Rădăcinile ideologice ale declinului - Discursul lui Alexander Soljeniţân de la Harvard, 1978 (ultima parte)

     Gândirea occidentală a devenit conservatoare: de-ar rămâne lumea aşa cum este, de nu s-ar schimba nimic! Visul debil al unui status quo este semnul unei societăţi ajunse la sfârşitul propriei evoluţii. Dar trebuie să fii orb ca să nu vezi că mările nu mai aparţin Occidentului în timp ce suprafaţa continentală care ţine de el se micşorează constant. Cele două războaie pe care le numim mondiale - şi care au fost departe de aşa ceva - au constat în aceea că un Occident mic, tărâm al progresului, s-a anihilat în el însuşi, pregătindu-şi în acelaşi timp propriul sfârşit. Următorul război - care nu va fi neapărat unul nuclear, nu cred în asta - poate să îngroape definitiv civilizaţia occidentală.

     În faţa acestui pericol, când ai în spate tezaurul atâtor valori istorice, cu un asemenea grad de libertate şi de devotament aparent faţă de această libertate, cum e posibil să pierzi în asemenea măsură voinţa de a te apăra?

     Cum s-a ajuns la confruntarea actuală, atât de dezavantajoasă? În marşul ei triumfal, cum de a ajuns lumea occidentală într-o asemenea stare de neputinţă? Oare evoluţia ei a cunoscut întorsături funeste, pierderi de direcţie? Se pare că nu. Occidentul nu a făcut decât să progreseze mereu într-o direcţie socială declarată. mână în mână cu strălucitul Progres tehnic. Şi iată-l în starea de slăbiciune din zilele noastre.

     În acest caz nu ne mai rămâne decât să căutăm eroarea la rădăcini, la fundamentul gândirii Vremurilor noi. Ce vreau să spun: concepţia occidentală dominantă a lumii, născută în timpul Renaşterii, care a luat formă politică începând cu Iluminismul, fundament al tuturor ştiinţelor politice şi sociale: am putea să o numim "umanism raţionalist" sau "autonomie umanistă", care proclamă şi realizează autonomia omului faţă de orice forţă aflată deasupra lui. Sau - altfel spus - "antropocentrism": ideea omului ca centru al întregii existenţe.

     În sine, bineînţeles, schimbarea adusă de Renaştere a fost inevitabilă; Evul Mediu îşi epuizase posibilităţile, reprimarea despotică a naturii fizice a omului în favoarea naturii sale spirituale devenise insuportabilă. Dar, dintr-o dată, am trecut brusc de la Spirit la Materie, în mod disproporţionat şi lipsit de orice măsură. Conştiinţa umanistă s-a proclamat călăuza noastră, a negat existenţa răului înlăuntrul omului şi n-a mai admis pentru om altă datorie mai înaltă decât dobândirea fericirii pământeşti, şi a pus la baza civilizaţiei occidentale o tendinţă periculoasă de a ne prosterna în faţa omului şi a nevoilor lui materiale. În afară de bunăstarea fizică şi de acumularea de bunuri materiale, toate celelalte însuşiri, toate celelalte nevoi ale omului, mai delicate şi mai nobile, au rămas în afara construcţiilor statale şi a sistemelor sociale, ca şi cum viaţa omului nu ar avea alt sens mai nobil. Astfel s-a lăsat cale liberă răului care astăzi se răspândeşte liber. Libertatea singură, dezgolită, nu poate sub nicio formă să rezolve toate problemele existenţei omeneşti şi creează multe altele, noi.

     Însă, cu toate acestea, în primele democraţii, inclusiv în cea americană în momentul naşterii ei, toate drepturile îi erau recunoscute omului doar în baza faptului că este creatura lui Dumnezeu; altfel spus, persoana se bucura de libertate doar cu condiţia să-şi asume permanenta responsabilitate religioasă: aceasta era moştenirea mileniului precedent. Cu doar două sute de ani în urmă, iar în America doar cu cincizeci, ar fi părut imposibil ca omul să beneficieze de o libertate fără limite, doar ca să-şi satisfacă poftele. De atunci însă, în toate ţările occidentale, această libertate s-a erodat, ţările s-au dezbărat definitiv de moştenirea veacurilor creştine, cu imensele lor rezerve de milă şi jertfă, iar sistemele de stat au devenit din ce în ce mai materialiste. În cele din urmă, Occidentul a apărat cu succes şi chiar peste măsură drepturile omului, dar a dispărut cu totul conştiinţa omului că este responsabil în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii. În ultimele decenii acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost desăvârşit, iar lumea se găseşte într-o cumplită criză spirituală şi într-un impas politic. Şi toate succesele tehnologice, inclusiv călătoriile în cosmos, ale Progresului preaslăvit nu au reuşit să răscumpere decăderea morală în care a căzut secolul XX şi pe care nimeni n-ar fi bănuit-o, nici măcar în secolul XIX.

     Cu cât umanismul s-a dezvoltat într-o direcţie mai materialistă, cu atât conceptele sale au putut fi folosite mai bine de socialism şi apoi de comunism. S-a ajuns până într-acolo încât Karl Marx a putut afirma (1844): "Comunismul este un umanism naturalizat."

