Mihail Neamţu, Traian Ungureanu şi invazia de muzicologi. Cugetări despre presa românească (I)

Ne plângem pe bună dreptate de invazia publicaţiilor de tipul Libertatea pe piaţa şi în vieţile noastre. O revoltă subită ne cuprinde când vedem cum oamenii citesc asemenea deşeuri de presă, unelte perfecte pentru îndobitocirea noastră prin răspândirea de bârfe, minciuni, abjecţii, care scot la iveală tot ce-i mai rău în om şi îl fac să se bucure de mizeria altora, fără să observe cum el însuşi se cufundă în mizerie. Sau observând şi complăcându-se, pentru că „se întâmplă şi la case mai mari”. Discuţia despre aceste publicaţii este lungă şi sinuoasă. Problema cea mai mare însă apare din lipsa alternativei. Jurnalism prost şi lipsit de etică se face la scară mare. În schimb ziariştii capabili pot fi număraţi pe degete. Şi când aceştia la rândul lor dovedesc o moralitate îndoielnică în scrisul lor, încotro să se mai îndrepte cititorul? Vorbind despre moralitate şi despre lipsa ei, poate cel mai bun exemplu de ipocrizie mediatică e „Adevărul”, care pe de o parte publică mari autori ai literaturii mondiale, pe de alta scoate pe piaţă odiosul „Click”. Dar exemple sunt, din păcate, mult prea multe.
Reflecţiile de faţă, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede la o privire superficială, nu sunt despre Michael Jackson. Ele pornesc doar de la cele scrise de doi autori ce ar trebui să fie – cel puţin conform propriilor prezentări – reprezentanţii „celeilalte” prese, cea luminată, intelectuală, morală. Mihail Neamţu şi Traian Ungureanu, căci despre ei este vorba, analizează în felul lor viaţa şi moartea lui Michael Jackson. Modul în care o fac ne spune multe despre calitatea scrisului românesc din zilele noastre. Dar să le privim un pic cugetările şi apoi să tragem concluziile.
Despre articolul lui Mihail Neamţu pot spune, fără a avea intenţia expresă de a fi ironic, că ar fi foarte bun dacă n-ar fi prost. Este, de fapt, un exemplu tipic de cugetare oarecum fundamentată, care eşuează în afirmaţii ridicole, argumente şubrede şi pretenţii găunoase de erudiţie. Este adevărat că zgomotul creat în jurul lui Michael Jackson, viu sau mort, scoate la iveală lipsa de conţinut a unei mentalităţi occidentale falimentare, care prin renegarea rădăcinilor s-a pierdut pe sine însăşi, iar asta tocmai într-un moment în care Estul Europei eliberat sau parţial eliberat de comunism priveşte, cel mai adesea fără discernământ, către Vest. Într-o panoramă a deşertăciunilor unei lumi dezrădăcinate, dezordinea psihică ce a dus la sfârşitul lui Michael Jackson, aşa cum spune autorul nostru, îşi are locul ei şi valoarea ei exemplificatoare. Idolatria care îşi schimbă cultul de la o zi la alta, excesele în copierea unui fals model sau deruta axiologică sunt factori care pot fi aduşi oricând în discuţie şi legaţi într-o anumită măsură de artistul recent trecut la cele veşnice. „Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută”, iată propoziţia care, dacă era argumentată cum trebuie, putea face din articolul lui Mihail Neamţu unul bun. În rest însă, autorul nu face decât să procedeze invers – şi, în esenţă, similar – decât adulatorii fără discernământ ai lui Michael Jackson. Aceia spun despre el că a fost cel mai mare muzician, geniul absolut, un zeu. La fel de abrupt şi de stupid, Neamţu îl plasează la intersecţia între nulitate şi demon, iar argumentele sale sunt fie de tipul celor furnizate de tabloide, fie rezultate ale unui diletantism cras. Să le luăm, dar, pe rând.
„Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică.” Ce mai autopsii peste autopsii, supoziţii, teorii, când, înainte de orice răspuns al anchetei oficiale sau de orice analiză medicală completă şi pertinentă, Mihail Neamţu cunoaşte exact cauza morţii. Pentru un cititor care nu are timp de pierdut sau analize de făcut, acest început e motivul cel mai întemeiat pentru a nu citi mai departe. Un articol început cu o supoziţie prezentată ca adevăr nu poate fi serios. Iar până la argumentele infantile nu este decât un pas. „(...) MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident) (...)” Până să formuleze această aberaţie, Mihail Neamţu vorbea despre evoluţia falimentară a multiculturalismului apusean. Idee corectă, dar compromisă de ilustrarea ei practică. Din cele spuse aici nu pot decât să trag concluzia că Mihail Neamţu este un bas profund, trăsătură care îi pune bine în evidenţă masculinitatea. Şi la mine, bariton, aceasta este prezentă, deşi într-o măsură ceva mai mică, în timp ce, de pildă, Emil Constantinescu, fiind tenor, a trebuit să-şi lase ciocul care i-a atras celebra poreclă, tocmai pentru a nu crea confuzii. Vocea lui Michael Jackson era un dat de la Dumnezeu, iar stilul de a cânta, în care falsetul nu e o trăsătură permanentă – aşa cum susţine Traian Ungureanu, alt muzicolog de ocazie – se regăseşte şi la alţi muzicieni, cât se poate de... bărbaţi.
Odată sfârşită această primă demonstraţie, Mihail Neamţu îşi aminteşte că reprezintă, totuşi, o elită culturală, şi trece la critica unui alt aspect din viaţa mult-hulitului artist: „V-aş întreba, pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Din ce secol?” La asemenea întrebări idioate, mă văd nevoit să răspund cu altele: dar Mihail Neamţu, câte solfegii credeţi că a făcut? În câte tonalităţi? Cu ce fel de modulaţii? Şi ale mele sunt mai întemeiate decât ale autorului, pentru simplul motiv că pe Michael Jackson, cu toate metehnele lui, nu l-am auzit niciodată făcând aprecieri legate de literatură, în timp ce domnul Neamţu se lansează mai jos în subtile judecăţi muzicologice. Vorbim aici despre acea autosuficienţă manifestată de mai mulţi (pseudo)-intelectuali pentru a-şi justifica dezgustul faţă de activităţi pe care le socotesc sub nivelul lor. Un exemplu des întâlnit este al celor care strâmbă din nas când aud de fotbal şi aruncă de sus: „Mă laşi cu analfabeţii ăia care nu ştiu să lege două fraze?”, de parcă rolul celor de pe gazon ar fi să discute despre influenţele lui Schopenhauer asupra lui Eminescu sau de parcă aceşti critici ar şti să lege... două pase.
Probabil Mihail Neamţu a citit multe cărţi, altfel nu avea cum să facă remarca „elitistă” de mai sus. În privinţa tabloidelor, nu există nici o îndoială, autorul nostru este familiarizat cu ele şi le foloseşte ca sursă de informare. Altfel nu se explică faptul că scrie despre „cei doi băieţei adoptaţi” ai lui Michael Jackson şi notează despre cântăreţ că „în ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie”. Faptul că cei doi băieţi n-ar fi copiii naturali ai lui Michael Jackson e o pseudo-ştire neconfirmată oficial, o declaraţie pe care ar fi dat-o mama odraslelor dar pe care deocamdată n-au preluat-o decât publicaţii de tipul Libertatea, Click şi Can-Can. Lucrul e posibil, ca atâtea altele, dar Mihail Neamţu ni-l pune pe tavă ca pe un adevăr incontestabil, la fel ca şi presupusa pasiune pentru pornografie (apărută, notează cu acribie autorul articolului, „în ultima vreme”). Inconsistenţa argumentării devine acum străvezie. Un articol ce se vrea critic la adresa declinului şi a superficialităţii occidentale face uz de presa de scandal care se hrăneşte din goliciunea interioară care au apărut ca rezultat al acestora.
