Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (IV)

     În dimineaţa zilei de miercuri, cum avem ceva de zăbovit în gară, descopăr unul dintre locurile pe care ochii şi gândul le căutaseră din prima zi: un magazin de CD-uri. Nu avem prea multă vreme, însă apuc să-mi iau albumul omonim al recent descoperitei Avenged Sevenfold şi „The Miseducation of Lauryn Hill” – acesta din urmă e un disc pe care mi-l doresc de prin  2000, când am ascultat prima dată „Everything Is Everything” şi mi-am dat seama că şi în hip-hop se fac lucruri frumoase foarte. Diana îmbogăţeşte şi ea colecţia familiei cu „A Dramatic Turn of Events” al lui Dream Theater, aşa că, pe moment, mă pot declara mulţumit şi în această privinţă, însă, evident, am de gând să revin.

     Până una-alta, astăzi călătorim iar în timp şi ne îndreptăm paşii spre locuri pe care o erupţie extrem de violentă a Vezuviului le-a pustiit. Primul popas este la Herculane. Aici, o mare parte din locuitori a apucat să fugă – au murit doar vreo 300, care se refugiaseră în apropiere, pe malul mării, iar faptul că locul a fost întâi acoperit de cenuşă vulcanică face ca locuinţele să fie uimitor de bine păstrate. Coborâm destul de mult până să ajungem la nivelul de atunci al oraşului şi ne plimbăm prin locuinţele redate ochiului public de o muncă asiduă a grupurilor de cercetători şi oameni de ştiinţă. E fascinant să stai în taverna unde alteori bărbaţii se strângeau la vorbă precum alţii, peste veacuri, în poiana lui Iocan, să admiri mozaicurile cu motive şi zeităţi marine din băile bărbaţilor şi femeilor, să te plimbi prin piaţete, să te uiţi la amfore trăgând cu urechea la explicaţiile vreunui ghid sau – cazul meu – să citeşti câteva rânduri din Bergson aşezat pe marginea unei clădiri ce pare părăsită de curând, deşi ultimii oameni au locuit aici acum vreo 1934 de ani. Vestigiile acestea sunt mai vii decât altele şi îmi aduc în minte primele lecţii de istorie – cele mai aride pentru mine, cu multe detalii de arheologie, dar nu total lipsite de farmec – aşa că îi dau un mesaj profesorului nostru din liceu.

     Oraşul nou, în schimb, cel prin care trecuserăm în fugă la sosire şi în care acum aruncăm o privire în căutare de hrană, e un fel de Bârlad, cu nimic ieşit din comun, gri şi relativ murdar, deşi, ca în orice mic oraş de provincie, dacă ştii să cauţi, băcăniile ascund tot felul de bunătăţi. Noi urcăm într-un microbuz alături de un grup germanofon – după accent bănuiesc că sunt austrieci – şi o luăm la deal pe serpentine spre cauza acestor ruine, temutul vulcan Vezuviu. Din punctul de pornire al ultimei ascensiuni, flancat de chioşcuri cu diferite suveniruri, unele drăguţe, cele mai multe de un prost gust sublim, o plăcuţă ne spune că avem 25 de minute de urcat până în vârf. Diana ajunge la concluzia că trebuie să fie de fapt mai puţin, dar că respectivele indicaţii sunt pentru alde-mine. Până la urmă, deşi răsuflu din greu şi mă opresc des, nici eu nu am nevoie de mai mult de un sfert de oră. De pe drum, coasta abruptă se arată străjuind (sau ameninţând?) aşezările de jos, mult mai pitoreşti când le priveşti de aici. Găsim şi un punct unde se vinde un vin celebru şi pomenit în câteva opere literare, Lacryma Christi, făcut din struguri cultivaţi pe aceste pante ameninţătoare. Oferta e variată – roşu, alb, roze – şi cum se apropie ziua de naştere a unei bune prietene, îi voi cumpăra la întoarcere o sticlă, „învelită” în lavă uscată. Ne plimbăm pe marginea craterului – extrem de abrupt, imens şi cu accesul interzis – şi mă minunez eu însumi de calmul cu care privim acest loc care în alte condiţii ne-ar fi dat fără îndoială fiori de gheaţă pe şira spinării. Când eram mic şi bunicul mi-a povestit despre pieirea oraşului Pompei în urma erupţiei, mă întrebam cum de mai pot locui oameni în apropierea vulcanului, cu această sabie a lui Damocles deasupra capului. Ţin minte că, vreo câteva nopţi după ce auzisem povestirea, până şi mie mi-a fost greu să adorm cu gândul la acei nefericiţi. Astăzi, desigur, există tot felul de măsurători care anunţă o eventuală erupţie cu ceva timp înainte – căci vulcanul este, după cum îl aud pe un ghid spunând, nu activ, ci „foarte activ” – dar tot gândesc că trebuie să fie greu pentru cei din aşezările care se întind peste tot la poale: să afli, de pe o lună pe alta, că trebuie să pleci şi să laşi în urmă casă şi tot ce nu poţi lua, fără să te mai poţi întoarce prea curând. Este de fapt starea de nesiguranţă pe care o trăim cu toţii în mijlocul unei lumi căzute, dar cei de aici trebuie că o conştientizează mai acut. Sau poate doar s-au obişnuit.

