Discursul lui Alexander Soljeniţân de la Harvard, 1978 (partea a II-a); declinul modelului occidental

În a doua parte a discursului său din 1978, Soljeniţân vorbeşte despre libertatea presei transformată în element de manipulare şi nivelare a gândirii, puternică dar lipsită de orice responsabilitate. Cuvinte cu tâlc, atât de actuale în mijlocul mascaradei mediatice născute în zilele acestea în jurul atentatelor de la Paris. Şi totuşi, ispita cea mare care li se arăta în acei ani occidentalilor, socialismul, este o falsă alternativă. Iar avertismentul marelui scriitor rus ar trebui să răsune astăzi în urechile neo-occidentalilor în care ne-am transformat, să exorcizeze toată pălăvrăgeala despre anumite nuanţe socialiste pasămite benefice. Referirea la evenimente ale epocii respective, nu lipsite de paralele în contemporaneitatea imediată, pregăteşte finalul, concluziile pe care vi le voi împărtăşi în ultima parte a acestui discurs vizionar.

     Libertatea n-a deviat astfel spre rău dintr-odată: evoluţia a avut loc progresiv, dar se pare că a avut ca punct de pornire concepţia umanistă binevoitoare conform căreia omul, stăpân al lumii, nu are în el niciun germene al răului şi tot ce este viciat în existenţa noastră este doar rezultatul unor sisteme sociale eronate care trebuie corectate. Ce ciudat: Occidentul, unde condiţiile sociale sunt cele mai bune, are o criminalitate indiscutabil mai ridicată şi clar mai prezentă decât în societatea sovietică, mizerabilă şi fără legi. (În lagărele de la noi există un număr imens de deţinuţi de drept comun care însă, în majoritatea lor covârşitoare, nu sunt infractori, ci oameni care au încercat să se apere prin mijloace extrajudiciare împotriva unui stat fără legi.)

     Presa (folosesc cuvântul "presă" pentru toate mass media) se bucură şi ea, în chip firesc, de cea mai mare libertate. Dar cum se foloseşte de ea?

     O ştim deja: având mare grijă să nu încalce legile, dar fără nicio responsabilitate morală când denaturează faptele şi deformează proporţiile. Ziaristul şi ziarul lui sunt oare cu adevărat răspunzători în faţa cititorilor lor şi a istoriei? Când li s-a întâmplat, pentru că au furnizat o informaţie greşită sau concluzii eronate, să inducă opinia publică în eroare sau chiar să determine statul să facă un pas greşit - şi-au făcut vreodată în public mea culpa? Nu, fireşte, pentru că asta ar fi afectat vânzările. Dintr-un asemenea caz statul poate să iasă jumulit bine - ziaristul scapă mereu basma curată. Putem să punem pariu că de acum, cu un aplomb renăscut, va scrie contrariul a ceea ce susţinuse mai înainte.

     Necesitatea de a da imediat informaţii credibile duce la umplerea golurilor cu aproximaţii, îi transformă pe ziarişti în ecouri ale zvonurilor şi presupunerilor care nu vor fi niciodată dezminţite ulterior şi vor rămâne întipărite în memoria maselor. Câte judecăţi pripite, temerare, prezumţioase şi înşelătoare seamănă zilnic confuzia în mintea publicului - şi rămân acolo! Presa are puterea de a juca rolul opiniei publice sau de a o perverti. Iat-o cum îi încununează pe terorişti cu titlul de eroi; iat-o că dezvăluie până şi secretele de stat ale propriei ţări; iat-o cum calcă în picioare nepedepsită viaţa personală a celebrităţilor strigând: "Toată lumea are dreptul să ştie totul" (slogan mincinos al unui secol al minciunii, căci mult mai important decât acest drept este un altul, pierdut astăzi, dreptul omului de a nu şti, de a nu-şi sufoca sufletul creat de Dumnezeu cu bârfe, vorbărie, lucruri inutile. Oamenii care muncesc cu adevărat şi a căror viaţă este plină nu au deloc nevoie de această revărsare excesivă de ştiri abrutizante).

     Presa este locul unde se manifestă în primul rând graba şi superficialitatea ce reprezintă boala mentală a secolului XX. Îi este contraindicat să cerceteze esenţa lucrurilor, nu este în firea ei, nu reţine decât formule senzaţionale.

