Se poate spune, într-o anumită măsură, că cehul Antonín Dvořák (citeşte dvorjac), (1841-1904) este unul dintre compozitorii care se apropie cel mai mult de muzica pop contemporană. Mai bine spus, a fost „adoptat” (şi) de cultura de divertisment, parte din muzica lui aflându-se pe coloana sonoră a multor filme sau chiar reclame. Iar Simfonia a 9-a în mi minor ilustrează foarte bine această afirmaţie, fiind de departe una dintre cele mai cunoscute compoziţii ale sale. Lucrul se poate înţelege mai bine dacă ne gândim că simfonia poartă titlul „Din lumea nouă” (America, evident) şi foloseşte, printre altele, teme din muzica negrilor americani. Interesant este că Dvořák spunea la sfârşitul secolului al 19-lea că aşa-numitele „Negro melodies” sunt cele din care trebuie să se nască noua muzică americană, pentru că pot sta la baza unei şcoli de compoziţie serioase şi originale. Explozia acestei muzici şi a derivatului ei, blues-ul, pe la jumătatea secolului următor face din compozitorul ceh un vizionar.
Partea a 4-a a Simfoniei a 9-a, allegro con fuoco, este un moment muzical bombastic şi triumfător, care sugerează parcă o locomotivă brăzdând Vestul sălbatic, un marş al civilizaţiei şi o celebrare a lumii noi. Şi toate acestea cu însuşirea în repertoriu a minunatei „muzici” a pământului. Tema uşor recognoscibilă îţi rămâne uşor întipărită în urechi şi este „cârligul” acestei părţi a simfoniei, o parte scrisă în mi minor, dar care se încheie – cum altfel, dacă vorbim despre un triumf? – în Mi major. Varianta pe care v-o propun este o înregistrare din 1966 cu orchestra Filarmonicii din Berlin, sub bagheta marelui dirijor austriac Herbert von Karajan (1908-1989).
UPDATE
Primesc de la dirijorul de cor Aurel Muraru, un mare fan al lui Dvořák şi al acestei compoziţii în special, şi o altă variantă, cu Sergiu Celibidache la pupitru. Comentariul lui: "Varianta lui Karajan se remarcă prin vigoare, tehnicitatea, acuratețe, precizie...etc, pe când Celibidache nu este decât PROFUND..."
În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să vă recomand să priviţi dirijorul în timp ce ascultaţi. Nu trebuie să fii specialist pentru a observa deosebirea între rigoarea lui Karajan şi stilul dirijorului român, mai subtil, care în anumite momente doar sugerează nuanţa şi interpretarea, pe alocuri improvizatoric, mereu re-creator. Vă rămâne să alegeţi singuri dintre cele două variante. Mie îmi plac ambele, dar mi se pare mai convingătoare cea cu Celibidache. Precizez că această variantă este împărţită în două părţi, după cum urmează:
12 comments:
America zgârie-norilor, America spaţiilor nesfârşite, a pionierilor şi cowboy-lor, a spiritului de frontieră, a spiritului de independenţă şi de întreprindere. America construcţiilor făcute la o scară nemaiîntâlnită pe Vechiul Continent.
Dar nu înţeleg de ce temă "bombastică"!
O lucrare simfonică de ascultat... în sala de concerte.
Şi da! America dăduseră în exploatare o lucrare de măiestrie inginerească titanică: calea ferată ce străpungea federaţia de la un capăt la altul.
Asa imi suna, plina de emfaza, foarte "afirmativa", cu pornirea ascendenta in forta si revenirea curata, tonala, dar cu atat mai triumfatoare pe tonica.
Trebuie să spun că Simfonia asta a lui Dvorak este printre preferatele mele, alături de Şeherezada lui Rimski-Korsakov, Simfonia în Do Major a lui Bizet, Planetele lui Holst, Pasărea de foc a lui Stravinsky... Chestii d-astea mai "populare", nesofisticate şi care stârnesc nişte emoţii să le spun aşa "narative". Iar dintre bucăţile mai mici, "Ucenicul vrăjitor" a lui Dukas, "Dansul macabru" a lui Saint-Saens. Şi era să uit Concertul de la Aranjuez (sau "al lui"?) de Rodrigo.
Si mie imi plac cele mentionate de tine, in special Rimski-Korsakov si Stravinski. Dar sa stii ca sunt doar in aparenta simple, tocmai prin firescul melodiei si al orchestratiei. Altfel, cei pomeniti, sunt destul de inovatori in istoria muzicii si abordarea lor nu e deloc lipsita de subtilitati si de o anumita complexitate.