     Din Herculane până în Pompei, drumul cu trenul ar trebui să dureze vreo jumătate de oră. Dar ţi-ai găsit! Trenul, nu foarte aglomerat, merge, se opreşte la un moment dat – firesc, ne gândim, doar e într-o gară –şi stă... şi stă. După un timp suntem anunţaţi că vom mai sta, iar când lumea începe deja să se enerveze bine, angajaţii căilor ferate ne explică blând că garnitura s-a stricat (déjà-vu!) şi trebuie să luăm alt tren, urmând apoi să schimbăm... Gândindu-mă că vom sta toată ziua departe de Napoli, mi-am luat şi eu un tricou primit de ziua mea, cu o inscripţie nu tocmai antică, dar plină de înţelepciune, de genul „mulţi beau, puţini cunosc”. Problema este că în staţia unde se înghesuie acum o mulţime considerabilă, identific cel puţin un concetăţean închis la ten, care nu mi-aş dori să afle de unde suntem. Faptul că la interpelările în italiană ale altor pasageri vorbăreţi răspunde cu „ă?”, „a!” şi „hă, ăhm” îmi întăreşte convingerea, aşa că îmi ţin mâinile încrucişate pe piept şi ochii pe buzunare, mai ales că omul se postează chiar lângă noi, aşa că am timp berechet să-i admir tatuajele şterse. Înjurăm în gând sau în engleză infrastructura mai proastă chiar decât a noastră, schimbăm trenul, suntem interpelaţi de alt ţigan în faţa căruia dăm din umeri şi, după o oră şi jumătate, ajungem la Pompei şi ne putem relua dialogul în limba maternă.

     Un pic după intrare ne sare în ochi o tăbliţă prin care vizitatorii sunt rugaţi, din motive de siguranţă, să nu „intre în contact” cu câinii vagabonzi care se plimbă în voie (cum era povestea aia cu „România, singura ţară din lume în care sunt câini fără stăpân”?) Patrupedele sunt însă paşnice, iar noi obişnuiţi, aşa că alintăm vreo două potăi şi ne vedem de drum. Însă uimirea e mare. Pompeiul nu este la fel de bine păstrat ca Herculane – aici lava a dărâmat acoperişuri şi a distrus clădiri, iar oamenii n-au apucat să fugă, murind prin sufocare încă înainte ca materia incandescentă să invadeze oraşul – dar localitatea e imensă! Îmi făcusem calculul că o să ne plimbăm vreo oră-două, dar avem de-a face cu un oraş în toată regula, pentru care nici patru nu îţi sunt de ajuns. Şi e de-a dreptul fascinant – străzi mai late şi mai înguste, vile bogate şi prăvălii, trupuri de oameni acoperite de lavă şi astfel păstrate în postura în care au fost surprinse de moartea năprasnică, temple, statui, mozaicuri, amfiteatre. Într-una dintre locuinţe dăm de o masă care a fost cândva proprietatea lui Casca Longus, unul dintre asasinii lui Iulius Cezar. Îmi amintesc de celebrul „Live at Pompeii”, concertul filmat susţinut de Pink Floyd fără public în amfiteatrul de aici, şi hotărăsc că şi Lost Society trebuie să dea o mini-reprezentaţie, fie ea şi cu jumătate din trupă, fie ea şi a capella. Aşa că mă apuc să cânt un fragment de cântec, urmat de începutul de la „Shine On You Crazy Diamond” al sus-menţionaţilor Pink Floyd, în timp ce Diana, relativ oripilată, trebuie să fotografieze. Doar că după încă o vreme, descoperim că fuseserăm într-un amfiteatru mai mic, cel mare, unde se filmase concertul, descoperindu-l ulterior. Evident, reiau cântarea – cu altă piesă de data aceasta – şi după ce Diana îşi face datoria de fotograf, strig în gura mare: „Listen to Lost Society from Romania, not Finland!” (Asta pentru că nişte băieţaşi din ţara celor o mie de lacuri s-au gândit să-şi ia acelaşi nume ca noi.) La vederea celor care întorc curioşi privirea – spre deosebire de Pink Floyd eu am avut ceva public - Diana îşi pune mâinile în cap şi exclamă: „What an idiot! And that makes me Mrs. Idiot!”

     Mai hoinărim o vreme pe străzile parcă nesfârşite, simbol al măreţiei, nestatorniciei şi deşertăciunii, ajungem şi la un lupanar foarte bine păstrat, poate ca semn al căderii oraşului, nu încetăm să rămânem uimiţi şi părăsim locurile abia la căderea întunericului şi a primilor stropi de ploaie.

În Napoli mai trecem un pic prin magazinul de CD-uri şi cărţi descoperit dimineaţa, unde de data asta îmi cad ochii pe cartea autobiografică a lui John Densmore de la The Doors, „Riders on the Storm”, dar şi peste câteva cugetări ale lui Bob Marley. După drumul cu metroul, de data aceasta fără incidente, ajungem la baza dealului pe care trebuie să urcăm pentru a ajunge la gazdă şi unde aceasta ne-a recomandat un restaurant. Intrăm cu încredere pentru a descoperi o sală cu aspect de cantină, însă nu mai avem unde să mergem: plouă şi ne e foame. Dar constatăm repede că aparenţele înşeală. Mâncarea e foarte bună – mă ling şi acum pe buze cu gândul la fructele de mare – iar când îi cer chelnerului o bere mare, păi nu se încurcă şi îmi aduce o sticlă de vreo 600 de cl. În plus, în timp ce serveşte la mese, omul cântă însufleţit, lucru pe care nu cred că o să-l văd prea curând în Germania. Ne aşezăm în dreptul ferestrei, aşa că vedem cu ochii noştri, cum, la un moment dat, de la etaj aterizează un sac de gunoi pe caldarâmul din dreptul restaurantului. Îi spun chelnerului, „cred că aţi primit un cadou”, iar el dă nepăsător din mână. „Welcome to Napoli”, îmi spun râzând şi mai comand o bere.