     Şi această afirmaţie nu este lipsită de sens: la temeliile umanismului erodat şi la cele ale socialismului se găsesc pietre comune: materialism fără limite; eliberare de religie şi de responsabilitatea religioasă (dusă, în comunism, până la dictatura antireligioasă); accentul pus pe construcţia socială şi pe abordarea pretins ştiinţifică (Iluminismul secolului al XVIII-lea şi marxismul). Nu întâmplător toate promisiunile retorice ale comunismului se învârt în jurul Omului cu O mare şi al fericirii sale pământeşti. Monstruoasă apropiere, nu-i aşa, constatarea acestor trăsături comune între concepţia despre lume şi existenţă a Occidentului de astăzi şi a Estului de astăzi! Dar aceasta este logica dezvoltării materialismului.

     În plus, această legătură de rudenie are şi următoarea lege: cel mai puternic, cel mai atrăgător, învingătorul este totdeauna curentul materialist aflat mai la stânga şi, astfel, cel mai consecvent. Iar umanismul, care şi-a pierdut în întregime moştenirea creştină, este incapabil să facă faţă acestei concurenţe. Astfel, în cursul ultimelor secole şi mai ales în ultimele decenii, când procesul s-a accelerat, liberalismul a fost inevitabil comprimat de radicalism, acesta a fost obligat să cedeze în faţa socialismului, iar socialismul nu a reuşit să facă faţă comunismului. Motivul pentru sistemul comunist a rezistat atât de bine şi s-a consolidat în Est este că a fost susţinut cu pasiune - şi masiv, în sensul propriu al cuvântului - de intelectualitatea occidentală (care a simţit că era înrudită cu el), care nu-i observa tarele şi, când devenea de-a dreptul imposibil să nu le observe, căuta să le justifice. La fel este şi astăzi: la noi, în Est, comunismul este în plin faliment ideologic, a căzut la cel mai jos nivel, sub zero; intelectualitatea occidentală este cea care rămâne în mare măsură sensibilă la atracţiile lui şi îi păstrează simpatia; şi acest lucru face atât de dificilă sarcina Occidentului: să reziste în faţa Estului.

     Nu discut acum eventualitatea unei catastrofe militare universale şi schimbările pe care le-ar produce în societatea noastră. Dar atâta timp cât ne trezim în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, ne vom vedea de viaţa noastră de zi cu zi. Însă o catastrofă e pe cale să se producă: catastrofa conştiinţei omeneşti antireligioase.

     Această conştiinţă a făcut din om măsura tuturor lucrurilor, din omul imperfect, niciodată scutit de orgoliu, de lăcomie, de poftă, de vanitate şi de zeci de alte defecte. Şi iată că greşelile al căror preţ nu a fost luat în calcul la început de drum se răzbună astăzi. Drumul pe care l-am parcurs începând cu Renaşterea ne-a îmbogăţit experienţa, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare, a Celui Preaînalt care punea odinioară o limită patimilor şi iresponsabilităţii noastre. Ne-am pus prea multe speranţe în transformările politico-sociale şi acum se vede că ni s-a luat cel mai de preţ lucru: viaţa interioară. În Est, bâlciul Partidului o calcă în picioare, în Vest, bâlciul comerţului: înspăimântător nu este faptul că lumea e sfărâmată, ci că cele mai importante bucăţi ale ei sunt atinse de aceeaşi boală.

     Dacă omul s-a născut doar pentru a fi fericit, aşa cum declară umanismul, înseamnă că nu s-a născut ca să moară. Dar, cum e supus morţii fizice, înseamnă că sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai mult una spirituală: nu cufundarea în cotidian, nu goana după cele mai bune mijloace de achiziţie, apoi de cheltuire veselă a bunurilor materiale, ci îndeplinirea unei datorii grele şi permanente, astfel încât întregul drum al vieţii noastre să devină experienţa unei înălţări în primul rând spirituale: să ieşim din această viaţă fiind fiinţe mai nobile decât atunci când ne-am născut. În mod inevitabil vom privi din nou scara de valori comună astăzi în rândul oamenilor şi ne vom minuna de cât de eronată este.

     Este imposibil ca activitatea unui preşedinte să fie evaluată doar în funcţie de salariul lui şi de posibilitatea nelimitată a oamenilor de a cumpăra benzină. Doar învăţându-ne pe noi înşine să acceptăm liberi o renunţare senină putem să ne ridicăm peste fluxul material al vieţii.

     E retrograd să ne agăţăm de formulele osificate ale Epocii Luminilor. Această dogmatică socială ne face neputincioşi în faţa provocărilor epocii contemporane.

     Dacă nu pierim în catastrofa unui război, viaţa noastră nu va rămâne ceea ce este astăzi dacă nu vrea să fie motivul propriei ei dispariţii. Nu vom putea evita schimbarea definiţiilor fundamentale ale vieţii şi societăţii omeneşti: oare este omul într-adevăr deasupra tuturor şi nu avem deasupra noastră niciun Spirit superior? Este oare adevărat că viaţa omului şi activitatea socială trebuie să se definească în primul rând în termenii expansiunii materiale? Putem accepta dezvoltarea acesteia în detrimentul vieţii noastre lăuntrice?

     Astăzi lumea este fie în pragul propriei sale dispariţii, fie în cel al unei schimbări istorice la fel de importantă ca cea dinspre Evul Mediu spre Renaştere: această cotitură cere de la noi o flacără spirituală, să ne ridicăm spre o perspectivă mai înaltă, spre un nou mod de viaţă în care natura noastră fizică nu va mai fi diabolizată, ca în Evul Mediu, dar în care natura noastră spirituală nu va mai fi călcată în picioare, ca în epoca modernă.

     Această ascensiune este comparabilă cu trecerea la un nou nivel antropologic. Nimeni de pe acest Pământ nu are altă soluţie decât să se ridice mereu mai sus.