Iată-ne şi pe 10 octombrie, zi cu o
anumită semnificaţie pentru noi doi, pe care hotărâm – în funcţie şi de
planurile mai vechi – să o petrecem în Insula Capri. Vaporul ne duce lin până
la destinaţie, Diana face fotografii, în timp ce eu, fermecat de priveliştea
minunată, dorm cu suspine. Nici nu apucăm să punem bine piciorul pe insulă că
urcăm într-o altă ambarcaţiune, ce urmează să ne ducă la Grota Albastră, primul
obiectiv al zilei. Preţul acestei mici excursii, în care ni se alătură un grup
eterogen de asiatici, pe care avem timp să-i studiem pe îndelete şi să ne dăm
cu părerea în privinţa ţării lor de origine, este destul de piperat. Ne spunem
însă că priveliştea trebuie să merite toţi banii. Cât nu ne uităm la vecinii
noştri de bărcuţă, ochii ne fug spre pereţii abrupţi de stâncă şi pe micile
bucăţi de pământ care intră în mare. Diana se gândeşte la posibilităţi de
cocoţ, în timp ce eu îmi spun că, în ciuda afluenţei de turişti din zonă, vreun
pustnic ar putea trăi destul de liniştit pe o limbă de pământ, atât de
inaccesibilă e zona, altfel decât cu vreo bărcuţă. Ajungem şi la locul căutat,
unde ne transferăm, doi câte doi, în bărci cu vâsle. Vâslaşul nostru ne spune
să ne lăsăm pe spate la intrarea în grotă, însă cu toate acestea, când se trage
de lanţul de la intrare, acesta mă loveşte delicat pe scăfârlie – nimic grav,
totuşi. Apa cu luciri albastre de la razele soarelui este într-adevăr o
privelişte frumoasă, dar „excursia”, care durează aproximativ două minute, ni
se pare acum cam scumpă, mai ales că barcagiul a şi cântat două măsuri, motiv
pentru care ne spune că, „dacă vrem”, putem să-i lăsăm şi lui de o sticlă de
vin. Ne executăm, mai ales că aflăm că am fost foarte norocoşi, „nu mereu e
lumină aşa de bună”, iar serviciile sunt complete, căci la ieşire apa îmi sare
pe haine şi îmi mai iau un tradiţional lanţ peste faţă.
Luăm autobuzul şi urcăm pantele abrupte
spre Anacapri, orăşel situat în partea superioară a insulei, la cam 150 de
metri mai sus de Capri. Locul e foarte frumos, cu tenta rustică şi aerul
comercial îmbinate armonios pe străduţe şi piaţete, între magazine şi biserici
mai mari şi mai mici. Facem o oprire la Casa Rossa, care ne aminteşte
amândurora vag de Casa Battló din Barcelona. Aici mă conving, datorită
indicaţiilor din ghid, că acea culoare iubită de prietenul meu Bogdan Ciociu,
cu care şi-a vopsit apartamentul din Bucureşti, făcându-l să arate ca un bar
rău famat, este într-adevăr, aşa cum trâmbiţează de ceva vreme împricinatul,
roşu de Pompei. Îmi recunosc greşeala – am contestat mereu această denumire
pompoasă – printr-un SMS şi îmi primesc cuvenitele ironii, apoi urc pe treptele
acestui mic edificiu (aici culoarea respectivă arată bine) şi admir din mers
colecţia de vestigii arheologice strânse de un colonel american (John Clay
MacKowen) căruia i-a plăcut părticica aceasta de lume, unde a stat o vreme,
până când s-a întors în 1901 în Louisiana şi a fost – după obiceiul acelor
locuri – împuşcat.
La o aruncătură de băţ se află biserica
San Michele, unde poţi vedea tot felul de obiecte religioase, dar al cărei
principal punct de atracţie este podeaua de faianţă, cu o pictură minunată,
luată parcă dintr-o frumoasă carte ilustrată pentru copii, cu alungarea
protopărinţilor din Rai. Pomul vieţii cu şarpele încolăcit în jurul lui,
îngerul cu sabia (în tradiţie occidentală, destul de musculos, dar lipsit de
accentul pe detaliu anatomic al unora dintre picturile renascentiste), dar mai
ales animalele de toate soiurile – între ele şi un unicorn – îmi reţin privirea
minute în şir pe această pictură, pe care la început, din nebăgare de seamă, am
călcat, în ciuda inscripţiilor ce roagă lumea să nu facă acest lucru. Dacă la
intrarea în San Michele i-am detectat imediat, cu coada ochiului, pe cerşetorii
„noştri”, la ieşire observăm că şi-au văzut de drum, aşa că putem vorbi în
română.
