Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (II)

     A doua zi întreagă din periplul italian este dedicată vizitării coastei amalfitane. După ce ne trezim la un inuman cinci dimineaţa, ieşim cu ochii cârpiţi pe strada încă întunecată. Sus, înainte de treptele ce coboară spre oraş, în peretele stradal, o icoană a Maicii Domnului ne veghează intrările şi ieşirile.

     Ne agităm un pic în căutarea trenurilor, Diana consultă conştiincios şi meticulos hărţi şi indicaţii de călătorie din care eu nu pricep nimic, însă, în cele din urmă, îmi dau şi eu seama de faptul că tocmai am pierdut primul tren al zilei, aşa că am mai fi putut să dormim cel puţin jumătate de oră. Profit de ocazie ca să-mi iau un nou album de benzi desenate, de data aceasta cu criminalista Julia, iar în tren, nehotărât dacă să citesc din el sau din cartea lui Bergson, aleg soluţia cea mai sigură şi mă cufund într-un somn adânc. La Salerno, oraşul în care părăsim calea ferată, avem timp să înfulecăm un sandvici, iar eu îmi umezesc gâtlejul cu o bere tare. După o vreme, urcăm într-un autocar cu destinaţia Amalfi. Deşi dorm şi de data aceasta o bună parte din drum, mai deschid câte un ochi pentru a vedea peisajele superbe şi drumul atât de îngust încât îţi dă fiori. M-am obişnuit totuşi din Muntele Athos cu şoferi rapizi pe drumuri imposibile, aşa că somnul nu-mi este tulburat prea tare. Nu ne oprim deocamdată în Amalfi, ci aşteptăm alt autobuz pentru a ajunge la primul obiectiv al zilei, orăşelul Ravello, situat deasupra coastei. Aflăm aici, pentru prima dată, că în această parte de lume orarul autobuzelor – şi trenurilor, metrourilor etc. – este pur orientativ. Cu alte cuvinte, dacă pe afişaj scrie că plecarea va avea loc la, să spunem, ora 13, trebuie citit „pe la 13”. Şansele sunt ca autobuzul să sosească mai devreme cu 10 minute – şi să nu aştepte – mai târziu cu 15 sau... deloc. Totul e însă bine când se termină cu bine, aşa că, după o vreme petrecută în soarele uimitor de încins pentru această perioadă tomnatică, coborâm în centrul minunatului orăşel.

     Şi este, cu adevărat, cum ni-l descriseseră prietenii noştri: foarte comercial şi în acelaşi timp foarte autentic. Printre magazinele de suveniruri ne strecurăm pe străduţele în urcare, de pe care se vede un peisaj care inspiră pace şi armonie. Dealuri şi dealuri, cu căsuţe şi curţi mici şi cochete, iar în partea cealaltă valea abruptă ce coboară spre mare. Ne oprim la un magazin unde se fabrică pe loc limoncello şi alte licori mai mult sau mai puţin înrudite, facem o mică provizie pentru noi şi pentru unii dintre ai noştri, apoi traversăm cât se poate din orăşel şi ne bucurăm de străzi, magazinaşe şi pisici, unele mai arătoase, altele mai jigărite, întinse peste tot la căldura soarelui binefăcător.

     În catedrala din centru tocmai au intrat invitaţii la o nuntă, ceea ce nu ne împiedică să admirăm şi noi, pe fugă, clădirea. Eu apuc chiar să mă uit pe lectura biblică a zilei, un pasaj din cartea prorocului Iona. Ne gândim o clipă să mergem şi noi la masa festivă, iar dacă ne va întreba cineva ce e cu noi, să spunem că suntem „de-ai lui Giovanni”, că sigur o fi cel puţin un Giovanni în alaiul de nuntaşi. Dar ne mutăm repede atenţia pe Villa Rufolo. Peisaj frumos, grădini, mici iazuri şi o terasă pe care se pregăteşte scena pentru un festival de muzică împodobesc vechea locuinţă. Eu sunt atras imediat de un mic muzeu cu multe radiouri vechi – ce i-ar plăcea tatei pe aici! – şi cu extrase din presa unor vremuri apuse. Printre altele, multe pasaje ce-l evocă pe un anume C. A. Bixio, al cărui nume mi-l notez conştiincios în agendă: se pare că este un celebru compozitor napolitan de muzică uşoară, pe care am de gând să-l aprofundez la Bucureşti. Că prea ascultăm doar muzică anglofonă şi francofonă.

