Despre Johann Sebastian Bach spun unii că, în ciuda rătăcirilor în mijlocul
cărora a trăit, a avut măcar o intuiţie a lucrurilor duhovniceşti. Cum altfel
s-ar explica faptul că, deşi luteran dintr-o perioadă în care mai-marii
reformaţi controlau destul de strict orice abatere de la învăţăturile lui
Luther, nu a ezitat să scrie cântări de laudă Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu? Cât priveşte tehnica muzicală a acestui mare compozitor, s-au scris
volume întregi şi încă se vor mai scrie. Un dirijor spunea cândva că toate inovaţiile
polifonice şi armonice din ultimele secole se găsesc undeva, în germene, la
Bach. Că cea mai îndrăzneaţă găselniţă contemporană sau romantică sau
jazzistică a apărut cel puţin odată, undeva în opera lui. Dar, cu adevărat,
când vorbim despre el tehnica este ce trebuie să fie - un simplu mijloc, care
nu devine niciodată scop în sine ci rămâne vehiculul prin care se transmit
trăirile. Iar unul dintre cei mai importanţi muzicologi români contemporani,
Dinu Ciocan, atrage atenţia asupra frumuseţii şi a riscului acestei muzici - în
special a laturii ei sacre - deopotrivă: este o muzică frumoasă şi demnă de a
fi iubită, dar trebuie să fim mereu atenţi ca nu cumva, fascinaţi de frumuseţea
vitraliilor, să uităm să privim cerul.
În aceste zile ne pregătim de praznicul Naşterii Domnului şi în acelaşi
timp îi pomenim pe cei căzuţi acum 25 de ani, în decembrie 1989, purtând în
suflete acea deviză vizionară care i-a rămas întipărită în cuget
actorului-mărturisitor Dan Puric: "Vom muri şi vom fi liberi." De
aceea am ales coralul cu care se încheie oratoriul bachian "Patimile după
Ioan" (Johannespassion), o rugăciune a celor care se pregătesc să moară. Fragmentul,
în Mi bemol major, se bazează pe o melodie simplă, ca cele cântate în
bisericile protestante (ulterior şi catolice) cu acompaniament de orgă. Forma
este AAB (aşa-numita formă bar), obişnuită pentru acest tip de compoziţie, iar
armonizarea e clară şi luminoasă, cu o potenţare a fundamentalei acordului de dominantă
prin folosirea sensibilei ei şi uneori cu tonica anunţată de contrasensibilă,
procedee elementare care nu fac decât să îmbogăţească o sonoritate lipsită de
orice fel de ambiguitate. Tonalitatea majoră subliniază la rândul ei o trăire a
speranţei în înviere, aşa cum reiese din text. Simplu, cu vaga nuanţă
sentimentală sublimată în măreţia trăirii, senin în faţa marii treceri - Bach
îmbină religiozitatea populară cu măreţia teologică transpusă sonor.
Ach, Herr, laß
Dein´ lieb´ Engelein
Am letzten End´
die Seele mein
In Abrahams Schoß
tragen!
Der Leib in sein´m
Schlafkämmerlein
Gar sanft, ohn´
ein´ge Qual und Pein,
Ruh´ bis am
Jüngsten Tage.
Daß meine Augen
sehen Dich
In aller Freud´,
o Gottes Sohn,
Mein Heiland und Genadenthron!
Herr Jesu Christ,
Erhöre mich,
erhöre mich,
Ich will Dich
preisen ewiglich!
O, Doamne, fie ca
bunul tău înger
Să-mi ducă-n
ceasul cel din urmă
Sufletul în sânul
lui Avraam.
Iar trupul în
cămara somnului
În pace, fără
durere şi chin
Să se odihnească
până în ziua judecăţii!
Ca ochii mei să
Te vadă
În toată bucuria,
o, Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul meu
şi tron al slavei!
Doamne Iisuse
Hristoase, auzi-mă, auzi-mă,
Vreau să te laud
în veci!
No comments:
Post a Comment