     Şi, în ciuda acestor lucruri, presa a devenit cea mai mare forţă în statele occidentale, mai puternică decât puterile executivă, legislativă şi judiciară. Totuşi, să ne întrebăm: în baza cărei legi a fost aleasă şi cui dă socoteală de activitatea ei? Dacă în Estul comunist ziariştii sunt numiţi în mod oficial, ca toţi ceilalţi funcţionari - care sunt alegătorii care le dau ziariştilor occidentali poziţia dominantă? Cât timp durează mandatul lor şi care sunt puterile cu care sunt investiţi?

     În sfârşit, o altă trăsătură suprinzătoare pentru cineva venit din Estul totalitar, unde presa este strict uniformizată: dacă judecăm presa occidentală în ansamblul ei, observăm de asemenea simpatii dirijate în mare în aceeaşi direcţie (cea spre care bate vântul secolului), judecăţi care nu depăşesc niciodată anumite limite acceptate de toată lumea, poate şi interese corporative comune - iar toate acestea au ca rezultat nu concurenţa, ci o anumită uniformizare. Libertatea fără limite este pentru presa însăşi, nu pentru cititori: o opinie nu va fi prezentată limpede şi cu emfază decât dacă nu intră prea tare în contradicţie cu ideile ziarului şi cu această tendinţă generală a presei.

     Occidentul, în care nu există cenzură, face în schimb o selecţie riguroasă şi distinge între ideile care sunt la modă şi cele care nu sunt - şi chiar dacă acestea din urmă nu sunt interzise, nu pot fi exprimate cu adevărat nici în presa periodică, nici în cărţi, nici în sistemul universitar. Spiritul cercetătorilor voştri este liber din punct de vedere juridic, dar sunt îngrădiţi din toate părţile de modă. Fără să existe, ca în Est, violenţă făţişă, această selecţie făcută de modă, această nevoie de a adapta totul după modele standard îi împiedică pe gânditorii cei mai originali să îşi aducă contribuţia la viaţa publică şi provoacă apariţia unui periculos spirit de turmă ce devine un obstacol în calea unei dezvoltări demne de acest nume. De când sunt în America, am primit scrisori de la oameni deosebit de inteligenţi, cum ar fi un profesor de colegiu pierdut în fundul unei provincii, care ar putea să facă multe pentru a-şi întineri şi a-şi salva ţara, dar pe care America nu poate să-l audă pentru că presa refuză să se intereseze de el. Astfel se înrădăcinează prejudecăţile în sânul maselor, astfel o ţară devine oarbă, infirmitate foarte periculoasă în secolul nostru dinamic.

     Uitaţi-vă de pildă la iluzia pe care şi-o fac oamenii că ar înţelege situaţia actuală a lumii: formează în jurul minţilor o carapace atât de tare încât nicio voce din cele şaptesprezece ţări ale Europei de Est şi din Asia orientală nu trece prin ea, în aşteptarea implacabilei lovituri a evenimentelor care o va face bucăţi.

     Am enumerat câteva trăsături ale vieţii occidentale care îl uimesc pe noul venit. Dimensiunea şi scopul acestui discurs nu-mi permit să continui, cum mi-aş dori, arătând cum se reflectă aceste particularităţi ale societăţii occidentale asupra unor aspecte deosebit de importante pentru viaţa unei ţări cum ar fi învăţământul elementar, învăţământul superior în domeniul literelor şi al ştiinţelor şi, în cele din urmă, arta.

     Toată lumea sau aproape toată lumea recunoaşte că Occidentul le arată tuturor calea avantajoasă a dezvoltării economice, perturbată, ce-i drept, în ultima vreme, de o inflaţie haotică. Dar mulţi dintre cei care trăiesc în Occident rămân nemulţumiţi de societatea lor, o dispreţuiesc sau îi reproşează că nu mai corespunde nivelului de maturitate la care a ajuns omenirea. Şi aceasta îi face pe mai mulţi dintre ei să încline spre curentul periculos şi fals al socialismului.

     Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi nu mă bănuieşte că am făcut această critică parţială a sistemului occidental cu scopul unic de a scoate în faţă, în locul său, ideea socialismului. Nu, cu siguranţă, având experienţa ţării în care socialismul a fost realizat, nu aş propune în niciun caz alternativa socialistă. Faptul că orice socialism în general, ca şi diferitele sale nuanţe, duce la distrugerea universală a esenţei spirituale a omului şi la nivelarea omenirii întru moarte este un lucru pe care academicianul Şafarevici l-a demonstrat în profundele analize istorice din cartea sa atât de strălucit argumentată, Fenomenul socialist; au trecut, iată, doi ani de când această carte a fost publicată în Franţa şi nimeni nu a avut ce replică să-i dea. În curând va apărea şi în America.

     Dar, pe de altă parte, dacă aş fi întrebat dacă aş dori să propun pentru ţara mea, ca model, Occidentul aşa cum este astăzi, ar trebui să răspund sincer: nu, nu pot recomanda societatea voastră ca ideal pentru transformarea celei de la noi. Dată fiind bogăţia de dezvoltare spirituală pe care a dobândit-o prin suferinţă ţara noastră în acest secol, sistemul occidental, în starea lui actuală de epuizare spirituală nu este nicidecum atrăgător. Simpla enumerare a trăsăturilor existenţei voastre pe care am făcut-o îmi provoacă o durere adâncă.

     Există o realitate incontestabilă: în Vest personalitatea oamenilor este din ce în ce mai ştearsă; în Est, devine mai puternică. În şase decenii poporul nostru şi în trei decenii popoarele Europei de Est au trecut printr-o şcoală spirituală care lasă mult în urmă experienţa Occidentului. O viaţă asuprită, complexă, sub semnul morţii, a creat caractere mai puternice şi mai interesante decât viaţa occidentală a bunăstării bine reglementate. Din acest motiv, transformarea societăţii noastre în a voastră ar însemna din anumite puncte de vedere o schimbare în bine; din alte puncte de vedere - atât de importante - o schimbare în rău. Nu, o societatea nu poate trăi în abisul anarhiei, cum se întâmplă la noi, dar ar fi o înjosire să rămână la suprafaţa comodă a unui legalism fără suflet, cum faceţi voi. Un suflet omenesc copleşit de zeci de ani de violenţă aspiră la ceva mai înalt, mai cald, mai pur decât ceea ce îi poate oferi astăzi existenţa în masă a Occidentului, anunţată, ca printr-o carte de vizită, de presiunea dezgustătoare a publicităţii, de îndobitocirea televiziunii şi de o muzică insuportabilă.

     Şi toate acestea sunt remarcate de mulţi observatori, din toate lumile planetei noastre. Modul de viaţă occidental are din ce în ce mai puţine şanse să devină modul de viaţă dominant.

     Există avertismente simptomatice pe care istoria le lansează unei societăţi ameninţate sau pe cale de dispariţie: de exemplu declinul artelor sau lipsa marilor oameni de stat. Avertismentele devin uneori palpabile, directe: inima democraţiei şi a civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult, şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o boală internă e structura voastră socială.

     Lupta pentru planeta noastră - fizică, spirituală, cosmică! - nu va avea loc mâine sau într-o bună zi, ci a început deja. Răul universal dă atacul decisiv, mărşăluieşte şi îşi face simţită presiunea, în timp ce ecranele şi publicaţiile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi de pahare ridicate. De unde toată veselia asta?

     Toţi oamenii voştri de stat cunoscuţi (cum ar fi George Kennan) afirmă: odată intrat în domeniul marii politici, nu mai putem să vorbim despre factori morali. Ei bine, iată, chiar acest lucru, această confuzie între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, pregăteşte cel mai bine terenul pentru triumful absolut al Răului absolut în lume! Împotriva strategiei mondiale bine ticluite a comunismului doar factorii morali pot veni în ajutorul Occidentului, nimic altceva; în ceea ce priveşte consideraţiile de conjunctură, indiferent care ar fi ele, nu vor rezista niciodată în faţa acestei strategii. De la un anumit nivel al problemelor în sus, gândirea juridică îngrădeşte: ne împiedică să vedem dimensiunile şi sensul evenimentelor.

