Hellfest - festival şi experiment sociologic (III)

Drumul până în Nantes, unde merg la o mică biserică ortodoxă, îmi îngăduie să traversez încă odată, acum ceva mai atent, mica aşezare Clisson, liniştită, verde, într-un cadru la construirea căruia contribuie în mod armonios natura şi istoria. La întoarcere constat şi spiritul întreprinzător al unor locuitori, care au scos în curte o măsuţă şi le vând, în lipsa unor magazine deschise duminica, bere şi suc trecătorilor, adică celor aflaţi în drum către ultima zi de Hellfest.
... şi ziua de concert începe, ca toate celelalte, la cortul Rock Hard. De data aceasta, amfitrionii următoarelor patruzeci de minute sunt canadienii de la Kataklysm. Death-metal solid, trecând prin mai multe etape ale genului, dar mereu cu riff-urile bine construite şi melodioase, alternând tempo-urile şi cu o voce perfectă pentru stilul abordat, iată pe scurt trăsăturile unui concert ce are, printre punctele de reper, piesa-etalon „Crippled and Broken”.
O scurtă trecere prin faţa scenei principale îmi permite să văd prima piesă a recitalului Dragonforce. Muzica pare să conţină toate ingredientele genului – virtuozitate, viteză, melodicitate, ruperi de ritm – dar sunt prea obosit pentru a revedea clişee, fie ele şi bine realizate, iar atitudinea glam a trupeţilor, cu gesturi şi mişcări rupte parcă dintr-un spectacol Poison, mă convinge definitiv că e vremea să stau un pic la umbră în cortul presei.
Cu totul altfel stă situaţia atunci când pe scena Rock Hard urcă Pestilence. Din păcate volumul prea ridicat al sunetului nu permite decât cu greutate sesizarea subtilităţilor acestei muzici care nu duce lipsă de ele. Pentru cei familiarizaţi cu albumele de la „Consuming Impulse” încoace, recitalul este o adevărată bucurie. „The Process of Suffocation”, „The Secrecies of Horror”, „Land of Tears” sau „Mind Reflections” se succed furibund, cele două chitare creează în perfectă coordonare peisajul armonic cu baza în basul maestrului Tony Choy, a cărui prezenţă în varianta reunită Pestilence dă un plus de valoare ansamblului. Patrick Mameli, mai gras decât în perioada de glorie, şi-a păstrat timbrul şi dexteritatea în mânuirea instrumentului cu şase corzi. În plus, prin scurte dialoguri, îşi exprimă recunoştinţa faţă de cei care au ales să vadă Pestilence şi care au parte şi de mostre ale albumului de come-back, „Resurrection Macabre”, cum ar fi „Horror Detox” sau „Hate Suicide”. Din triada Cynic-Atheist-Pestilence, ultima trupă a rămas cel mai aproape de rădăcinile death-metal, dar nu a renunţat la experimente, ceea ce face ca un concert al ei să fie exact îmbinarea de metal şi avangardă pe care şi-o doresc ascultătorii fideli ai genului. Repet, s-ar fi impus un volum mai scăzut al sunetului.
Publicul se înmulţeşte văzând cu ochii în acelaşi cort Rock Hard când pe scenă urcă Napalm Death. Britanicii, care se prezintă, ca de obicei, simplu şi fără ifose, „suntem Napalm Death din Birmingham”, le oferă celor veniţi să-i vadă un show în nota obişnuită. Adică bun, energic, cu Barney agitându-se în timp ce-şi scandează versurile şi instrumentaţia care redefineşte mereu termenul grindcore interpretată ireproşabil. Pentru fanii death-metal se cântă „Suffer the Children”, în timp ce aceia care au gustat mereu mai degrabă latura grind n-au cum să fie decât foarte mulţumiţi. Agitaţiei de pe scenă i se răspunde pe măsură în public, cu moshpit, încercări de stage diving şi oameni care se urcă pe stâlpii de susţinere ai cortului de unde se aruncă în public. Barney îşi expune din nou viziunea radicală pozitivist-atee înainte de piese ca „When All Is Said and Done”, îl elogiază pe Darwin şi vorbeşte despre drepturile egale înainte de „It’s a M.A.N.S. World”. Personal nu gust discursurile de acest gen, în care în slujba ideologiei este pusă o argumentaţie ce se vrea ştiinţifică, dar rămâne cantonată în teorii de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi ignoră cu desăvârşire noile evoluţii din, să zicem, domeniul fizicii cuantice. Domnul Barney ar fi fără îndoială uimit să afle ce spun unii oameni de ştiinţă contemporani despre relaţia între materie şi spirit. Dar, desigur, nu acesta e rolul său principal, ci muzica. Iar cei de la Napalm Death şi-o cântă pe a lor cu talent, ducând la limite extreme moştenirea hardcore-punk presărată cu death-metal. Surpriza recitalului este apariţia unuia dintre primii solişti vocali ai grupului, Lee Dorian de la Cathedral, pentru două piese foarte scurte, una dintre ele fiind chiar „You Suffer”, cu durata de... o secundă. Cover-ul Dead Kennedys „Nazi Punks Fuck Off” încheie un concert reuşit şi foarte aclamat.
