec NUMAI în Biserica lui Hristos (cea Una, Sfântă etc.), şi minuni, care se adresează preponderent NEcredincioşilor sau PUŢIN credincioşilor.
Nu am spus ca nu cred, ci doar ca pastrez o rezerva.
Uite ce se mai petrece:
http://www.mediafax.ro/externe/miracol-produs-la-napoli-in-prezenta-papei-francisc-video-14031491
Şi apropo - că am uitat să-ţi pomenesc de asta - Sfântul martir Ianuarie aparţine tezaurului comun ortodoxo-catolic, fiind cinstit şi în Bisrica Ortodoxă.
Post a Comment