Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (V)

     Iată-ne şi pe 10 octombrie, zi cu o anumită semnificaţie pentru noi doi, pe care hotărâm – în funcţie şi de planurile mai vechi – să o petrecem în Insula Capri. Vaporul ne duce lin până la destinaţie, Diana face fotografii, în timp ce eu, fermecat de priveliştea minunată, dorm cu suspine. Nici nu apucăm să punem bine piciorul pe insulă că urcăm într-o altă ambarcaţiune, ce urmează să ne ducă la Grota Albastră, primul obiectiv al zilei. Preţul acestei mici excursii, în care ni se alătură un grup eterogen de asiatici, pe care avem timp să-i studiem pe îndelete şi să ne dăm cu părerea în privinţa ţării lor de origine, este destul de piperat. Ne spunem însă că priveliştea trebuie să merite toţi banii. Cât nu ne uităm la vecinii noştri de bărcuţă, ochii ne fug spre pereţii abrupţi de stâncă şi pe micile bucăţi de pământ care intră în mare. Diana se gândeşte la posibilităţi de cocoţ, în timp ce eu îmi spun că, în ciuda afluenţei de turişti din zonă, vreun pustnic ar putea trăi destul de liniştit pe o limbă de pământ, atât de inaccesibilă e zona, altfel decât cu vreo bărcuţă. Ajungem şi la locul căutat, unde ne transferăm, doi câte doi, în bărci cu vâsle. Vâslaşul nostru ne spune să ne lăsăm pe spate la intrarea în grotă, însă cu toate acestea, când se trage de lanţul de la intrare, acesta mă loveşte delicat pe scăfârlie – nimic grav, totuşi. Apa cu luciri albastre de la razele soarelui este într-adevăr o privelişte frumoasă, dar „excursia”, care durează aproximativ două minute, ni se pare acum cam scumpă, mai ales că barcagiul a şi cântat două măsuri, motiv pentru care ne spune că, „dacă vrem”, putem să-i lăsăm şi lui de o sticlă de vin. Ne executăm, mai ales că aflăm că am fost foarte norocoşi, „nu mereu e lumină aşa de bună”, iar serviciile sunt complete, căci la ieşire apa îmi sare pe haine şi îmi mai iau un tradiţional lanţ peste faţă.

     Luăm autobuzul şi urcăm pantele abrupte spre Anacapri, orăşel situat în partea superioară a insulei, la cam 150 de metri mai sus de Capri. Locul e foarte frumos, cu tenta rustică şi aerul comercial îmbinate armonios pe străduţe şi piaţete, între magazine şi biserici mai mari şi mai mici. Facem o oprire la Casa Rossa, care ne aminteşte amândurora vag de Casa Battló din Barcelona. Aici mă conving, datorită indicaţiilor din ghid, că acea culoare iubită de prietenul meu Bogdan Ciociu, cu care şi-a vopsit apartamentul din Bucureşti, făcându-l să arate ca un bar rău famat, este într-adevăr, aşa cum trâmbiţează de ceva vreme împricinatul, roşu de Pompei. Îmi recunosc greşeala – am contestat mereu această denumire pompoasă – printr-un SMS şi îmi primesc cuvenitele ironii, apoi urc pe treptele acestui mic edificiu (aici culoarea respectivă arată bine) şi admir din mers colecţia de vestigii arheologice strânse de un colonel american (John Clay MacKowen) căruia i-a plăcut părticica aceasta de lume, unde a stat o vreme, până când s-a întors în 1901 în Louisiana şi a fost – după obiceiul acelor locuri – împuşcat.

