Gândirea occidentală a devenit
conservatoare: de-ar rămâne lumea aşa cum este, de nu s-ar schimba nimic! Visul
debil al unui status quo este semnul
unei societăţi ajunse la sfârşitul propriei evoluţii. Dar trebuie să fii orb ca
să nu vezi că mările nu mai aparţin Occidentului în timp ce suprafaţa
continentală care ţine de el se micşorează constant. Cele două războaie pe care
le numim mondiale - şi care au fost departe de aşa ceva - au constat în aceea
că un Occident mic, tărâm al progresului, s-a anihilat în el însuşi,
pregătindu-şi în acelaşi timp propriul sfârşit. Următorul război - care nu va
fi neapărat unul nuclear, nu cred în asta - poate să îngroape definitiv
civilizaţia occidentală.
În faţa acestui pericol, când ai
în spate tezaurul atâtor valori istorice, cu un asemenea grad de libertate şi
de devotament aparent faţă de această libertate, cum e posibil să pierzi în
asemenea măsură voinţa de a te apăra?
Cum s-a ajuns la confruntarea
actuală, atât de dezavantajoasă? În marşul ei triumfal, cum de a ajuns lumea
occidentală într-o asemenea stare de neputinţă? Oare evoluţia ei a cunoscut
întorsături funeste, pierderi de direcţie? Se pare că nu. Occidentul nu a făcut
decât să progreseze mereu într-o direcţie socială declarată. mână în mână cu
strălucitul Progres tehnic. Şi iată-l în starea de slăbiciune din zilele
noastre.
În acest caz nu ne mai rămâne
decât să căutăm eroarea la rădăcini, la fundamentul gândirii Vremurilor noi. Ce
vreau să spun: concepţia occidentală dominantă a lumii, născută în timpul
Renaşterii, care a luat formă politică începând cu Iluminismul, fundament al
tuturor ştiinţelor politice şi sociale: am putea să o numim "umanism
raţionalist" sau "autonomie umanistă", care proclamă şi
realizează autonomia omului faţă de orice forţă aflată deasupra lui. Sau -
altfel spus - "antropocentrism": ideea omului ca centru al întregii
existenţe.
În sine, bineînţeles, schimbarea
adusă de Renaştere a fost inevitabilă; Evul Mediu îşi epuizase posibilităţile,
reprimarea despotică a naturii fizice a omului în favoarea naturii sale
spirituale devenise insuportabilă. Dar, dintr-o dată, am trecut brusc de la
Spirit la Materie, în mod disproporţionat şi lipsit de orice măsură. Conştiinţa
umanistă s-a proclamat călăuza noastră, a negat existenţa răului înlăuntrul
omului şi n-a mai admis pentru om altă datorie mai înaltă decât dobândirea
fericirii pământeşti, şi a pus la baza civilizaţiei occidentale o tendinţă
periculoasă de a ne prosterna în faţa omului şi a nevoilor lui materiale. În
afară de bunăstarea fizică şi de acumularea de bunuri materiale, toate celelalte
însuşiri, toate celelalte nevoi ale omului, mai delicate şi mai nobile, au
rămas în afara construcţiilor statale şi a sistemelor sociale, ca şi cum viaţa
omului nu ar avea alt sens mai nobil. Astfel s-a lăsat cale liberă răului care
astăzi se răspândeşte liber. Libertatea singură, dezgolită, nu poate sub nicio
formă să rezolve toate problemele existenţei omeneşti şi creează multe altele,
noi.
Însă, cu toate acestea, în
primele democraţii, inclusiv în cea americană în momentul naşterii ei, toate
drepturile îi erau recunoscute omului doar în baza faptului că este creatura
lui Dumnezeu; altfel spus, persoana se bucura de libertate doar cu condiţia
să-şi asume permanenta responsabilitate religioasă: aceasta era moştenirea
mileniului precedent. Cu doar două sute de ani în urmă, iar în America doar cu cincizeci,
ar fi părut imposibil ca omul să beneficieze de o libertate fără limite, doar
ca să-şi satisfacă poftele. De atunci însă, în toate ţările occidentale,
această libertate s-a erodat, ţările s-au dezbărat definitiv de moştenirea
veacurilor creştine, cu imensele lor rezerve de milă şi jertfă, iar sistemele
de stat au devenit din ce în ce mai materialiste. În cele din urmă, Occidentul
a apărat cu succes şi chiar peste măsură drepturile omului, dar a dispărut cu
totul conştiinţa omului că este responsabil în faţa lui Dumnezeu şi a
societăţii. În ultimele decenii acest egoism juridic al filosofiei occidentale
a fost desăvârşit, iar lumea se găseşte într-o cumplită criză spirituală şi
într-un impas politic. Şi toate succesele tehnologice, inclusiv călătoriile în
cosmos, ale Progresului preaslăvit nu au reuşit să răscumpere decăderea morală
în care a căzut secolul XX şi pe care nimeni n-ar fi bănuit-o, nici măcar în
secolul XIX.
