Hellfest - festival şi experiment sociologic (I)

Preambul

Devenit în ultimii ani unul dintre cele mai importante festivaluri metal de pe Bătrânul Continent, Hellfest, desfăşurat într-un complex sportiv din orăşelul medieval Clisson, la aproximativ 30 de kilometri de Nantes, şi-a propus, pentru ediţia din 2009, un experiment artistic demn de luat în seamă. Întâlnirea metalică organizată de tânărul Benjamin Barbeau n-a fost niciodată victima prejudecăţilor, ca dovadă stând faptul că, de pildă, în 2008, pe lângă nume din zona muzicală extremă, pe afiş figura şi Porcupine Tree. Forţat însă, conform propriilor declaraţii, şi de împrejurări, pentru că din unele puncte de vedere publicul francez e la fel de imprevizibil ca cel de la noi, organizatorul a creionat anul acesta o distribuţie în care nume mari ale scenei, care atrag mulţimile chiar şi atunci când cântă de 3-4 ori în aceeaşi ţară, s-au regăsit alături de trupe promiţătoare dar cvasi-necunoscute, legende apuse sau veterani care nu mai apar decât rar în lumina reflectoarelor. Dacă privim retrospectiv, faptul că mii de rockeri tatuaţi şi purtând tricouri cu Dimmu Borgir, Immortal sau Napalm Death au dansat şi au ţopăit pe „The Final Countdown”, este o dovadă că demersul a avut succes. Dincolo de acestea, am reţinut că într-un moment în care metal-ul este atras – cu sau fără voia lui – spre mainstream, cu Slayer câştigând premii Grammy, sau Satyricon cântând la emisiuni televizate dedicate publicului larg, când muzica odinioară ostracizată devine o modă care atrage cercurile trendy, iar această modă tinde să înghită şi să anihileze esenţa genului, Hellfest a încercat să readucă până şi trupele demult asimilate de canonul unui public cititor de „Bravo” la propriile lor origini: în mijlocul rockerilor dezlănţuiţi. Pentru a vedea rezultatele, mai avem nevoie de timp. Dar pentru a schiţa tabloul, vă propun să intrăm în inima festivalului.

Mergând agale prin orăşelul Clisson, nu departe de Nantes, la marile intersecţii – destul de puţine la număr, de altfel – pe lângă indicatoarele obişnuite le vei observa imediat şi pe cele cu inscripţia Hellfest. Iar străzile acestei aşezări patriarhale, liniştite şi de o frumuseţe discretă pe care marile aglomeraţii au pierdut-o aproape definitiv, se umplu încet-încet de rockeri pletoşi sau raşi în cap, de punkeri cu creste colorate sau goth-eriţe îmbrăcate în dantelă neagră şi peste tot vezi tricouri cu formaţii, imprimeuri, ecusoane, insigne, tatuaje, piercing-uri. Mulţimea se îndreaptă spre camping-ul de la baza sportivă, acolo unde, pentru câteva zile, se întemeiază un mic sat metal. Pe lângă corturi oamenii îşi scot grătarele, casetofoanele, îşi rânduiesc cu grijă proviziile cumpărate de la supermarket-ul din oraş – mâncare, dulciuri, vin şi bere, foarte multă bere – se întind la soare, urlă, cântă, pun steaguri sau leagă prietenii. La duşuri şi la toalete se formează repede cozi, lumea se buluceşte în micul colţ metal, unde se ascultă muzică, se mănâncă şi se bea la preţuri mari şi uneori se cântă live, iar o scurtă plimbare prin zonă îţi scoate în faţă tot felul de ciudăţenii vestimentare şi de alte feluri, de la oameni cu nasul, urechile sau buzele găurite în mod grotesc, tatuaje enorme şi de toate felurile, dar şi unii care se mulţumesc cu un tricou sau o insignă, diferiţi, uneori opuşi, având ca punct comun pasiunea pentru acest fenomen atât de complex numit metal. Noaptea e veselă, se urlă din toţi rărunchii şi cei care vor să închidă un ochi în corturile lor trebuie să dea dovadă de mare rezistenţă, mai ales că din loc în loc câte din câte un casetofon sau CD-player răsună Metallica, Iron Maiden, Amon Amarth sau Slayer. Deşi se vorbeşte foarte colorat şi uneori obscen, nu există bătăi sau ameninţări şi din corturi nu se fură nimic. Despre valoarea festivalului pentru un mic studiu sociologic voi scrie în altă parte, însă cert este faptul că aici există un anumit cod nescris şi nerostit al solidarităţii. Altfel, aparenţele ar goni din primul moment orice pseudo-rocker trendy venit aici după ce a auzit de metal dintr-o reclamă la pantofii de sport Converse. Nouă ne e greu să dormim în vacarmul general, dar mainstream-ului i s-a spus de la început „noapte bună”.