Trecem de la brutalitate la rafinament, cu enigmaticul şi inegalabilul grup din Seattle, Queensryche. Totul pare aşezat cu minuţiozitate la locul potrivit în muzica trupei: sound-ul metal, elementele progresive cu tentă de jazz, coloritul orchestral la care contribuie, din păcate slab audibil, saxofonul de pe „One More Time”, armonia vocală. Dar tocmai la capitolul voce acest concert reprezintă o uşoară dezamăgire, căci Geoff Tate fie nu e în formă, fie nu s-a înţeles cu sunetistul, astfel încât liniile vocale vin în valuri de intensitate către public. Altfel, nu poţi să nu remarci calitatea şi acurateţea cu care sunt cântate „Walking in the Shadows” sau „Sliver”, coordonarea între vocea întâi şi cea de-a doua, asigurată de claviaturistul Jason Ames pe „A Dead Man’s Words” sau hit-ul „Best I Can”. Publicul este mai puţin numeros decât la alte trupe, ceea ce dovedeşte că şi în aceşti ani cei de la Queensryche rămân ermetici pentru unii, dar destul de darnici în a „celebra muzica”, aşa cum spune Geoff Tate. O muzică ce, pentru acest festival, nu pare totuşi cântată la nivelul ei cel mai ridicat.
Una dintre cele mai bune surprize ale Hellfest e reprezentată de Cathedral. Ce distanţă uluitoare între scandările politice stângiste de la Napalm Death şi muzica eclectică pe care o face Lee Dorian acum, îmbinând doom, psihedelic şi întreaga paletă a unor piese ce sună modern, deşi mustesc de elemente din anii ’70. Piesele sunt balansate, secţia ritmică variază cu exactitate tempo-urile aproape dansante cu cele greoaie, doom, „Cosmic Funeral” merge foarte bine pe acelaşi playlist cu „Vampire Sun”. Iar solistul vocal este într-o formă deosebită, deşi se plânge în glumă că şi-a stricat vocea la piesele Napalm Death. Fără a fi prea melodios, Dorian reuşeşte, cu un registru destul de limitat, să sugereze ironia şi stranietatea, tristeţea apăsătoare şi bizarul, într-o muzică a cărei originalitate e permanent dublată de prospeţime. Totul se încheie cu „Hopkins (Witchfinder General)” şi cu convingerea că această trupă mai are multe de spus pe albume şi în concert.
Scriam în preambulul acestei cronici că Europe a fost un pariu al organizatorilor, care au încercat să readucă o trupă cu bază rock din topurile MTV în mijlocul amatorilor de metal. Dacă judecăm după recitalul de faţă, reuşita e incontestabilă. Vrând să demonstreze, aşa cum spune prezentarea din broşura Hellfest, că este mai mult decât trupa unei singure piese, Europe cucereşte publicul prin francheţe şi atitudine directă. Joey Tempest şi ai lui nu par deloc intimidaţi de mulţimea de ecusoane cu Napalm Death şi Vader şi fac ce ştiu mai bine. Sunetul suferă şi aici din cauza volumului prea ridicat, dar asta nu-i împiedică pe cei de pe scenă să se mişte dezinvolt, cu solistul jonglând adesea cu stativul, şi să cânte cu un sunet ceva mai crud decât pe albume, în timp ce rockerii aplaudă cuceriţi de doza de prospeţime. Niciuna dintre piesele de genul „Scream of Anger”, „Start from the Dark”, „Cherokee” sau „Always the Pretenders” nu-mi reţine atenţia în mod deosebit, dar lumea cântă împreună cu trupa şi a pare să guste întregul recital. Totuşi, în aer pluteşte o anumită temă, care răsună într-un final. Iar metaliştii duri prezenţi dansează cu o asemenea frenezie pe „The Final Countdown”, încât în aer se ridică un nor de praf.
