Călin Torsan, "Plasterca"

Ce legătură este între moartea unui iepure de casă şi o călătorie eşuată într-o ţară imaginară, un fel de insulă din ziua de ieri, izvorâtă din mintea zglobie a unui copil şi conversaţiile cu un tată sensibil şi dezabuzat? Dar între o slujbă fără strălucire şi transformarea metempsihotică, din scriitor al începutului de secol XXI în Arghezi? Ei bine, dacă tot am ajuns la poetul din Mărţişor, cred că, în subtext, subiectul romanului „Plasterca” de Călin Torsan este „jocul de-a ceva ciudat”. Moartea. Şi curgerea uniformă şi devoratoare de speranţe a timpului care duce invariabil spre ea. Dacă „dezbraci” naraţiunea de adaosurile cvasi-fantastice, te trezeşti în faţa unei imagini obişnuite de viaţă: un bărbat trăieşte într-o căsnicie funcţională (în termeni convenţionali, cel puţin, pentru că nu aflăm nimic despre cei doi, dincolo de gesturile obişnuite ale cotidianului), are o slujbă oarecare, un tată bătrân, o mamă moartă şi o fetiţă bine crescută, care îşi trăieşte farmecul frivol al copilăriei, adaptându-se din mers la eventualele disonanţe. Este de fapt alăturarea a două lumi – a adultului şi a copilului – dintre care una tinde evident să o înghită pe cealaltă, către care priveşte înapoi cu nostalgie. Personajul autobiografic al lui Călin Torsan pare să-şi fi tocit toate iluziile, iar durerea acestei pierderi e amplificată de o capacitate de observaţie acută: culorile naturii, înţelepciunea bătrânilor, măruntele mişcări ale frunzelor şi gesturile prevestitoare de furtună ale animalelor nu fac decât să mărturisească despre trecerea implacabilă a unui timp golit de sens. Şi din acest joc de-a v-aţi ascuns cu cuvintele creşte poetica unei scriituri postmoderne (corespondenţe cu „Nostalgia” lui Cărtărescu), definită de evadarea în locul imaginar, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii al ţării Plasterca, ce se dovedeşte în cele din urmă la fel de amăgitoare ca viaţa din cenuşiul bucureştean. Iar întoarcerea la apartamentul de bloc pe cărarea Milenei (în fapt o banală trezire din somn şi din beţie) readuce conştiinţa dureroasă a faptului că fata trebuie pregătită pentru intrarea într-o lume de care tatăl ei încearcă să o mai ferească un pic, conştient de zădărnicia demersului.

Monologul dominat de imaginea mamei moarte – descrisă în tonuri foarte naturaliste dar, paradoxal, în acelaşi timp duioase –, cu momentele de poezie meditativă care alternează cu descrieri triviale ale mărunţişurilor vieţii de zi cu zi, este probabil bolta expresivă a romanului şi în acelaşi timp cheia ei. „Cum să clădeşti moartea cu elanul şi atributele vieţii? Cum să pictezi dumnezeii luând oamenii drept modele? Vorbim de soare, de lună, de aştri, dar pleoapele căzut-au peste sticla ochilor. Pomenim, în discuţiile noastre, de vânt, de ploaie şi ger, dar oasele uitat-au de greutatea cărnii care le-aduna laolaltă. Folosim cuvinte, dar buzele încreţite şi strânse au ferecat sufletul. Nu ştim nimic. Şi nu vom şti decât atunci când, patrulând pe fruntariu – întocmai soldaţilor care nu au cum să aleagă altfel şi care se lasă pradă crivăţului şi singurătăţii, numai pentru că aşa vrea cel care le este mai sus – vom ajunge să trecem dintr-o lume în alta, privind către acelaşi soare şi lăsând în urmă tărâmurile nimănui.”

În această lume pusă sub semnul părăsirii, cu „prea multe biserici şi prea puţini dumnezei”, cum meditează voit absurd protagonistul principal, aparenţa de dialog este de fapt doar o luptă, un joc al cuvintelor, poate tonic pentru moment, poate frumos privit din afară, dar care, în cele din urmă, nu ne arată decât că nu putem şti nimic unii despre alţii.

Mitropolitul Antonie Bloom scria undeva că omul care nu-L are pe Dumnezeu şi care îşi asumă acest lucru trăieşte cea mai sfâşietoare tragedie. Cu alte cuvinte, cel care înţelege această condiţie cu toate consecinţele ei va fi copleşit de suferinţă. Am citit în „Plasterca” lui Călin Torsan un strop din această suferinţă. Pentru cel care nu crede – şi cei mai mulţi dintre noi au momente când nu cred, chiar cei care cred – frumuseţea copleşitoare a lumii şi a vieţii se transformă într-o durere cu atât mai acută. În context apare naturală corespondenţa cu Arghezi, omul sfâşiat între atâtea tendinţe contrare şi în acelaşi timp autorul unuia dintre cele mai rafinate limbaje poetice din literatura română. Sentimentul – postmodern şi el – al lumii golite de sens sau al incapacităţii noastre de a percepe vreunul, ne striveşte permanent în conflictul iremediabil între iubirea (de mamă, de fiică, de noi înşine, de viaţă) şi jocul inevitabil căruia nu-ţi rămâne decât să-i arunci blestemul inutil, „arde-l-ar focul”.