Ziua I
Ziua de vineri începe, pentru noi, cu Melechesh, în cortul Rock Hard, una dintre cele două scene secundare. Israelienii care locuiesc în Olanda îşi cântă corect black-death-ul cu elemente orientale şi versuri despre zeităţi sumeriene. Melodiile cu tentă folclorică îmbogăţesc, deşi nesusţinute de o armonie pe măsură, o imagine muzicală altfel destul de convenţională, dar sunetul bun, destul de clar, şi entuziasmul formaţiei încing publicul a cărui reacţie e excelentă. Fiecare piesă este primită cu urale, deşi ne aflăm, repet, în faţa unei scene secundare.
Prima întâlnire cu una dintre scenele mari are loc cu ocazia concertului Girlschool. Una dintre primele trupe feminine ale scenei, promovată de Motörhead şi participantă la naşterea New Wave of British Heavy Metal, se desfăşoară în forţă şi fără inhibiţii în faţa publicului din care fac parte mulţi puşti cărora cele de pe scenă ar putea să le fie fără probleme mame. KimMcAuliffe cântă rock’n’roll heavy cu vocea răguşită devenită la un moment dat trăsătură bază a doamnelor din metal, lăsându-i locul adesea şi basistei Enid Williams, cu o atitudine tipică de frontwoman, alergând de colo-colo, mai tot timpul în prim-plan. Piesele precum „C’mon Let’s Go” sau „Love For Sale” sunt simple şi directe, echilibrate şi urmărind impactul imediat, iar cvartetul, din care iese în evidenţă atât prin siguranţa execuţiei cât şi prin înfăţişare blonda chitaristă Jackie Chambers îşi cunoaşte pe de rost reţeta. După ce le cere sunetiştilor un volum mai ridicat, Girlschool continuă cu piese precum „Hit and Run”, „I Spy”, de pe noul album, înregistrată cu Tony Iommi şi Ronnie James Dio, sau „Race with the Devil”. În public apare şi primul steag, al Angliei, iar lumea pare mulţumită de eficienţa acestei mostre de prospeţime muzicală susţinută de o secţie ritmică beton, cu Denise Dufort care nu ezită să folosească, la nevoie, ambele tobe mari.
Urmează o întâlnire ratată. Abia aşteptam să-i aud pe cei de la Pentagram, trupa legendară de doom, activă din 1971 şi socotită, alături de Black Sabbath, inventatoarea genului, cântând „All Your Sins”, dar, în faţa scenei e linişte. Nimeni nu pare să înţeleagă, aşa că mă duc la o fată cu tricou cu trupa cu pricina, care îmi spune că totul s-a anulat pentru că solistul Bobby Liebling, singurul membru rămas din componenţa iniţială, ar fi făcut o supradoză de droguri şi se află în spital. Ulterior, odată întors în România, citesc că de fapt motivul e mult mai prozaic: legenda doom şi-a uitat proteza dentară acasă şi până când i-o va aduce cineva de la casa de discuri, nu mai poate cânta. Iată că şi rock-ului îi mai cad dinţii. Regretabila pauză oferă însă ocazia unui tur al festivalului: două scene principale, pe care se cântă pe rând, şi alte două mai mici, în corturile patronate de revistele Rock Hard respectiv Terrorizer; un circ metal, cu concursuri de catch şi uneori un grup de fete dansând provocator; standuri de băutură şi mâncare de mai multe feluri, cu preţuri destul de mari, dar cu destul succes; o zonă VIP pentru presă, cu prezenţe la fel de colorate ca în restul sitului; chiuvete, wc-uri; şi mai presus de toate, un excelent „extrem market”, de unde se pot cumpăra cd-uri, casete, bijuterii, tricouri, embleme, dopuri pentru urechi şi nenumărate alte accesorii. E o mică lume metal în centrul căreia se află muzica.
