Cenzură şi crimă în România de azi

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Luptător anticomunist, trecut prin 21 de ani de închisoare politică, ajuns la un moment dat în iadul reeducării de la Piteşti, eliberat în 1964, în momentul amnistiei generale, acuzator public al celor care demolau biserici şi condamnat din nou în 1979. Eliberat la presiunile lumii libere şi exilat în 1985. Ioan Ianolide. Condamnat la închisoare de comunişti pentru viziunea sa creştină, petrece 21 de ani în detenţie. După eliberare, scrie pe ascuns „Întoarcerea la Hristos”, despre calvarul şi viaţa duhovnicească din temniţele comuniste, carte care apare în 2006, la 20 de ani de la moartea autorului. Părintele Arsenie Boca. Unul dintre marii duhovnici ai secolului XX, întemniţat de comunişti şi prigonit şi după eliberare, pînă la sfârşitul vieţii pământeşti, în 1989. Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, lumină a colegilor de detenţie prin trăirea autentic creştină, mort în închisoarea comunistă de la Târgu Ocna după ce-şi donase doza de streptomicină adusă de un prieten, pentru a-l salva pe pastorul Richard Wurmbrandt. Ieroschimonahul Daniil, fostul ziarist Sandu Tudor, condei temut al presei interbelice, călugărit şi devenit un mare trăitor al Ortodoxiei, ucis în bătaie de comunişti în temniţa de la Aiud, după ce purtase timp de 4 ani lanţuri la picioare. Părintele Arsenie Papacioc. Mare slujitor al lui Hristos, arestat şi deţinut timp de 6 ani în temniţele comuniste, astăzi, la 94 de ani, duhovnic căutat de credincioşii din toată ţara şi socotit stâlp al Ortodoxiei prin trăire şi învăţătură. Martiriul acestora nu s-a sfârşit, ci continuă în România anului 2008. Expoziţia itinerantă „Destine de martiri”, realizată de doamna profesor doctor Emilia Corbu, istoric la Muzeul Judeţean Ialomiţa, în colaborare cu Asociaţia „Rost” şi cu CNSAS a fost supusă cenzurii la Iaşi. Pentru că oricare ar fi pretextele formulate oficial într-o clasică limbă de lemn, despre cenzură este vorba. În România anului 2008. La sesizarea şefului Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu şi a directorului executiv al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului din România, Alexandru Florian, CNSAS, în frunte cu preşedintele colegiului, Ladislau Csendes, şi-a retras contribuţia la această expoziţie. În ce consta respectiva contribuţie? În documente privind condamnarea, detenţia şi urmărirea de către Securitate a martirilor amintiţi mai sus, care, alături de fotografii, manuscrise, publicaţii şi corespondenţă, alcătuiau portretul unei epoci şi istoria unei mărturisiri. De ce s-a oprit totul? Pentru că, potrivit detractorilor, „aceste persoane nu au intrat democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate”, şi pentru că, „se face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească”. Trecând peste falsul afirmaţiei – Sandu Tudor a fost ziarist de stânga, iar dintre cei şase doar părintele Arsenie Papacioc a făcut parte din Mişcarea Legionară, înainte de a intra în monahism pentru a face doar „politica lui Hristos” – trebuie observat limbajul inchizitor, de tipul „Ministerului Adevărului” orwellian, cu care preşedintele Asociaţiei Rost, Claudiu Târziu, a comparat intervenţia brutală a pseudo-reprezentanţilor democraţiei. Unor oameni care au suferit demn în închisorile comuniste, unde au mărturisit credinţa creştină, li se refuză spaţiul public în numele aceloraşi lozinci propagandistice pentru care au fost arestaţi. Iar României i se refuză dreptul la propriul trecut, la memoria istorică, la pomenirea martirilor. Asta în timp ce în Rusia 1700 de morţi în temniţele comuniste au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă, iar Biserica Romano-Catolică a făcut acelaşi lucru cu cei căzuţi în lupta cu trupele comuniste în Spania.
Cei pe care i-am amintit mai sus au nume. Nume care i-a fost refuzat pruncului nenăscut al fetiţei din Piatra Neamţ, ucis la Londra, cu acordul şi îndrumarea Theodorei Bertzi, secretar de stat în Ministerul Muncii, cu o experienţă vastă în... protecţia copilului. Nume care le-a fost refuzat şi celor 18 milioane de nenăscuţi pe care România i-a ucis de la Revoluţie încoace. Campania mediatică în care s-a clamat dreptul la crimă, luându-se în râs vocile izolate ale unor Vasile Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România sau Rodica Culcer, are ca prim rezultat o nouă abominaţie: propunerea legislativă care susţine dreptul de a avorta şi când fătul are 20 de săptămîni.
Ce legătură au între ele cele două cazuri? Reprezintă un arc peste timp, în care României îi sunt anihilate trecutul şi viitorul, pentru a o lăsa captivă într-un imediat fără memorie şi fără responsabilitate, o închisoare ce seamănă din ce în ce mai mult cu o grădină zoologică. Cine se ridică în numele celor lipsiţi de apărare, morţi şi nenăscuţi? De vom tăcea mai departe, pietrele vor striga. Şi de vom rămâne nepăsători, ne vor striga sentinţa. Tu ce ai de spus?