     Suntem cam presaţi de timp, aşa că o luăm iar în sus pe scări, intrăm pe o stradă îngustă unde se pare că se află ultimele pietre dintr-o veche mănăstire, apoi ajungem la o alta, încă în funcţiune, care însă este un loc de rugăciune unde turiştii nu au acces. Mă mulţumesc şi cu micul magazin mănăstiresc, unde după ceva căutări pe fundalul sonor al îndemnurilor Dianei („hai, nu mai avem timp!”), îmi iau o sticlă asemănătoare celor de şampanie plină cu o bere mănăstirească delicioasă. Beau licoarea aceasta pe aleile de la Villa Cimbrone, altă reşedinţă somptuoasă şi plină de drumuri înverzite, care îmi aminteşte un pic de Balcic. Minunat orăşel, dar acum trebuie să fugim ca să prindem autobuzul de Amalfi.

     Aşa se întâmplă când nu-ţi înveţi lecţiile! Graba noastră e zadarnică, la ora anunţată în staţie nu e decât un grup mic de oameni, din care intrăm în vorbă cu doi americani din Carolina de Sud, soţ şi soţie, trecuţi de 60 de ani, care ne povestesc că sunt de câteva zile pe coasta amalfitană, încântaţi de peisaj şi deja obişnuiţi cu tradiţionalele întârzieri. Până la urmă ajungem şi la noua destinaţie: port pestriţ şi agitat, plin de comercianţi şi mici bodegi, frumos şi colorat, cu aceleaşi străzi ticsite de lume şi de arome. Cumpăr nişte seminţe pentru tata şi o mare îngheţată pentru mine, apoi intrăm în Catedrala Sfântului Andrei, unde, la etaj, admirăm o parte din tezaur. Aici aflu, citind o inscripţie, că tipul de icoană venerată în lumea catolică şi numit Madonna dell’Idria (aici într-o reprezentare din secolul XIV), îşi are numele, de fapt, de la grecescul Odighitria (Povăţuitoarea sau Îndrumătoarea), atât de cunoscut şi îndrăgit în lumea ortodoxă. În subsolul bazilicii, în spatele altarului, se află o parte din moaştele Sfântului Andrei, care însă sunt scoase doar la ocazii festive. După cuvenita închinare, mai arunc o privire printr-un corp mai mic de biserică, de unde reţin o icoană în relief a apostolului „întâi-chemat”, cu o părticică din sfintele moaşte la piept, crucea în X în spate şi nişte peşti în mână – pescarul transformat de Domnul în pescar de oameni.

     De la Amalfi la Positano mergem cu vaporaşul, iar peisajul care ni se dezvăluie privirilor este de-a dreptul copleşitor. Pe coasta destul de abruptă, sunt construite grupuri-grupuri de căsuţe, gospodării şi biserici, care îmbină frumuseţea, simţul măsurii şi al culorii, cu o ingeniozitate uimitoare. Într-un fel, pâlcurile de case – unele pe cele mai inaccesibile părţi ale dealurilor, pe buza malului aproape vertical ce coboară spre mare – amintesc de dependinţele unora dintre mănăstirile athonite. Şi chiar dacă aici suntem în mijlocul lumii – ba chiar al unei lumi îndepărtate de credinţa drept-mărturisitoare – parcă peisajul revarsă asupra privitorului şi, cel mai probabil, şi asupra locuitorului, ceva din liniştea sa maiestuoasă.

     Amalfi este fără îndoială un orăşel foarte frumos, dar, în acest scurt periplu, cele două bijuterii mi se par totuşi a fi Ravello şi Positano. Acesta din urmă are portul situat chiar lângă o plajă destul de mare, iar spre centrul oraşului – sau spre ieşirea din el – urci şi iar urci. Străzile sunt mai întortocheate decât cele din Ravello şi Amalfi, ba înguste, ba lărgindu-se considerabil în câte o piaţă. Pe marginea uneia dintre cele mai înalte, cu privire spre plajă şi mare, din loc în loc câteva măsuţe îi întâmpină pe cei dornici să bea un pahar sau să mănânce ceva privind soarele cum răsare sau apune în marea pe care mişună mici ambarcaţiuni. După ce ne interesăm de orarul – aproximativ – al autobuzelor, căci ne-am hotărât totuşi să ne întoarcem în Napoli în această seară, coborâm spre principala biserică, însoţiţi în drumul nostru descendent de o fanfară care, când mai strânsă când mai răsfirată, străbate străzile orăşelului cântând o muzică tonică, sub îndrumarea unui dirijor pe care, din când în când, suflătorii rămaşi mai în spate nu-l mai văd.

