Ce legătură este între moartea unui iepure de casă şi o călătorie eşuată
într-o ţară imaginară, un fel de insulă din ziua de ieri, izvorâtă din mintea
zglobie a unui copil şi conversaţiile cu un tată sensibil şi dezabuzat? Dar
între o slujbă fără strălucire şi transformarea metempsihotică, din scriitor al
începutului de secol XXI în Arghezi? Ei bine, dacă tot am ajuns la poetul din
Mărţişor, cred că, în subtext, subiectul romanului „Plasterca” de Călin Torsan
este „jocul de-a ceva ciudat”. Moartea. Şi curgerea uniformă şi devoratoare de
speranţe a timpului care duce invariabil spre ea. Dacă „dezbraci” naraţiunea de
adaosurile cvasi-fantastice, te trezeşti în faţa unei imagini obişnuite de
viaţă: un bărbat trăieşte într-o căsnicie funcţională (în termeni convenţionali,
cel puţin, pentru că nu aflăm nimic despre cei doi, dincolo de gesturile
obişnuite ale cotidianului), are o slujbă oarecare, un tată bătrân, o mamă
moartă şi o fetiţă bine crescută, care îşi trăieşte farmecul frivol al
copilăriei, adaptându-se din mers la eventualele disonanţe. Este de fapt
alăturarea a două lumi – a adultului şi a copilului – dintre care una tinde
evident să o înghită pe cealaltă, către care priveşte înapoi cu nostalgie. Personajul
autobiografic al lui Călin Torsan pare să-şi fi tocit toate iluziile, iar
durerea acestei pierderi e amplificată de o capacitate de observaţie acută:
culorile naturii, înţelepciunea bătrânilor, măruntele mişcări ale frunzelor şi
gesturile prevestitoare de furtună ale animalelor nu fac decât să mărturisească
despre trecerea implacabilă a unui timp golit de sens. Şi din acest joc de-a
v-aţi ascuns cu cuvintele creşte poetica unei scriituri postmoderne
(corespondenţe cu „Nostalgia” lui Cărtărescu), definită de evadarea în locul
imaginar, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii al ţării Plasterca, ce se
dovedeşte în cele din urmă la fel de amăgitoare ca viaţa din cenuşiul
bucureştean. Iar întoarcerea la apartamentul de bloc pe cărarea Milenei (în
fapt o banală trezire din somn şi din beţie) readuce conştiinţa dureroasă a
faptului că fata trebuie pregătită pentru intrarea într-o lume de care tatăl ei
încearcă să o mai ferească un pic, conştient de zădărnicia demersului.
Monologul dominat de imaginea mamei moarte – descrisă în tonuri foarte
naturaliste dar, paradoxal, în acelaşi timp duioase –, cu momentele de poezie
meditativă care alternează cu descrieri triviale ale mărunţişurilor vieţii de
zi cu zi, este probabil bolta expresivă a romanului şi în acelaşi timp cheia
ei. „Cum să clădeşti moartea cu elanul şi
atributele vieţii? Cum să pictezi dumnezeii luând oamenii drept modele? Vorbim
de soare, de lună, de aştri, dar pleoapele căzut-au peste sticla ochilor. Pomenim,
în discuţiile noastre, de vânt, de ploaie şi ger, dar oasele uitat-au de
greutatea cărnii care le-aduna laolaltă. Folosim cuvinte, dar buzele încreţite
şi strânse au ferecat sufletul. Nu ştim nimic. Şi nu vom şti decât atunci când,
patrulând pe fruntariu – întocmai soldaţilor care nu au cum să aleagă altfel şi
care se lasă pradă crivăţului şi singurătăţii, numai pentru că aşa vrea cel
care le este mai sus – vom ajunge să trecem dintr-o lume în alta, privind către
acelaşi soare şi lăsând în urmă tărâmurile nimănui.”
În această lume pusă sub semnul părăsirii, cu „prea multe biserici şi prea
puţini dumnezei”, cum meditează voit absurd protagonistul principal, aparenţa
de dialog este de fapt doar o luptă, un joc al cuvintelor, poate tonic pentru
moment, poate frumos privit din afară, dar care, în cele din urmă, nu ne arată
decât că nu putem şti nimic unii despre alţii.
Mitropolitul Antonie Bloom scria undeva că omul care nu-L are pe Dumnezeu
şi care îşi asumă acest lucru trăieşte cea mai sfâşietoare tragedie. Cu alte
cuvinte, cel care înţelege această condiţie cu toate consecinţele ei va fi
copleşit de suferinţă. Am citit în „Plasterca” lui Călin Torsan un strop din
această suferinţă. Pentru cel care nu crede – şi cei mai mulţi dintre noi au
momente când nu cred, chiar cei care cred – frumuseţea copleşitoare a lumii şi
a vieţii se transformă într-o durere cu atât mai acută. În context apare
naturală corespondenţa cu Arghezi, omul sfâşiat între atâtea tendinţe contrare
şi în acelaşi timp autorul unuia dintre cele mai rafinate limbaje poetice din
literatura română. Sentimentul – postmodern şi el – al lumii golite de sens sau
al incapacităţii noastre de a percepe vreunul, ne striveşte permanent în
conflictul iremediabil între iubirea (de mamă, de fiică, de noi înşine, de
viaţă) şi jocul inevitabil căruia nu-ţi rămâne decât să-i arunci blestemul
inutil, „arde-l-ar focul”.
1 comment:
Cred ca cei scufundati in astfel de carti, abia aia mai sunt cei interesati de societate, cultura. Cateva dintre ideile mentionate chiar m-au pus pe ganduri si m-au facut sa contemplez la conditia umana de astazi.
Post a Comment