O librărie ieşită în cale îmi dă ocazia să
răsfoiesc îndelung o carte cu gânduri ale lui Bob Marley – unele dintre ele
subliniind ataşamentul lui faţă de Biserica în care s-a botezat spre sfârşitul
vieţii –, însă în cele din urmă îmi spun că un jamaican care a scris în engleză
chiar n-ar trebui citit tocmai în italiană, aşa că renunţ la achiziţie.
La capătul unor străzi înguste, cu câte un
local îmbietor pe colţ, o piaţetă străjuieşte biserica Santa Sofia. Reţin de
aici o pictură cu sfânta ce dă numele locaşului, alături de cele trei fiice ale
ei, Pistis, Elpis şi Agapis, şi una cu Francesco din Paola, întemeietorul Ordinului
Fraţilor Minoriţi, venerat ca sfânt în catolicism. Acesta este înfăţişat cu
Hristos arătându-i-se, în felul în care sunt pictaţi la noi sfinţii văzători de
Dumnezeu, de pildă Sfântul Siluan Athonitul sau Sfântul Nicodim de la Tismana. Pe
un mic analog este deschisă Cartea Psalmilor, cu numerotaţia apuseană însoţită,
în paranteze, de cea răsăriteană. Iar pereţii sunt împodobiţi cu imagini din
viaţa lui Antonie de Padova, patronul Anacapri, sfânt catolic venerat însă şi
de unii dintre concetăţenii noştri mai mult sau mai puţin iluştri.
Dar locul pe care vreau să îl văd cel mai
mult este Villa San Michele. Şi iată de ce. Pe la 3-4 ani am observat pentru
prima dată în biblioteca bunicii mele „Cartea de la San Michele”, al cărei nume
îl citeam – francofon de mic – San Mişel. Bunica încerca să mă corecteze, dar
în zadar (îi recomandam, obraznic, să mai înveţe franceză). După mulţi ani,
anume prin 2011-2012, mă aflam în casa profesorului Mihai Vornicu. Acesta,
matematician şi om de cultură de mare inteligenţă şi farmec, după o viaţă în
care îi meditase pe copiii lui Arghezi („băiatul lui era cel mai tâmpit elev pe
care l-am avut la matematică”) şi cunoscuse pe propria piele zgârcenia
poetului, căruia îi făcuse cunoştinţă cu scriitorul Valeriu Anania (viitorul
mitropolit Bartolomeu, care consemnează episodul în memoriile sale), după ce
văzuse jumătate de lume şi cunoscuse oameni de toate felurile, îşi trăia
ultimii ani sărac şi foarte bolnav într-o garsonieră de lângă Piaţa Muncii. Îl
vizitam uneori şi îi ascultam amintirile, epigramele pe care continua să le
scrie, părerile despre literatură şi muzică sau etimologiile pe care le
descoperise de-a lungul vieţii, până când, anul trecut în iarnă, a murit. Stând
odată de vorbă cu el, mi-a povestit următorul episod. Avea un prieten în
Italia, pe care trebuia să-l viziteze. Avea scrisă adresa pe o bucată de hârtie
şi, căutând din casă în casă, a ajuns la locul unde se gândea că trebuie să-şi
găsească amicul. A intrat în curte, însă a fost întâmpinat de un necunoscut,
care l-a lămurit că strada avea acelaşi număr pe două părţi, apoi l-a poftit la
un ceai. Profesorul Vornicu – pe atunci june – i-a întins mâna, dar celălalt nu
i-a răspuns cu acelaşi gest. „Asta e o lecţie pe care a vrut să mi-o dea”, s-a
gândit tânărul. „Şi are dreptate. Nu cel mai tânăr întinde primul mâna.” S-a
prezentat stânjenit, iar celălalt a răspuns: „Eu sunt medicul Axel Munthe”.
Profesorul Vornicu a crezut că l-a trăsnit ceva în moalele capului. Stătea faţă
în faţă cu autorul „Cărţii de la San Michele” şi a înţeles şi gestul de mai
înainte. În acea perioadă, medicul-scriitor era aproape orb (ulterior a fost
operat şi vederea i-a revenit parţial).