pe mine nu ma prea intereseaza detaliile tehnico-matematice ale compozitiilor, dar nu pot sa nu remarc faptul ca oricat de geniale sunt intro-urile pe atat de lincezita, din pacate , e partea de la mijlocul hamburgerului. Am si eu compozitori favoriti si mereu apare aceeasi problema- de pilda chopin , cu al sau mars funebru, al caru-i inceput (se mai repeta parca aceasta parte de vreo 2 sau 3 ori)e genial si cu adevarat miscator si restul este aproape flasc- o pedanterie complexa inutila . Sunt convins ca acesti mari compozitori au cazut prada sabloanelor, convenientelor si conservatorismul hai sa-l numim impropriu puritan al vremurilor apuse , in care poate reveria si fericirea afisata te puteau trimite la streang. Van Bethoven ar fi pe alocuri exceptia cu simfonia a IX , sau poate Wagner care nu se complacea in manierismul vremurilor. I-am bagat in aceasi oala pentru ca ei sunt clasicii. In schimb muzica moderna -pop, rock chiar hip hop se face exact invers - refrenul este baza pieselor, partea cu adevarat lucrata a la big mac, chifla fiind 90% siropoasa sau de umplutura. Culmea e ca muzica dance/vibe etc. e liniara, mecanica si nu mai inverseaza nimic.
Nu-ti impartasesc parerea, cel putin nu in majoritatea cazurilor. Partea aceea pe care tu o numesti flasca este mai degraba meditativa, nu atat de evidenta, de usor de retinut si "digerat" ca primele aparitii ale temelor, dar nu mai putin valoroasa. E ca si cum ai spune ca intr-un roman de Dostoievski interesanta e doar partea cand X o omoara pe Y, restul fiind flasc - cand de fapt, de multe ori, intelesul adanc e ascuns tocmai in acea parte, lipsita de actiune, dedicata reflectiei. Nici la rock nu e chiar asa cum spui tu - desi aici sunt mai multe cazuri la care reteta se aplica. Un contraexemplu foarte clar este chiar cantecul de saptamana trecuta. Dar nu-ti recomand sa privesti arta ca pe un produs fast-food - cred ca asta te duce la perceptia eronata, dupa parerea mea. Mancarea buna se mananca incet, eventual si intr-o companie care transforma un simplu act digestiv in comuniune. Si atunci, deodata, vei vedea ca nu ketchup-ul conteaza.
Domnule Paul S. Grigoriu , va conjur sa terminati cu aceasta comedie sinistra. Cum il puteti alatura, deci asemui, pe Dvorak si alti titani ai artei muzicale cu niste golani care pana mai ieri sapau piscine prin curtea celor care aveau deja Oscaruri?
Nu gasesc normala si nici sanatoasa initiative DVS.
De aceea va rog la modul cel mai deschis cu putinta sa renuntati grabnic la blasfemie si sperjur.
Prof. Dr.Sorin Ilfoveanu
pentru corecta Dvs. informare: Univ. de Arte Bucuresti si KAUST University Saudi Arabia
Domnule Ilfoveanu, cu tot respectul va indemn ca, daca nu va place, sa nu va uitati. Eu nu fac decat sa-mi impartasesc gusturile si sa le fac recomandari celor interesati. Cat despre ceilalti, sunt atatea de gasit pe internet si mai multe in biblioteci, incat nu se vor impiedica de amaratul meu de blog.
Domnule Grigoriu,
admit ca ceea ce spuneti este corect, si in parte aveti dreptate. In orice caz respect curajul infruntarii si , desi ne aflem in mediul virtual, sabiile trebuie sa fie ascutite, nu otravite. O singura acolada as mai face: Nu , blogul Dvs. nu este neimportant si sunteti un model poate, pentru multi tineri.
studentii romani asculta muzica desantata si eu le recomand tot ceea ce s-a facut inaintea .... (sa ma ierte ) lui elvis.a.presley(scris intentionat cu litere mici.
In ceea ce ma priveste, socotesc ca s-a facut muzica buna si inainte si dupa Elvis Presley, desi mie mai importanti ca punct de cotitura mi se par The Beatles - pe care ii admir enorm. Si am o abordare mai steinhardtiana. Daca monahul de la Rohia putea sa asculte si Mozart si o opera rock, nu vad de ce nu as face acelasi lucru. Dar nu impun nimanui viziunea mea si nici nu fac clasamente. Dupa cum am spus mai devreme, imi impartasesc bucuriile muzicale si fiecare poate alege ce i se potriveste.
Dacă muzica se opreşte înainte de Elvis, atunci e grav! Parcă am fi mai săraci fără Vangelis, Jarre tatăl şi fiul, Ennio Morricone, Vladimir Cosma, Tiberiu Olah, John Williams şi a sa coloană sonoră inconfundabilă din "Războiul Stelelor". Dar fără producţiile lui Abdrew Lloyd Weber? În anul 1956 când regele Elvis îşi lansa "Heartbreak Hotel", avea premierea muzicalului lui Friedrich Löwe, "My Fair Lady", devenit film în 1964.
E un paradox dar câteodată - cazul Românilor - o idee forţă (idee naţională) se coagulează în jurul unor "cânticele", precum cele ale lui Anton Pann, iar marile compoziţii "grele" vin mai la urmă, după ce lucrurile s-au aşezat şi s-a creat făgaşul naţional de dezvoltare.
Post a Comment