     La o aruncătură de băţ se află biserica San Michele, unde poţi vedea tot felul de obiecte religioase, dar al cărei principal punct de atracţie este podeaua de faianţă, cu o pictură minunată, luată parcă dintr-o frumoasă carte ilustrată pentru copii, cu alungarea protopărinţilor din Rai. Pomul vieţii cu şarpele încolăcit în jurul lui, îngerul cu sabia (în tradiţie occidentală, destul de musculos, dar lipsit de accentul pe detaliu anatomic al unora dintre picturile renascentiste), dar mai ales animalele de toate soiurile – între ele şi un unicorn – îmi reţin privirea minute în şir pe această pictură, pe care la început, din nebăgare de seamă, am călcat, în ciuda inscripţiilor ce roagă lumea să nu facă acest lucru. Dacă la intrarea în San Michele i-am detectat imediat, cu coada ochiului, pe cerşetorii „noştri”, la ieşire observăm că şi-au văzut de drum, aşa că putem vorbi în română.

     O librărie ieşită în cale îmi dă ocazia să răsfoiesc îndelung o carte cu gânduri ale lui Bob Marley – unele dintre ele subliniind ataşamentul lui faţă de Biserica în care s-a botezat spre sfârşitul vieţii –, însă în cele din urmă îmi spun că un jamaican care a scris în engleză chiar n-ar trebui citit tocmai în italiană, aşa că renunţ la achiziţie.

     La capătul unor străzi înguste, cu câte un local îmbietor pe colţ, o piaţetă străjuieşte biserica Santa Sofia. Reţin de aici o pictură cu sfânta ce dă numele locaşului, alături de cele trei fiice ale ei, Pistis, Elpis şi Agapis, şi una cu Francesco din Paola, întemeietorul Ordinului Fraţilor Minoriţi, venerat ca sfânt în catolicism. Acesta este înfăţişat cu Hristos arătându-i-se, în felul în care sunt pictaţi la noi sfinţii văzători de Dumnezeu, de pildă Sfântul Siluan Athonitul sau Sfântul Nicodim de la Tismana. Pe un mic analog este deschisă Cartea Psalmilor, cu numerotaţia apuseană însoţită, în paranteze, de cea răsăriteană. Iar pereţii sunt împodobiţi cu imagini din viaţa lui Antonie de Padova, patronul Anacapri, sfânt catolic venerat însă şi de unii dintre concetăţenii noştri mai mult sau mai puţin iluştri.

     Dar locul pe care vreau să îl văd cel mai mult este Villa San Michele. Şi iată de ce. Pe la 3-4 ani am observat pentru prima dată în biblioteca bunicii mele „Cartea de la San Michele”, al cărei nume îl citeam – francofon de mic – San Mişel. Bunica încerca să mă corecteze, dar în zadar (îi recomandam, obraznic, să mai înveţe franceză). După mulţi ani, anume prin 2011-2012, mă aflam în casa profesorului Mihai Vornicu. Acesta, matematician şi om de cultură de mare inteligenţă şi farmec, după o viaţă în care îi meditase pe copiii lui Arghezi („băiatul lui era cel mai tâmpit elev pe care l-am avut la matematică”) şi cunoscuse pe propria piele zgârcenia poetului, căruia îi făcuse cunoştinţă cu scriitorul Valeriu Anania (viitorul mitropolit Bartolomeu, care consemnează episodul în memoriile sale), după ce văzuse jumătate de lume şi cunoscuse oameni de toate felurile, îşi trăia ultimii ani sărac şi foarte bolnav într-o garsonieră de lângă Piaţa Muncii. Îl vizitam uneori şi îi ascultam amintirile, epigramele pe care continua să le scrie, părerile despre literatură şi muzică sau etimologiile pe care le descoperise de-a lungul vieţii, până când, anul trecut în iarnă, a murit. Stând odată de vorbă cu el, mi-a povestit următorul episod. Avea un prieten în Italia, pe care trebuia să-l viziteze. Avea scrisă adresa pe o bucată de hârtie şi, căutând din casă în casă, a ajuns la locul unde se gândea că trebuie să-şi găsească amicul. A intrat în curte, însă a fost întâmpinat de un necunoscut, care l-a lămurit că strada avea acelaşi număr pe două părţi, apoi l-a poftit la un ceai. Profesorul Vornicu – pe atunci june – i-a întins mâna, dar celălalt nu i-a răspuns cu acelaşi gest. „Asta e o lecţie pe care a vrut să mi-o dea”, s-a gândit tânărul. „Şi are dreptate. Nu cel mai tânăr întinde primul mâna.” S-a prezentat stânjenit, iar celălalt a răspuns: „Eu sunt medicul Axel Munthe”. Profesorul Vornicu a crezut că l-a trăsnit ceva în moalele capului. Stătea faţă în faţă cu autorul „Cărţii de la San Michele” şi a înţeles şi gestul de mai înainte. În acea perioadă, medicul-scriitor era aproape orb (ulterior a fost operat şi vederea i-a revenit parţial).