Cu această povestire în gând, mă bucur
nespus când aud că aici, în Anacapri, este vila care a inspirat cartea, mai
ales că nu ştiuserăm acest lucru la plecarea din Bucureşti. Urcăm treptele,
plătim biletul şi ajungem la o locuinţă impunătoare, cu încăperile străjuite de
curţi interioare, coloane şi o grădină imensă, cu copaci exotici şi o
privelişte ce-ţi taie răsuflarea. Muntele abrupt şi acoperit pe ici, pe colo,
de vegetaţie, coboară maiestuos în marea parcă infinită. În casă se păstrează
obiecte de-ale doctorului Munthe şi peste tot inscripţiile te introduc în
universul lui. Aflăm astfel că, printre alţii, Munthe a fost medicul personal
al reginei Victoria a Suediei, care petrecea câteva luni pe an în Anacapri şi
cu care se zvonea – fără ca zvonul să fie vreodată dovedit – că ar fi avut o
aventură amoroasă. Filantrop şi iubitor de animale, Munthe nu se socotea un
medic foarte bun – „am avut prea puţin timp să studiez” – ci mai degrabă
intuitiv. Eu mă bucur nespus când aflu că printre câinii săi a fost şi un
şoricar, îi admir medicului devotamentul şi îi contest opţiunea pentru
eutanasie în cazurile disperate (la oameni, nu la câini) şi, în cele din urmă,
cumpăr un exemplar din celebra carte – una dintre cele mai citite din Europa,
unii spun chiar că a doua după Biblie – în engleză, limba în care a fost
scrisă, deşi autorul era suedez. Luăm apoi o gustare pe terasa vilei şi pornim
la pas spre Capri.
Fie că rătăcim undeva drumul, fie că
explicaţiile de pe indicatoare sunt neclare, cert este că până jos mergem pe o
şosea foarte îngustă, iar când trec maşinile pe lângă noi, trebuie să ne lipim
de balustrada ce mărgineşte strada sau de perete. Pentru că cei din zonă sunt
însă obişnuiţi cu traficul haotic, nici un şofer nu se enervează că trebuie să
mai încetinească în dreptul nostru – la noi probabil că am fi ajuns jos în cel
mai bun caz înjuraţi, în cel mai rău bătuţi măr.
Trecând prin magazine de suveniruri în
care mai intrăm, parţial din curiozitate, parţial pentru a ne adăposti de
stropii de ploaie răzleţi care cad din când în când, ajungem în Piazza Umberto
I sau Piazzetta, loc unde agenţiile de turism se înghesuie alături de terase şi
chioşcuri, având în mijloc un impunător turn cu ceas. E o privelişte plăcută,
fără a ieşi cu nimic în evidenţă, dar eu văd aici ocazia perfectă pentru a ne
aşeza la o masă şi a lenevi. Diana vrea însă neapărat să vadă Villa Jovis şi
încă un punct de atracţie găsit prin vreun ghid, aşa că, bombănind despre
lăcomie şi nevoia de a bifa obiective doar pentru că le pomeneşte cine ştie ce
descriere turistică, o iau alături de ea pe panta ascendentă ce ne duce pe
uliţele din Capri. Mergem o vreme, trecând şi pe lângă o şcoală din care ies
veseli zeci de prichindei, ajungem pe un fel de drum de ţară împrejmuit de terenuri
acoperite de iarbă şi, în cele din urmăm, la micul castel construit de
împăratul roman Tiberius. Însă paznicul tocmai închide porţile metalice şi ne
spune că programul i s-a terminat... apoi i se face milă de noi şi ne dă voie
să dăm o tură. Ruinele sunt într-adevăr frumoase şi plimbarea printre ziduri
dărâmate şi terase altădată bogate e revigorantă. Spre punctul cel mai înalt
găsim şi o statuie pe care eu o bănuiesc a fi a vreunei zeităţi păgâne a
fertilităţii, dar aflu mai târziu că este o reprezentare – „falsă”, dacă mă
întrebaţi – a Maicii Domnului cu Pruncul. Dar cea mai frumoasă e priveliştea,
cu aceeaşi îmbinare de stâncă abruptă şi mare. Nu pot să mă plâng, a meritat să
bat drumul, m-am bucurat şi de amabilitatea paznicului, însă mai departe o las
pe Diana să-şi potolească singură setea de noi privelişti şi cobor spre
Piazzetta. Pe drum dau de nişte trepte pe care le văzusem şi mai devreme, cu un
indicator, „spre cartierul medieval”. Bun, o iau pe aici, atent să reţin drumul
ca să mă pot întoarce, şi mă plimb pe uliţe înguste şi abrupte, cu magazine,
bisericuţe şi câte un muzeu. De intrat intru doar într-un mic magazinaş de unde
plec bucuros cu două beri bavareze tari. Dau şi de o librărie, în care zăbovesc
cât să văd că romanul pe care tocmai l-am tradus, „The Tender Bar”, al lui J.
