Ultimul concert

Îmi amintesc scene disparate din anii de liceu – cumva, la mine, totul pare să pornească din acei ani. O casetă nouă, poloneză. Fără versuri. Şi ploaia de la începutul albumului. Au fost multe altele de atunci, dar ţin minte, nu foarte clar la nivel vizual, ce simţeam uneori în burtă când ascultam unele trupe, printre care şi Black Sabbath. E o legătură astăzi confuză între naşterea unei zile în apartamentul nostru din Piaţa Romană, becul din camera mea în dimineţile de iarnă, gândul la şcoală; o iubire de pe atunci, sentimentul că ascult ceva vechi, consacrat, mai respectabil într-un fel decât Slayer, Metallica sau Iron Maiden – peisajul meu muzical cotidian – şi totuşi la fel de familiar, la fel de al meu. Trei note, apoi trei acorduri construite pe ele... „oh, no, no, please, God help me!” DOOOONG.... DAAAANG..... DOOOONG.... Trec chiar acum în revistă discografia şi, cumva, tot primul album e cel mai prezent în memoria emoţională. Şi „tributul”, „Nativity In Black”, cu „After Forever” cântat hardcore şi atât de bine de Biohazard, şi iar crâmpeie de amintire, baticul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere ca să i-l dau Ralucăi şi pe care, dezamăgit, l-am dăruit altcuiva. Clasa a XII-a. Revistele „Hard Rock” şi „Hard’n’Heavy” pe care le primeam din Franţa îmi aduceau interviuri cu membrii răspândiţi care-ncotro. Geezer Butler cânta cu Ozzy pe „Ozzmosis”, dar spunea că i se pare că albumul e foarte soft, „un fel de tribut Beatles”, aşa că venea cu proiectul lui, G//Z/R, cu Burton C. Bell de la Fear Factory la voce şi piesa pe care am ascultat-o probabil de cel mult două ori, dar din care îmi amintesc şi acum un crâmpei de refren, „time to give up the ghost”. Şi m-am uitat o vreme la „Perry Mason” doar pentru că îmi plăcea cântecul lui Ozzy. Şi iarăşi ascultam tributul. „Sabotage” e un album care parcă a curs în mine la vremea lui, cred că eram la Bacău când l-am ascultat prima dată. Ce şuvoi de imagini sonore şi vizuale. Oarecum previzibil, când a murit tatăl meu am ascultat de mai multe ori „Junior Eyes”. Şi în vara lui 2016 i-am văzut, în sfârşit. Sau la sfârşit. Ceva din ei va rămâne mereu în fibra mea. Ceva de dincolo de suişuri şi coborâşuri, ceva pe care nu l-am asociat niciodată cu discurile de aur sau cu excesele. Poate o parte din puterea dată de sus de a nu te teme nici de întunericul din afară, nici de cel dinăuntru. Ceva pierdut sau risipit într-o poezie scrisă în drum spre Muntele Athos, când, în microbuz, în tăcerea nopţii, m-am trezit speriat de premierul lui Bill Ward care se auzea în surdină din casetofon. Sper că până la urmă mergem toţi în aceeaşi direcţie. Aici nu suntem decât trecători. Acum o săptămână, Black Sabbath a dat ultimul concert.