     Pe malul mării ne oprim la o terasă, comandăm nişte apă, iar Diana îşi dă seama prea târziu că nu am întrebat cât costă. Până la urmă eu îmi iau şi o pizza – cu anşoa, cam sărată, dar bună –, în timp ce soţia mea se duce să facă o baie. Eu mi-am luat slipul de la Bucureşti, dar l-am uitat la Napoli, în sertar, bine pus. În timp ce îmi savurez masa şi trag cu urechea la discuţia întâmplătoare între un cuplu din Boston şi un conaţional din San Diego (sau invers, nu îmi amintesc foarte bine), soarele se cufundă uşurel în valuri, iar plaja e învăluită de lumina blândă a apusului, în timp ce în oraş se aprind felinarele. În drum spre staţia de autobuz băgăm de seamă că şi în Positano are loc o nuntă, probabil a cuiva de vază, pentru că e ceva lume strânsă în faţa bisericii, iar predica se aude din difuzoare destul de puternice. Reţin plăcut impresionat cuvintele preotului, care vorbeşte despre iubirea supremă şi despre faptul că Hristos S-a cununat cu omenirea prin cruce. Pe marginea drumului, până sus, ard din loc în loc lumânărele, care dau peisajului semi-obscur o calitate aproape feerică. Îi găsim pe prietenii noştri din Carolina de Sud la o măsuţă, le spunem că au avut dreptate – Positano e superb – apoi ajungem în mijlocul haosului. Unul dintre autobuze n-a mai venit, aşa că în staţie, pe trotuarul şi aşa foarte îngust, mulţimea este considerabilă. Oamenii se uită nervoşi la ceasuri, vorbesc într-un amalgam de limbi, iar un cuplu romantic trebuie să împartă micul spaţiu de trotuar pe care schimbă îmbrăţişări şi vorbe tandre cu alţi pasageri din ce în ce mai nervoşi. Pierzându-şi răbdarea, nişte americani comandă un taxi, dar acesta soseşte în acelaşi timp cu mult-aşteptatul autobuz, aşa că şoferul rămâne cu ochii în soare – vorba vine, astrul diurn a apus demult.

     Prindem, în marea înghesuială, două locuri... în picioare şi pornim în expediţie. Deşi nu am avut niciodată probleme în mijloacele de transport, drumul acesta îmi provoacă un rău aproape fizic. Pe drumul întortocheat, îngust şi mărginit de stânci sau de prăpastie, autobuzul merge repede, trecând milimetric pe lângă vehiculele venite pe banda opusă, în timp ce câte un scooterist se strecoară, când ajungem în vreo localitate, între grămezile de fiare ale mastodonţilor rutieri. Imaginea aşezărilor de pe coastă, luminate în întregime şi coborând spre mare, este splendidă, dar când mă gândesc că din casele astea pe lângă care gonim, noi şi alţii, ar putea ieşi oricând un copil sau un câine, pentru mine capătă şi vagi nuanţe de coşmar. Ajungem însă cu bine în Sorento, coborâm la o staţie despre care nu ştim sigur dacă e cea bună, Diana e la un pas să rămână în autobuz, în timp ce eu nedumerit, îl întreb pe şofer dacă aici e gara. Omul bălmăjeşte ceva, apoi îmi închide uşa în nas, ceea ce mă face la rândul meu să mormăi chestii legate de eutanasiere... fără nicio legătură cu maidanezii autohtoni.

     Cum totul e bine când se termină cu bine, urcăm şi noi destul de mulţumiţi în trenul cam pustiu ce urmează să ne ducă la Napoli. Diana adoarme din când în când, iar eu privesc curios la grupul vesel aflat la câteva banchete distanţă, trei bărbaţi care glumesc şi râd tot drumul şi cărora li se alătură pentru o scurtă porţiune un altul, care, la coborâre, din motive de talie joasă sau de curea insuficient strânsă, ne dezvăluie o parte considerabilă din impunătorul său posterior. Trecem prin cartiere întunecate cu lumini răzleţe, iar una dintre cele pe care le văd reflectate în geam este o firmă luminoasă Dacia. Mă uit la blocurile cufundate în beznă, cu luminiţe la câteva geamuri, şi îmi amintesc de cartierul copilăriei mele, Drumul Taberei. De fiecare dată când mergeam cu maşina prin noapte, mă gândeam că în spatele acelor ochiuri de lumină câte un om sau câte o familie îşi are colţişorul în care se retrage în siguranţă, căminul care îl apără de ameninţarea întunericului nopţii. La Napoli aşteptăm cam mult metroul – obligaţi să vorbim între noi în engleză, pentru că iar îşi fac apariţia grupuleţe care seamănă cu anumiţi vorbitori de română – iar la benzinăria din josul străzii noastre nu mai au astăzi decât două sticle de bere. Bune şi alea, la o adică. Găsesc sub placa de la duş niscai limacşi aciuaţi din grădină, le redau libertatea, mă spăl şi adorm instantaneu alături de Diana. Mâine e o nouă zi şi Italia ne aşteaptă.