Cu cât umanismul s-a dezvoltat
într-o direcţie mai materialistă, cu atât conceptele sale au putut fi folosite
mai bine de socialism şi apoi de comunism. S-a ajuns până într-acolo încât Karl
Marx a putut afirma (1844): "Comunismul este un umanism naturalizat."
Şi această afirmaţie nu este
lipsită de sens: la temeliile umanismului erodat şi la cele ale socialismului
se găsesc pietre comune: materialism fără limite; eliberare de religie şi de
responsabilitatea religioasă (dusă, în comunism, până la dictatura
antireligioasă); accentul pus pe construcţia socială şi pe abordarea pretins
ştiinţifică (Iluminismul secolului al XVIII-lea şi marxismul). Nu întâmplător
toate promisiunile retorice ale comunismului se învârt în jurul Omului cu O
mare şi al fericirii sale pământeşti. Monstruoasă apropiere, nu-i aşa,
constatarea acestor trăsături comune între concepţia despre lume şi existenţă a
Occidentului de astăzi şi a Estului de astăzi! Dar aceasta este logica
dezvoltării materialismului.
În plus, această legătură de
rudenie are şi următoarea lege: cel mai puternic, cel mai atrăgător,
învingătorul este totdeauna curentul materialist aflat mai la stânga şi,
astfel, cel mai consecvent. Iar umanismul, care şi-a pierdut în întregime
moştenirea creştină, este incapabil să facă faţă acestei concurenţe. Astfel, în
cursul ultimelor secole şi mai ales în ultimele decenii, când procesul s-a
accelerat, liberalismul a fost inevitabil comprimat de radicalism, acesta a
fost obligat să cedeze în faţa socialismului, iar socialismul nu a reuşit să facă
faţă comunismului. Motivul pentru sistemul comunist a rezistat atât de bine şi
s-a consolidat în Est este că a fost susţinut cu pasiune - şi masiv, în sensul
propriu al cuvântului - de intelectualitatea occidentală (care a simţit că era
înrudită cu el), care nu-i observa tarele şi, când devenea de-a dreptul
imposibil să nu le observe, căuta să le justifice. La fel este şi astăzi: la
noi, în Est, comunismul este în plin faliment ideologic, a căzut la cel mai jos
nivel, sub zero; intelectualitatea occidentală este cea care rămâne în mare
măsură sensibilă la atracţiile lui şi îi păstrează simpatia; şi acest lucru
face atât de dificilă sarcina Occidentului: să reziste în faţa Estului.
Nu discut acum eventualitatea
unei catastrofe militare universale şi schimbările pe care le-ar produce în
societatea noastră. Dar atâta timp cât ne trezim în fiecare dimineaţă sub un
soare blajin, ne vom vedea de viaţa noastră de zi cu zi. Însă o catastrofă e pe
cale să se producă: catastrofa conştiinţei omeneşti antireligioase.
Această conştiinţă a făcut din om măsura tuturor lucrurilor, din omul
imperfect, niciodată scutit de orgoliu, de lăcomie, de poftă, de vanitate şi de
zeci de alte defecte. Şi iată că greşelile al căror preţ nu a fost luat în
calcul la început de drum se răzbună astăzi. Drumul pe care l-am parcurs
începând cu Renaşterea ne-a îmbogăţit experienţa, dar am pierdut ideea unei
entităţi superioare, a Celui Preaînalt care punea odinioară o limită patimilor
şi iresponsabilităţii noastre. Ne-am pus prea multe speranţe în transformările
politico-sociale şi acum se vede că ni s-a luat cel mai de preţ lucru: viaţa
interioară. În Est, bâlciul Partidului o calcă în picioare, în Vest, bâlciul
comerţului: înspăimântător nu este faptul că lumea e sfărâmată, ci că cele mai
importante bucăţi ale ei sunt atinse de aceeaşi boală.
Dacă omul s-a născut doar pentru
a fi fericit, aşa cum declară umanismul, înseamnă că nu s-a născut ca să moară.
Dar, cum e supus morţii fizice, înseamnă că sarcina lui pe acest pământ este cu
atât mai mult una spirituală: nu cufundarea în cotidian, nu goana după cele mai
bune mijloace de achiziţie, apoi de cheltuire veselă a bunurilor materiale, ci
îndeplinirea unei datorii grele şi permanente, astfel încât întregul drum al
vieţii noastre să devină experienţa unei înălţări în primul rând spirituale: să
ieşim din această viaţă fiind fiinţe mai nobile decât atunci când ne-am născut.
În mod inevitabil vom privi din nou scara de valori comună astăzi în rândul
oamenilor şi ne vom minuna de cât de eronată este.
Este imposibil ca activitatea
unui preşedinte să fie evaluată doar în funcţie de salariul lui şi de
posibilitatea nelimitată a oamenilor de a cumpăra benzină. Doar învăţându-ne pe
noi înşine să acceptăm liberi o renunţare senină putem să ne ridicăm peste
fluxul material al vieţii.