Tot pe una dintre scenele alăturate văd poate cea mai bună supriză, cu sunetul cel mai bun, la volum echilibrat, clar şi excelent dozat: Suicidal Tendencies. În afară de Mike Muir şi de chitaristul Mike Clark, nu a mai rămas în trupă nimeni din vremurile când ascultam intens „Lights... Camera... Revolution” sau „How Will I Laugh Tomorrow”, iar acum Suicidal arată mai degrabă ca un grup rap din Los Angeles. Ce se întâmplă însă muzical este încântare pură. Început cu „You Can’t Bring Me Down”, concertul ne duce prin toate faţetele unei trupe care îşi cântă metal-ul cu un puternic suport funk, dublat de un discurs politic simplu dar la obiect, care face referire la dreptate, perseverenţă şi adevăr. Muir vorbeşte ca un adevărat hip-hopper şi cântă ca de obicei, la limita între melodie şi rap, dublat de vocalize de susţinere foarte bune. „War Inside My Head” şi „Subliminal”, deşi din perioada hardcore a grupului, sunt prezentate cu o instrumentaţie balansată, chiar cu accente jazzy, mai ales la nivelul basului. Solo-ul de tobe ne trimite în mod evident la jazz-blues-ul cântat în baruri în anii ’30, pentru ca apoi Mike Muir, care aleargă aproape neîncetat pe scenă, pândind parcă orice pasaj mai rapid, să revină cu „Send Me Your Money”. Urmează „Possessed To Skate” şi publicul este cucerit cu totul, mai ales că, pe final, solistul cere ajutor pentru scandarea iniţialelor „S.T.” şi pe scenă încep să se reverse spectatori, care dansează, cântă şi fac chiar crowd surfing, în timp ce instrumentiştii mai cântă câteva minute. Electrizant.
De la o scenă principală la alta, trecem şi de la thrash-crossover-funk la cel mai rafinat metal progresiv. Dream Theater nu se dezminte şi într-un potpuriu de lumină şi sunet, James LaBrie, John Petrucci, John Myung, Jordan Rudess şi Michael Portnoy pictează peisajul sonor în care rafinamentul şi frumuseţea exprimă sentimente variate, de la frustrare şi durere până la speranţe îndepărtate, dincolo de tărâmul vieţii pământene. Petrucci şi Rudess se duelează în improvizaţii, Myung se dovedeşte încă odată un maestru al basului, iar Portnoy coordonează totul din spatele setului imens de tobe. James LaBrie dispare de pe scenă în timpul lungilor interludii instrumentale, pentru a reveni, cu o voce în care domină claritatea şi care pare a fi câştigat în maleabilitate, devenind vehiculul potrivit pentru muzica alambicată dar nu mai puţin frumoasă a trupei. De la „In the Presence of Enemies, part 1” până la „Beyond This Life”, cu riff-ul ei punk, de la „A Rite of Passage” de pe noul album până la „Voices” din perioada „Awake”, new-yorkezii dau un concert maiestuos şi prea scurt în mijlocul acestei lumi metal.
Dacă cei de la Amon Amarth ar decide să filmeze un nou DVD, concertul din cortul Rock Hard ar fi un material de luat în seamă. Publicul este puhoi şi mulţi puşti atârnă ca ciorchinii pe stâlpii de susţinere ai cortului, de unde sunt daţi jos, cu oarecare întârziere, de organizatori. Luminile orbitoare îmbracă scena pe care par a se desfăşura scene dinaintea plecării vikingilor la război. Death-metal-ul melodios al suedezilor este bine conturat live, cu un ansamblu dominat de vocea parcă ceva mai cavernoasă şi cu piese a căror calitate de imn are ecou imediat asupra publicului. Cel mai recent album, „Twilight of the Thunder God”, este reprezentat prin piese precum „Varyags of Miklagaard” şi „Guardians of Asgard”, ultima deja bine cunoscută celor prezenţi. În sală se face moshpit, dar se şi cântă la unison cu trupa şi, la un moment dat, cineva suflă într-un „corn viking”. La îndemnul solistului Johan Hegg, pe „Pursuit of Vikings” cântă cei care ştiu versurile şi, după un timp, aproape toată sala. Totul sună cât se poate de compact şi se încheie cu preferata mea, „Death In Fire”, preambulul perfect pentru finalul festivalului.