     Cu această povestire în gând, mă bucur nespus când aud că aici, în Anacapri, este vila care a inspirat cartea, mai ales că nu ştiuserăm acest lucru la plecarea din Bucureşti. Urcăm treptele, plătim biletul şi ajungem la o locuinţă impunătoare, cu încăperile străjuite de curţi interioare, coloane şi o grădină imensă, cu copaci exotici şi o privelişte ce-ţi taie răsuflarea. Muntele abrupt şi acoperit pe ici, pe colo, de vegetaţie, coboară maiestuos în marea parcă infinită. În casă se păstrează obiecte de-ale doctorului Munthe şi peste tot inscripţiile te introduc în universul lui. Aflăm astfel că, printre alţii, Munthe a fost medicul personal al reginei Victoria a Suediei, care petrecea câteva luni pe an în Anacapri şi cu care se zvonea – fără ca zvonul să fie vreodată dovedit – că ar fi avut o aventură amoroasă. Filantrop şi iubitor de animale, Munthe nu se socotea un medic foarte bun – „am avut prea puţin timp să studiez” – ci mai degrabă intuitiv. Eu mă bucur nespus când aflu că printre câinii săi a fost şi un şoricar, îi admir medicului devotamentul şi îi contest opţiunea pentru eutanasie în cazurile disperate (la oameni, nu la câini) şi, în cele din urmă, cumpăr un exemplar din celebra carte – una dintre cele mai citite din Europa, unii spun chiar că a doua după Biblie – în engleză, limba în care a fost scrisă, deşi autorul era suedez. Luăm apoi o gustare pe terasa vilei şi pornim la pas spre Capri.

     Fie că rătăcim undeva drumul, fie că explicaţiile de pe indicatoare sunt neclare, cert este că până jos mergem pe o şosea foarte îngustă, iar când trec maşinile pe lângă noi, trebuie să ne lipim de balustrada ce mărgineşte strada sau de perete. Pentru că cei din zonă sunt însă obişnuiţi cu traficul haotic, nici un şofer nu se enervează că trebuie să mai încetinească în dreptul nostru – la noi probabil că am fi ajuns jos în cel mai bun caz înjuraţi, în cel mai rău bătuţi măr.