Prima alegere trebuie făcută atunci când în cortul Rock Hard cântă Samael, iar pe una dintre scenele principale Voivod. Optez fără prea multă greutate pentru thrasherii canadieni şi am parte de una dintre cele mai plăcute surprize ale festivalului. Elementele dure sunt îmbinate magistral cu cele tehnice, progresive, execuţia este impecabilă, iar Denis „Snake” Béranger un solist mult mai carismatic decât aş fi crezut. Comunicarea cu publicul e perfectă, mai ales că se vorbeşte în franceză, astfel încât piesele sunt urmate adesea de scandările „Voivod! Voivod!”, care îl fac pe solist să exclame, „Îmi faceţi inima să bată!” Vocea dură, dar nu lipsită de melodicitate, dă viaţă pieselor din diferitele perioade ale istoriei trupei, de la cele de pe „Rrröööaaarrr” până la „Global Warning” de pe foarte recentul „Infini”. Agresivitatea, balansul, tehnica şi feeling-ul, dozate echilibrat şi cu o transpunere live magistrală ne fac încă o dată să regretăm că grupul canadian se află, probabil, la ultimul turneu.
Renunţ cu mult regret la unul dintre soliştii mei vocali preferaţi, Lars Goran Petrov de la Entombed, pentru a vedea încă o dată animalul de scenă W.A.S.P. Blackie Lawless, la fel de provocator ca în tinereţe, erupe pe scenă odată cu „On Your Knees” şi îşi etalează timp de o oră arta agresivă şi sensibilă, fără nici un compromis legat de comunicarea cu publicul care devine element al teatrului provocării. În afară de două piese de pe cel mai recent album, „Dominator”, playlist-ul e alcătuit din piesele clasice, cu o voce parcă un pic obosită, deşi omul din spatele ei aleargă neîncetat. Instrumentiştii se mulează exact pe cerinţele maestrului de ceremonii care, modulând de la furia obscenă de pe „L.O.V.E. Machine” la sensibilitatea rănită de pe „The Idol” demonstrează că este totuşi cineva, aşa cum şi-a dorit şi cum scandează împreună cu el fanii... „I Wanna Be Somebody”. Parcă pentru a continua scenariul controverselor, trupa îşi depăşeşte timpul de scenă, aşa că ultima parte de pe „Blind In Texas” se suprapune cu primele acorduri Down, de pe scena învecinată.
Gândit cândva ca un mod de a evada din rutina trupelor de bază ale membrilor, grupul din New Orleans a devenit între timp unul dintre numele solide ale scenei. Phil Anselmo rămâne, dincolo de toate problemele vieţii lui personale, un solist vocal şi un frontman de excepţie. Susţinut de o secţie ritmică beton, fostul lider Pantera torturează microfonul ca nimeni altul, pe riff-urile contorsionate ale lui Kirk Windstein. Piese ca „Losing All” sau „New Orleans Is A Dying Whore” vin cu accentul de country sudist peste un metal apăsător, cu sunetul clar deşi volumul începe să fie prea ridicat, iar comunicarea cu publicul e una dintre cele mai reuşite. Phil Anselmo vorbeşte mult şi are talentul de a crea acea legătură care îi pune pe acelaşi plan pe cei de pe scenă cu cei din faţa ei. De altfel, Down are una dintre cele mai entuziaste audienţe ale festivalului, iar fidelitatea este răsplătită cu un show de zile mari, care nu-i dezamăgeşte pe cei care au pariat pe muzica trupei, atrăgându-le în acelaşi timp atenţia celor care îi descoperă abia acum pe americani şi care pleacă absolut convinşi că fostul proiect paralel al unor membri Pantera, Crowbar şi Corrosion of Conformity e o trupă în toată regula. Şi încă una de luat în seamă. Recitalul se termină cu „Bury Me In Smoke” şi cu Anselmo rămas singur pe scenă şi cântând cu publicul ultimele versuri din „Whole Lotta Love” şi „Stairway To Heaven”, înainte de a da cu microfonul de pământ.