Anunţată cu surle şi tobe, descinderea Manowar în Franţa, după o absenţă ceva mai îndelungată, începe cu o sirenă aeriană peste care o voce ameninţătoare le spune tuturor celor care nu au adevăratul metal în sânge să părăsească zona festivalului. După o aşteptare cam lungă, trupa, cu Donnie Hamzik, bateristul de pe „Battle Hymns”, îşi începe concertul cu piesa care îi dă numele. Fanii cei mai hotărâţi sunt prezenţi, însă publicul nu este la fel de numeros ca la Machine Head, de pildă, şi mulţi pleacă, probabil obosiţi sau neîncrezători în calitatea autoproclamată a celor de la Manowar de „regi ai metalului”. Noi, cei rămaşi, avem parte de o selecţie de piese de pe şase dintre cele nouă albume ale trupei. Desigur, e o bucurie să auzi „Blood of My Enemies” sau „Brothers of Metal”, dar pauzele lungi între piese scad din intensitatea momentului şi îl fac pe Eric Adams să încerce să umple golurile cu vocalize adresate unui public uneori cam apatic. Altfel, solistul este în formă, ca şi chitaristul Karl Logan, foarte exact şi curat în execuţie, dar static pe scenă şi un pic absent. „Heart of Steel” este un prim moment de sensibilitate, urmat de două piese de pe „Gods of War”, toate cu un sunet care, pe lângă faptul că e dominat de basul lui DeMaio, nu deţine acea perfecţiune din care membrii trupei îşi fac un titlu de mândrie. Ba chiar, la un moment dat, chitara lui Logan nu se mai aude deloc pe un fragment de piesă. Solo-ul de bas ne arată faptul că liderul trupei îşi foloseşte adesea instrumentul ca pe o chitară solo, iar continuarea e dovada că, dincolo de muzică, îi place foarte mult să se audă vorbind. Urmează un moment prea lung unde, după obişnuitul discurs despre supremaţia absolută a Manowar, organizatorii primesc un premiu numit sugestiv „balls of steel”, pentru curajul de a readuce trupa în Franţa şi un fan are ocazia să cânte la una dintre chitarele lui Karl Logan, pe care o va lua şi acasă, alături de un tricou cu trupa. Unele momente sunt hazoase, dar totul durează parcă prea mult pentru un public venit totuşi mai ales să asculte muzica ce se reia cu „The Gods Made Heavy Metal”. „Hail and Kill” pare să încheie concertul, dar DeMaio revine pe scenă cu un ultim discurs despre inflexibilitatea şi solidaritatea fanilor metal şi în special a „manowarriors” şi finalul este un moment frumos, „The Crown and the Ring”, pe care cerul începe să fie brăzdat de artificii. Mă bucur că i-am văzut pe cei patru, dar rămân la convingerea că Manowar poate mai mult.

Cele trei zile pline rămân o amintire frumoasă şi interesantă, un pas în afara convenţiilor şi în interiorul unei lumi diverse şi neomogene, dar cu alte reguli de convieţuire decât cele din societatea în care ne mişcăm zi de zi. Unii beau mult, alţii fumează iarbă, alţii ascultă pur şi simplu această muzică din care iau ce le place: fie bune, fie rele, fie, cel mai adesea, un amestec ce se cere cristalizat în timp. Manifestarea muzicală oferă, fără îndoială, câteva momente de excepţie, în timp ce festivalul în ansamblul său pune anumite întrebări legate de apartenenţă, valori, evadare, creativitate, manipulare sau libertate. Hellfest, ca şi alte festivaluri de acest gen, poate constitui obiectul unui studiu sociologic. Lumea pe care o înfăţişează nu este o alternativă la cea în care trăim. Dar n-ar putea fi spaţiu de emulaţie pentru noi priviri?