     Trecând prin magazine de suveniruri în care mai intrăm, parţial din curiozitate, parţial pentru a ne adăposti de stropii de ploaie răzleţi care cad din când în când, ajungem în Piazza Umberto I sau Piazzetta, loc unde agenţiile de turism se înghesuie alături de terase şi chioşcuri, având în mijloc un impunător turn cu ceas. E o privelişte plăcută, fără a ieşi cu nimic în evidenţă, dar eu văd aici ocazia perfectă pentru a ne aşeza la o masă şi a lenevi. Diana vrea însă neapărat să vadă Villa Jovis şi încă un punct de atracţie găsit prin vreun ghid, aşa că, bombănind despre lăcomie şi nevoia de a bifa obiective doar pentru că le pomeneşte cine ştie ce descriere turistică, o iau alături de ea pe panta ascendentă ce ne duce pe uliţele din Capri. Mergem o vreme, trecând şi pe lângă o şcoală din care ies veseli zeci de prichindei, ajungem pe un fel de drum de ţară împrejmuit de terenuri acoperite de iarbă şi, în cele din urmăm, la micul castel construit de împăratul roman Tiberius. Însă paznicul tocmai închide porţile metalice şi ne spune că programul i s-a terminat... apoi i se face milă de noi şi ne dă voie să dăm o tură. Ruinele sunt într-adevăr frumoase şi plimbarea printre ziduri dărâmate şi terase altădată bogate e revigorantă. Spre punctul cel mai înalt găsim şi o statuie pe care eu o bănuiesc a fi a vreunei zeităţi păgâne a fertilităţii, dar aflu mai târziu că este o reprezentare – „falsă”, dacă mă întrebaţi – a Maicii Domnului cu Pruncul. Dar cea mai frumoasă e priveliştea, cu aceeaşi îmbinare de stâncă abruptă şi mare. Nu pot să mă plâng, a meritat să bat drumul, m-am bucurat şi de amabilitatea paznicului, însă mai departe o las pe Diana să-şi potolească singură setea de noi privelişti şi cobor spre Piazzetta. Pe drum dau de nişte trepte pe care le văzusem şi mai devreme, cu un indicator, „spre cartierul medieval”. Bun, o iau pe aici, atent să reţin drumul ca să mă pot întoarce, şi mă plimb pe uliţe înguste şi abrupte, cu magazine, bisericuţe şi câte un muzeu. De intrat intru doar într-un mic magazinaş de unde plec bucuros cu două beri bavareze tari. Dau şi de o librărie, în care zăbovesc cât să văd că romanul pe care tocmai l-am tradus, „The Tender Bar”, al lui J. R. Moehringer, se numeşte în italiană „Il bar delle grandi speranze” (în română e „Dulcele bar” şi vi-l recomand călduros). Mă bucur mult când paşii mă duc direct în căutata Piazzetta (nu mai trebuie deci să fac cale întoarsă), unde mă aşez pe o băncuţă cu faţa la mare, desfac o bere şi mă cufund în lectura lui Bergson. Din când în când privesc apele şi ascult muzica făcută de clopotele câte unei biserici, mă gândesc la Diana care trebuie să apară şi îmi spun că trebuie să-I fiu veşnic mulţumitor lui Dumnezeu pentru toate cele pe care mi le-a dat şi pe care, cu siguranţă, nu le merit. După o vreme începe să plouă, aşa că îmi strâng într-o sacoşă cartea şi sticlele şi, după ce mă adăpostesc lângă un chioşc de ziare, când stropii devin din ce în ce mai deşi şi mai mari, mă retrag în apropiata biserică Santo Stefano. Ca să nu deranjez slujba de seară, mă aşez pe o bancă de lângă intrare şi când citesc, când ciulesc urechea la rugăciunile localnicilor. Printre stihuri, repetă mereu şi mereu „Bucură-te, Marie” şi îmi spun că, oricât de rătăcită ar fi credinţa catolică în sine, trebuie că, dacă sunt sinceri şi probabil neştiutori de dogme, Dumnezeu  îşi pleacă măcar un pic urechea şi la aceşti credincioşi.

     La întoarcerea Dianei plouă de parcă n-ar avea de gând să se oprească niciodată, însă într-o mică pauză o pornim spre port. Ajungem când întunericul a căzut cu totul, iar apa curge din cer măturând străzile pustii şi parcă părăsite. Nu ne mai arde să intrăm în niciun restaurant, luăm câte ceva dintr-un magazin de unde eu mă aprovizionez, evident, cu bere. Ploaia s-a transformat în furtună, vaporul întârzie şi începem deja să ne gândim că s-ar putea să fim nevoiţi să închiriem o cameră aici pentru noapte. Însă una dintre vânzătoarele de bilete din port ne asigură – pe noi şi pe alţi pasageri, din ce în ce mai numeroşi – că în cele din urmă vom porni spre destinaţie. Toarnă atât de tare încât stropii fini pătrund prin acoperământul de pânză, asta când nu sunt aruncaţi spre noi de rafalele furioase de vânt. Dar totul se termină cu bine – pe drumul de întoarcere, probabil că aţi intuit deja, eu dorm ca un prunc – şi ajungem în port la Napoli şi apoi în locuinţa noastră temporară.