Momentul metalelor grele continuă cu Anthrax. Scott „Not” Ian pare la fel de convins ca întotdeauna de validitatea demersului său muzical, dar solistul (relativ) nou Dan Nelson, deşi destul de priceput, nu redă parfumul original al unor „Indians” şi „Got the Time”, recunoscute un pic mai greu şi care pargă strigă după Belladonna. Altfel publicul e mulţumit şi încinge repede un moshpit, în timp ce observatorul remarcă un defect sâcâitor în multe momente ale festivalului, volumul mult prea ridicat în boxe. Evident, rock-ul se cântă tare, dar excesul de decibeli, dublat, în ultimii ani, de cel de başi, riscă să pună în umbră realizările strict muzicale, în favoarea unei agitaţii adesea superficiale. Mulţi dintre spectatori – şi nu doar cei bătrâni sau cu înfăţişare convenţională – aleg dopurile pentru urechi, iar această meteahnă a sunetului devine la un moment dat foarte obositoare. Cu atât mai gustate sunt momentele când trupele sau oamenii lor din spatele pupitrului păstrează echilibrul sonor. Cei de la Anthrax sunt foarte mobili pe scenă, Dan Nelson şi Scott Ian îşi cedează pe rând prim-planul şi un show energic se termină cu clasicul „I Am the Law”.
Pentru mulţi dintre cei prezenţi, adevăratul cap de afiş e Black Sab... pardon, Heaven and Hell. Cu un decor somptuos şi un pic înfricoşător, cei patru veterani explodează cu „Mob Rules”, piesa-titlu a celui de-al doilea album Black Sabbath din era Dio. Solistul vocal, îmbrăcat în negru şi cu o voce parcă neatinsă de trecerea anilor, transmite cu acurateţe şi o expresivitate rar întâlnită întreaga paletă de trăiri de pe „Children of the Sea” sau „I”, pentru a ajunge la „Bible Black”, primul single al albumului apărut sub titulatura Heaven and Hell şi deja o piesă clasică. Tony Iommi execută riff după riff, îmbrăcat în costumaţia clasică, neagră cu crucea argintie pe piept şi cu expresia de sfinx tulburată doar foarte rar de câte un zâmbet către colegii de trupă. Geezer Butler, ceva mai mobil, îşi mişcă cu dexteritate degetele pe basul ce susţine structurile monolitice care au făcut mereu gloria Black Sabbath, în timp ce Vinnie Appice loveşte tobele când greoi, când balansat, ca un coordonator din umbră al teatrului muzical. Sunetul la un volum mult prea ridicat şi de această dată nu diminuează bucuria unuia dintre cele mai frumoase momente ale serii. Solistul vocal admiră steagurile ce încep să apară din mulţime, glumeşte şi nu se fereşte de autoironie atunci când încurcă ordinea pieselor. De la clasicul „Die Young” pînă la noul „Fear”, Dio ne anunţă că totuşi nu trebuie să ne temem, şi concertul, mult prea scurt, se încheie cu varianta lungă a piesei ce dă numele de conjunctură al trupei, „Heaven and Hell”, cu intermezzo-ul de la mijloc pe care Dio joacă rolul îngerului şi pe al demonului, sugerând, printr-o prestaţie muzicală magnifică, alternanţa binelui şi a răului în viaţa noastră. Dacă răspunsul la întrebările fundamentale nu poate veni dinspre scena de pe care se retrage cvartetul Iommi-Dio-Butler-Appice, în ceea ce priveşte calitatea actului artistic nu există nici o îndoială.
Mult prea obosit, nu rezist decât câteva minute în faţă la recitalul Saint Vitus, altă trupă legendară de doom, al cărei solist vocal, Scott „Wino” Weinrich, apăruse în ultimul moment, când deja existau discuţii despre cine l-ar putea înlocui pe scenă, cei aleşi fiind Phil Anselmo şi Ben Ward de la Orange Goblin. Doom apăsător şi repetitiv, cu o nuanţă foarte vagă de experimental pe ici pe colo, aceasta e descrierea cea mai sumară a unei trupe care face deliciul fanilor genului pe albume şi în concerte.
Primul cap de afiş al festivalului este Motley Crue, trupa care a făcut de-a lungul carierei toate compromisurile posibile, de la asocierea cu o imagine ce îmbină satanismul şi pornografia până la tot felul de retractări şi pseudo-reveniri muzicale. Pariul organizatorilor pare câştigat, cvartetul american a rămas printre preferinţele unora dintre rockeri. În ceea ce mă priveşte, prostul gust şi agresivitatea goală de conţinut nu m-au interesat niciodată şi, mai ales după ce am ascultat albumul cel mai recent Motley Crue, „Saints of Los Angeles”, o nouă mostră de circ-kitsch, m-am lămurit definitiv. Deci aleg să mă culc, înconjurat de cântecele şi urletele celor din jur. Urmează încă două zile lungi. Dar mă simt bine.