Când însă Mihail Neamţu trece la analiza actului artistic, demersul său devine nu doar mostră de diletantism, ci şi lipsă de onestitate intelectuală, prin prezentarea trunchiată. „Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic”, ne spune domnul Neamţu despre tizul său de peste Ocean. „Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie...” Unul dintre puţinele lucruri pe care nu i le-a tăgăduit mai nimeni lui Michael Jackson este calitatea de dansator. Mişcările inventate de el, sau modul în care le integra în propria coregrafie pe ale altora l-au făcut pe Fred Astaire – fără îndoială una dintre marile autorităţi în materie – să afirme că îl admiră foarte mult, socotindu-l un dansator mai bun decât a fost el vreodată. Gestul incriminat de Mihail Neamţu a apărut târziu, în perioada „Dangerous”, deci după apogeul reprezentat de anii ’80. Explicaţia lui este – şi aici suntem în acord cu publicistul român – labilitatea psihică a unuia care, acuzat de nenumărate ori că ar fi asexuat, a ţinut să-şi exprime astfel virilitatea. Dar într-o viziune de ansamblu a actului dansant propus de Michael Jackson, el apare ca insignifiant, deşi ultra-mediatizat din motive lesne de înţeles.
De la dans, trecem la versuri. Mai precis, cele de la piesa „Get On the Floor”, pe care Mihail Neamţu o traduce „treci pe podea”. O lectură rapidă ne arată că de fapt este vorba despre ringul de dans, însă autorul nostru fie nu stăpâneşte foarte bine engleza (probabil cărţile citite de Domnia Sa sunt mai ales în alte limbi, ca greaca veche şi sanscrita), fie nu a găsit alte ilustraţii a ceea ce numeşte „această temă delicată, inspirată de zeul Priapus”. Să fim bine înţeleşi. Nu susţin că Michael Jackson a fost un apostol al moralităţii. Dar piesele sale sentimental-erotice sunt în general decente şi ilustrează chiar o viziune mai degrabă inocentă asupra romantismului. Textul la care se face referire mai sus este o banală şi destul de superficială invitaţie la dans, dar nu rezumă nicidecum versurile de pe albumele cântăreţului. Avem în faţă un nou exemplu de trunchiere, pentru că acelaşi Michael Jackson este şi cel care cântă „suntem cu toţii parte a marii familii a lui Dumnezeu/ iar adevărul este că/ tot ce ne trebuie e dragostea” („We Are the World”) sau „dacă vrei să faci din lume un loc mai bun/ aruncă o privire asupra ta şi fă o schimbare” („Man in the Mirror”). Dacă aş judeca în stilul autorului articolului, aş putea spune, pe baza ultimului citat, că Jackson pare a fi ucenic al unui sfânt răsăritean. Dar, deşi n-oi fi erudit ca Mihail Neamţu, încerc să-mi păstrez luciditatea şi onestitatea şi singurul lucru pe care vreau să-l arăt că un univers artistic e ceva mai mult decât nişte citate luate la întâmplare şi traduse aproximativ.
„Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii lui Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă. Tematic, tot ceea ce prostie ideologică şi non-sens meloman, atinge apogeul.” Iată-l pe Mihail Neamţu muzicolog şi ideolog. Îmi este greu să trasez liniile unei ideologii a lui Michael Jackson. Vagile referiri pe care le face la probleme politice şi/sau sociale sunt banale dar de bun-simţ: ajutorarea săracilor, egalitatea rasială, oprirea celor care ucid copii în războaiele lor. „Man in the Mirror” are un text inteligent şi sensibil, „Heal the World” reia obişnuitele teme pacifiste şi ecologiste, dar, spre deosebire de militanţii de stânga, face referire la Dumnezeu, iar „Earth Song” are tonul unui psalm modern. Nicăieri mari inovaţii ideologice, dar nici prostia care-l revoltă pe domnul Neamţu. Când vorbeşte despre non-sens meloman Domnia Sa atinge apogeul diletantismului prin însăşi formula absurdă întrebuinţată. Poate a vrut să spună „non-sens melodic”, dar în acest caz ar trebui să argumenteze. Sau poate, mai degrabă, n-a vrut să spună nimic. Doar să-şi verse veninul pseudo-erudit. Mai încolo, autorul articolului ne aruncă în faţă nume care, spre deosebire de subiectul discuţiei, i se par remarcabile în domeniul artei, de la Johann Sebastian Bach până la Stela Enache. Printre ei şi câţiva jazzmeni, ca John Coltrane, Louis Armstrong sau Johnny Răducanu. Dacă tot e mare iubitor de jazz ar face bine să-şi arunce o ureche şi la Quincy Jones. Acesta care, printre altele, a fost coordonatorul trupei lui Dizzy Gillespie şi a studiat compoziţia cu Nadia Boulanger şi Olivier Messiaen, este producătorul şi colaboratorul lui Michael Jackson pe trei albume („Off the Wall”, „Thriller” şi „Bad”) şi spune despre răposat că avea „talent, graţie, profesionalism şi devotament”. Sau la Miles Davis, care a preluat „Human Nature”. Desigur, faptul că cei doi sus-menţionaţi sunt mari artişti de jazz nu face cuvântul lor literă de lege. Dar îl face demn de luat în seamă înainte de a vorbi despre „non-sens meloman”.
Care ar fi concluzia? Occidentul se află astăzi, după cum observă din ce în ce mai mulţi observatori lucizi, în miezul celei mai adânci crize identitare şi axiologice. Renegarea rădăcinilor, un relativism pervers şi, în spatele lor, un control al autorităţilor înăsprit şi adesea subliminal arată că iluzia unei libertăţi care este de fapt anarhie duce către cea mai cruntă robie. Lipsa valorilor autentice este ilustrată şi de idolatria faţă de lucruri efemere, faţă de pseudo-valori create şi impuse de media, pe de o parte pentru a le substitui celor reale, pe de alta pentru a ţine în frâu populaţia. În mai multe aspecte ale sale, traiectoria lui Michael Jackson este ilustrarea decăderii unui Apus pe care, orbi, unii dintre noi încă îl văd ca pe cel mai bun model posibil. Exploatarea cântăreţului de către industria care l-a stors de resurse, faptul că în multe momente s-a lăsat manipulat şi fragilitatea psihică ce l-a făcut să acţioneze uneori ca o marionetă ale cărei sfori erau trase de mai-marii afacerilor şi scenariilor media, dublate de cultul deşănţat şi stupid pe care aceleaşi personaje l-au încurajat şi pe care el nu a avut puterea să-l stăvilească, au dus la deznodământul din 25 iunie 2009. Dar mai mult, au contribuit poate, într-o anumită măsură, la opera de dezrădăcinare condusă de puternicii zilei. Pe de altă parte, Michael Jackson a fost un mare talent. Şi cum acesta erupe uneori şi dincolo de barierele impuse din afară sau autoimpuse de o constituţie interioară fragilă şi labilă, a creat o muzică şi o artă dansantă ce au şansa să rămână peste ani. Tragem nădejdea că doar ele. Dar nici laturile negative ale vieţii şi operei lui Michael Jackson, nici declinul Occidentului, nu au cum să fie înţelese dacă sunt expuse într-o viziune simplificatoare, lipsită de discernământ, împrăştiind de la o poştă trufia judecării semenilor. O critică a Occidentului care să fie înţeleasă şi folositoare este compromisă prin îmbinarea de amatorism, verdicte arbitrare şi trunchieri din articolul lui Mihail Neamţu. Aşa cum este compromisă şi prin sprijinul dat unor pseudo-alternative la comunism, în fond de aceeaşi esenţă ca acesta, de tipul celor propuse de Vladimir Tismăneanu, pe care domnul Neamţu îl sprijină necondiţionat. Pentru a se trezi din „captivitatea sa idolatră”, Occidentului îi trebuie, mai mult decât o presiune din afară, o reînnoire dinăuntru. Aşa cum ne trebuie tuturor, pentru a ne elibera de duhul mârşav al judecăţilor pripite şi al osândirii aproapelui.