E retrograd să ne agăţăm de
formulele osificate ale Epocii Luminilor. Această dogmatică socială ne face
neputincioşi în faţa provocărilor epocii contemporane.
Dacă nu pierim în catastrofa
unui război, viaţa noastră nu va rămâne ceea ce este astăzi dacă nu vrea să fie
motivul propriei ei dispariţii. Nu vom putea evita schimbarea definiţiilor
fundamentale ale vieţii şi societăţii omeneşti: oare este omul într-adevăr
deasupra tuturor şi nu avem deasupra noastră niciun Spirit superior? Este oare
adevărat că viaţa omului şi activitatea socială trebuie să se definească în
primul rând în termenii expansiunii materiale? Putem accepta dezvoltarea
acesteia în detrimentul vieţii noastre lăuntrice?
Astăzi lumea este fie în pragul
propriei sale dispariţii, fie în cel al unei schimbări istorice la fel de
importantă ca cea dinspre Evul Mediu spre Renaştere: această cotitură cere de
la noi o flacără spirituală, să ne ridicăm spre o perspectivă mai înaltă, spre
un nou mod de viaţă în care natura noastră fizică nu va mai fi diabolizată, ca
în Evul Mediu, dar în care natura noastră spirituală nu va mai fi călcată în
picioare, ca în epoca modernă.
Această ascensiune este
comparabilă cu trecerea la un nou nivel antropologic. Nimeni de pe acest Pământ
nu are altă soluţie decât să se ridice mereu mai sus.
4 comments:
De data asta mi-a sărit în ochi, prin stridenţa sa, marota condamnării Evului Mediu. E ca şi cum unui om îi anihilezi - prin diabolizare - amintirile despre adolescenţă. Bine, înţelegem că pentru anumite popoare lucrul este absolut justificat câtă vreme acelea nici măcar nu existau în perioada medievală propriu-zisă; ele nici măcar nu se găseau prin Europa! Să mi se permită exagerarea câtă vreme autorul apelează şi el la exagerare. ce or fi gândit respecctivii studenţi când era ponegrit Evul Mediu, ei care ştiu că sistemul juridic anglo-saxon îşi are fundamentul într-o anume Magna Charta.
O ultimă parte, a discursului, în care răzbate, îşi face loc, paradigma teoriei reversibilităţii, a schimbării omului Material cu omul Spiritual şi invers. Pe termen lung-fiindcă procesul nu s-a încheiat, este în desfăşurare- Spiritul superior va avea câştig de cauză, generând un sistem statal nou, care a experimentat toate formele şi variaţiile statale de organizare şi care va determina, cauza, schimbări majore în oameni, în evoluţia lor filogenetică pe pământ. Este chestie de timp...
Pensionarul
@Donkeypapus
Vă citesc și vă respect opiniile dar mi se pare că nu ați sesizat aici nuanța evaluării Evului Mediu de către Soljenițîn! Sunt sigur că Soljenițîn a înțeles exact ce trebuie prin cuvintele: "Evul Mediu îşi epuizase posibilităţile, reprimarea despotică a naturii fizice a omului în favoarea naturii sale spirituale devenise insuportabilă", făcând trimitere la o anumită concepție care a mânat înainte papalitatea și care a sufocat viața popoarelor aflate sub stăpânire/influență papală și a generat reacția pe care el o amintește mai departe în discursul său și nicidecum nu condamnă Evul Mediu în bloc așa cum sunteți dvs. de părere!
Domnule Anonim,
Aţi putea fi mai precis când afirmaţi că "Papalitatea... a sufocat viaţa popoarelor"? La ce perioade vă referiţi şi la care popoare? De e ar fi mai "malefică" acea influenţă decât aceea a Protestantismului ori Islamului, la o adică? Şi de ce Evul Mediu ar fi echivalat NUMAI cu Papalitatea?
Datele istorice spun cu totul altceva. Că cel puţin jumătatea din Evul Mediu european s-a găsit sub pecetea Noii Rome, statul care a păstrat vie flacăra civiliza
ţiei. Că papalitatea ca ideologie de sine stătătoare a apărut abia pe la anul 1000. Că sub pecetea "papalităţii" s-au născut şi s-au DEZVOLTAT nişte popoare şi state precum Spania, Franţa, Anglia, Imperiul roman de naţiune germană. Vintilă Horea constată în "Recucerirea descoperirii" că mobilul care i-a făcut pe spanioli să intre în aventura Conquistei a fost generat de idealul cavalerului creştin şi mai deloc al "umanismului" cu accente neopăgâne. O carte pe care v-o recomand, parte a unui mozaic de cunoştinţe care, reunite, oferă altă perspectivă asupra istoriei decât aceea impusă de ideologiile cu origini în Iluminismul de esenţă atee.
Post a Comment