Îmi amintesc scene disparate din anii de liceu – cumva, la mine, totul pare
să pornească din acei ani. O casetă nouă, poloneză. Fără versuri. Şi ploaia de
la începutul albumului. Au fost multe altele de atunci, dar ţin minte, nu
foarte clar la nivel vizual, ce simţeam uneori în burtă când ascultam unele
trupe, printre care şi Black Sabbath. E o legătură astăzi confuză între
naşterea unei zile în apartamentul nostru din Piaţa Romană, becul din camera
mea în dimineţile de iarnă, gândul la şcoală; o iubire de pe atunci,
sentimentul că ascult ceva vechi, consacrat, mai respectabil într-un fel decât
Slayer, Metallica sau Iron Maiden – peisajul meu muzical cotidian – şi totuşi
la fel de familiar, la fel de al meu. Trei note, apoi trei acorduri construite
pe ele... „oh, no, no, please, God help me!” DOOOONG.... DAAAANG.....
DOOOONG.... Trec chiar acum în revistă discografia şi, cumva, tot primul album
e cel mai prezent în memoria emoţională. Şi „tributul”, „Nativity In Black”, cu
„After Forever” cântat hardcore şi atât de bine de Biohazard, şi iar crâmpeie
de amintire, baticul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere ca să i-l dau
Ralucăi şi pe care, dezamăgit, l-am dăruit altcuiva. Clasa a XII-a. Revistele „Hard
Rock” şi „Hard’n’Heavy” pe care le primeam din Franţa îmi aduceau interviuri cu
membrii răspândiţi care-ncotro. Geezer Butler cânta cu Ozzy pe „Ozzmosis”, dar
spunea că i se pare că albumul e foarte soft, „un fel de tribut Beatles”, aşa
că venea cu proiectul lui, G//Z/R, cu Burton C. Bell de la Fear Factory la voce
şi piesa pe care am ascultat-o probabil de cel mult două ori, dar din care îmi
amintesc şi acum un crâmpei de refren, „time to give up the ghost”. Şi m-am
uitat o vreme la „Perry Mason” doar pentru că îmi plăcea cântecul lui Ozzy. Şi
iarăşi ascultam tributul. „Sabotage” e un album care parcă a curs în mine la
vremea lui, cred că eram la Bacău când l-am ascultat prima dată. Ce şuvoi de
imagini sonore şi vizuale. Oarecum previzibil, când a murit tatăl meu am
ascultat de mai multe ori „Junior Eyes”. Şi în vara lui 2016 i-am văzut, în
sfârşit. Sau la sfârşit. Ceva din ei va rămâne mereu în fibra mea. Ceva de
dincolo de suişuri şi coborâşuri, ceva pe care nu l-am asociat niciodată cu discurile
de aur sau cu excesele. Poate o parte din puterea dată de sus de a nu te teme
nici de întunericul din afară, nici de cel dinăuntru. Ceva pierdut sau risipit
într-o poezie scrisă în drum spre Muntele Athos, când, în microbuz, în tăcerea
nopţii, m-am trezit speriat de premierul lui Bill Ward care se auzea în surdină
din casetofon. Sper că până la urmă mergem toţi în aceeaşi direcţie. Aici nu
suntem decât trecători. Acum o săptămână, Black Sabbath a dat ultimul concert.
Friday, February 10, 2017
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 comment:
Superb.
Post a Comment