     În ciuda - sau, într-o anumită măsură, din cauza - multitudinii de informaţii, lumea occidentală este foarte dezorientată în mijlocul realităţii actuale. Aşa s-a întâmplat cu prognozele demne de a fi transformate în anecdote ale anumitor experţi americani care au spus că Uniunea Sovietică avea să aibă parte de propriul ei Vietnam în Angola sau că cel mai bun mijloc de a tempera neruşinarea africanilor înarmaţi din Cuba este ca acestei ţări să i se facă curte. Este şi cazul sfaturilor date de Kennan propriei sale ţări, cum că ar trebui să purceadă la o dezarmare unilaterală. O, dac-ţi şti cum râd de marii voştri înţelepţi în politică cei mai tineri consilieri de la Kremlin! În ceea ce-l priveşte pe Fidel Castro, el spune deschis că socoteşte Statele Unite o cantitate neglijabilă, el, un vecin, care are curajul să-şi trimită propriile trupe în aventuri îndepărtate.

     Dar gafa cea mai crudă se leagă de lipsa de înţelegere a războiului din Vietnam. Unii îşi doreau sincer încetarea imediată a tuturor războaielor, alţii îşi băgaseră în cap că Vietnamului trebuie să i se recunoască dreptul la autodeterminare naţională sau comunistă (la fel ca în Cambogia, după cum se vede limpede astăzi). Şi a reieşit că, de fapt, membrii mişcării pacifiste americane au contribuit la trădarea popoarelor Extremului Orient, s-au făcut complicii genocidului şi suferinţelor pe care le îndură acolo treizeci de milioane de oameni. Dar aceşti pacifişti de principiu aud astăzi aceste suspine? Sunt ei astăzi conştienţi de responsabilitatea lor? Sau preferă să nu le audă? Nervii intelighenţiei americane au cedat. Rezultat: ameninţarea s-a apropiat de înseşi Statele Unite. Dar acest lucru nu se înţelege. Politicianul vostru cu vederea scurtă care a semnat pe grabă actul de capitulare a Vietnamului a permis Americii să-şi revină, s-ar putea crede, să obţină un răgaz fără griji: dar iată că deja apare sub ochii voştri un Vietnam de o sută de ori mai mare. Micul Vietnam v-a fost trimis ca avertisment şi ca ocazie de a vă mobiliza curajul. Dar dacă atotputernica Americă a fost înfrântă total de o jumătate de ţară comunistă, pe ce capacitate de rezistenţă poate conta Occidentul pe viitor?

     Am avut deja ocazia să o spun, democraţia occidentală nu a câştigat niciun singur mare război din secolului XX cu propriile puteri: de fiecare dată a fost protejată de un puternic aliat continental, fără să spună nimic în legătură cu concepţia ei despre lume. Astfel, în al Doilea Război Mondial, împotriva lui Hitler, în loc să câştige războiul prin propriile forţe, care ar fi fost cu siguranţă suficiente, a ajutat să crească un duşman mult mai rău şi mai puternic, căci Hitler nu ar fi avut niciodată atâtea resurse, atâţia oameni, atâtea idei-şoc, atâţia partizani în lumea occidentală (o a cincea coloană) cum a avut Uniunea Sovietică. Şi astăzi, iată, deja se aud alte voci în Occident: în cazul unui nou conflict mondial, n-am putea să ne apărăm cu ajutorul unei forţe străine, să ne facem o barieră din China? Cu toate acestea, nu doresc nimănui o asemenea soluţie; pe lângă  faptul că ar fi o nouă alianţă cu Răul, singurul câştig al Americii ar fi un răgaz, dar după aceea, când China cu miliardul ei de locuitori s-ar întoarce împotriva ei cu arme americane, America însăşi ar fi victima genocidului prin care trece astăzi Cambogia.

     Dar niciun fel de armament, oricât de mare, nu-i va fi de ajutor Occidentului atâta timp cât acesta nu-şi depăşeşte pierderea voinţei. Când eşti slăbit spiritual, armamentul devine el însuşi o povară pentru cel care capitulează. Ca să te aperi trebuie să fii gata să mori, iar acest lucru nu există decât arareori într-o societate crescută în cultul bunăstării pământeşti. Şi nu mai rămân decât concesiile, amânările şi trădările. La ruşinea de la Belgrad diplomaţii occidentali au cedat nesiliţi de nimeni, din slăbiciune, poziţiile pentru care membrii înrobiţi ai grupurilor de la Helsinki îşi dau în această clipă viaţa.