R. Moehringer, se numeşte în italiană „Il bar delle grandi speranze” (în română
e „Dulcele bar” şi vi-l recomand călduros). Mă bucur mult când paşii mă duc
direct în căutata Piazzetta (nu mai trebuie deci să fac cale întoarsă), unde mă
aşez pe o băncuţă cu faţa la mare, desfac o bere şi mă cufund în lectura lui
Bergson. Din când în când privesc apele şi ascult muzica făcută de clopotele
câte unei biserici, mă gândesc la Diana care trebuie să apară şi îmi spun că
trebuie să-I fiu veşnic mulţumitor lui Dumnezeu pentru toate cele pe care mi
le-a dat şi pe care, cu siguranţă, nu le merit. După o vreme începe să plouă,
aşa că îmi strâng într-o sacoşă cartea şi sticlele şi, după ce mă adăpostesc
lângă un chioşc de ziare, când stropii devin din ce în ce mai deşi şi mai mari,
mă retrag în apropiata biserică Santo Stefano. Ca să nu deranjez slujba de
seară, mă aşez pe o bancă de lângă intrare şi când citesc, când ciulesc urechea
la rugăciunile localnicilor. Printre stihuri, repetă mereu şi mereu „Bucură-te,
Marie” şi îmi spun că, oricât de rătăcită ar fi credinţa catolică în sine, trebuie
că, dacă sunt sinceri şi probabil neştiutori de dogme, Dumnezeu îşi pleacă măcar un pic urechea şi la aceşti
credincioşi.
La întoarcerea Dianei plouă de parcă n-ar
avea de gând să se oprească niciodată, însă într-o mică pauză o pornim spre
port. Ajungem când întunericul a căzut cu totul, iar apa curge din cer măturând
străzile pustii şi parcă părăsite. Nu ne mai arde să intrăm în niciun
restaurant, luăm câte ceva dintr-un magazin de unde eu mă aprovizionez,
evident, cu bere. Ploaia s-a transformat în furtună, vaporul întârzie şi
începem deja să ne gândim că s-ar putea să fim nevoiţi să închiriem o cameră
aici pentru noapte. Însă una dintre vânzătoarele de bilete din port ne asigură
– pe noi şi pe alţi pasageri, din ce în ce mai numeroşi – că în cele din urmă
vom porni spre destinaţie. Toarnă atât de tare încât stropii fini pătrund prin
acoperământul de pânză, asta când nu sunt aruncaţi spre noi de rafalele
furioase de vânt. Dar totul se termină cu bine – pe drumul de întoarcere,
probabil că aţi intuit deja, eu dorm ca un prunc – şi ajungem în port la Napoli
şi apoi în locuinţa noastră temporară.
6 comments:
"Emancipate yourselves from mental slavery. None but ourselves can free our minds" esti sigur ca Bob Marley propovaduia calea Bisericii ?
Daca ti se pare ca prin aceste versuri Bob Marley se refera la crestinism, n-ai inteles mare lucru si nu pot sa-ti spun decat, "emancipate yourself..."
Interviews with Abunda Yesehaq who Baptised Bob Marley
Below are "clips" from two interviews with Archbishop Abuna Yesehaq on Bob Marley's Baptism that appeared in the Jamaican Media.
Gleaner Interview
In a newspaper interview with Archbishop Abuna Yesehaq done by Barbara Blake Hannah,November 25, 1984, in the Gleaner's Sunday Magazine (pages 2,3,11), titled 'Abuna Yesehaq Looks Back on 14 Years of Ministry in Jamaica' the following was said about Bob Marley's baptism.
"Bob was really a good brother, a child of God, regardless of how people
looked at him. He had a desire to be baptised long ago, but there were
people close to him who controlled him and who were aligned to a different
aspect of Rastafari . But he came to Church regularly. I remember once while
I was conducting the Mass, I looked at Bob and tears were streaming down his face...When he toured Los Angeles and New York and England, he preached the Orthodox faith, and many members in those cities came to the Church because of Bob. Many people think he was baptised because he
knew he was dying, but that is not so...he did it when there was no longer
any pressure on him, and when he was baptised, he hugged his family and wept, they all wept together for about half an hour." (This section below is from p. 11.)
JBCTV Interview
In an Interview the following year (9th July, 1995) on the JBCTV (now called TVJ) program "Profile" he was asked by host Ian Boyne about the bapistim of Bob Marley. Below is a clip from that interview
Ian: You baptized Bob Marley?
Yesehaq: I did baptize Bob Marley in the presence of his wife Rita Marley and his children. Only the family, because he was not so willing to have it officially, it was difficult for him...which I don't want to describe.
@Ion (nepublicat): Ai gresit adresa, tinere!
@Anonim (nepublicat): Asta e o postare despre Napoli, iar tu vrei din nou sa deviezi discutia spre o nesfarsita controversa. Interpreteaza cum vrei tu versurile lui Marley si ideea de sclavagism, iar eu le voi intepreta in felul meu, cu referinte din viata artistului etc.
bob marley si nicolae ceausescu traiesc in cuba. se aude ca si ghaddafi si saddam sunt prin coreea de nordo. ar trebui sa excursionam havana si sa ne explice chiar domnul marley cum sta treaba legata de controversa pe care o indica mai tanarul anonim.
De acord, insa cu conditia sa o ia el inainte si sa ne scrie de acolo.
Post a Comment