Liceul în interbelic şi astăzi: de la Grigore Băjenaru la Paul Slayer Grigoriu

Demult n-am mai simţit felul acela de plăcere copilăroasă, ivită din amintirile altora asemenea ţie, pe care mi l-a dat lectura cărţii lui Grigore Băjenaru (sau Grigore Popescu-Băjenaru), „Cişmigiu & comp.” Apărută în noua serie a Bibliotecii pentru toţi, iniţiată de Jurnalul Naţional, cartea evocă anii dintre cele două războaie mondiale din perspectiva elevilor unuia dintre prestigioasele licee bucureştene, “Gheorghe Lazăr”. Avem în faţă un exemplu fermecător de literatură minoră. “Cişmigiu & comp.” nu este o operă de mare însemnătate în arta scrisului românesc sau universal. Nu apar aici mari idei, imagini cutremurătoare, nu avem nici măcar un fir epic foarte bine determinat, căci romanul nu urmăreşte sistematic evoluţia personajelor, ci este mai degrabă o culegere de întâmplări oarecum disparate din viaţa autorului şi a colegilor săi. Pentru cititorul român însă, această carte devine, odată cu lectura, reper aproape indispensabil. Dacă ni se permite o paralelă, ea este asemănătoare acelor fotografii alb-negru de epocă, ce nu se remarcă prin valoarea lor artistică ci prin cea evocativă a unui oraş sau a unor vremuri apuse, dar care au contribuit la crearea identităţii noastre. Romanul lui Grigore Băjenaru este astfel un crâmpei de viaţă interbelică, o descriere uneori idilizată, dar vie prin evocarea figurilor culturale, a chiulului, a farselor şi a amorurilor de liceu, toate încadrate de frumuseţea Parcului Cişmigiu. Alte timpuri şi alte moravuri răzbat din paginile cărţii, făcându-te să suspini după o lume în care cultura şi un simţ de responsabilitate morală erau valori pe care nu se gândeau să le conteste nici cei mai zvăpăiaţi dintre elevii bucureşteni. Şi totuşi, liceul de atunci, când cursurile începeau fără excepţie cu rugăciunea „Împărate ceresc”, are şi trăsături care par universale... cel puţin prin prisma propriilor mei ani de liceu.
„Cişmigiu & comp.” este cu atât mai plină de sens pentru mine, cu cât perioada liceului a fost probabil cea mai importantă în formarea mea şi în stabilirea prieteniilor şi a corespondenţelor afective şi uneori culturale care durează până astăzi. Cei care mi-au fost colegi s-ar regăsi foarte uşor în paginile cărţii. Bunăoară, vorbind despre directorul din vremurile sale, Grigore Băjenaru ne spune că era poreclit „Barbă”: „Dar nu l-am poreclit eu aşa! I-am auzit pe alţii mai mari, când ţinea directorul, ăla cu barbă mare, roşie, cuvântarea către părinţi şi elevi, că spun: ‚Ia fiţi atenţi, fraţilor, să vedeţi că Barbă ţine aceeaşi cuvântare de acum un an!” „I se mai zicea şi Barbarossa, avându-se în vedere culoarea roşie ca focul a podoabei lui faciale!” Cei care au fost în Liceul German din Bucureşti (pe atunci „Hermann Oberth”), în anii 1990, nu-şi vor putea reprima un zâmbet la citirea acestor rânduri şi vor adăuga, fără îndoială, completarea descrierii directorului din vremea aceea, care cel puţin dintr-un punct de vedere se aseamănă cu cel al Liceului „Gheorge Lazăr” din interbelic. Dialogurile ne amintesc la rândul lor de colegii noştri:
„-Dacă are cineva de întrebat ceva, să mă-ntrebe!
Iată că se scoală un băiat cu părul roşcovan şi ciufulit:
-De unde să cumpărăm cărţile? (...)
-De la librărie, bineînţeles; în niciun caz de la băcănie! (...)
-Asta mi-o închipuisem şi eu, dar vroiam să ştiu de la care librărie anume? (...)
-În primul rând, băiete dragă (vorba să fie că-i era drag!), să te obişnuieşti să nu mai vorbeşti aşa de obraznic, că eu sunt domnul petagog Pavelescu... şi înţelegi... aşa că... asta e!
Dar Ciufulitul îl plesni cu întrebarea stăruitoare:
-Iar cărţile, vă rog?”
Probabil că cei mai mulţi dintre cititori au avut un coleg ca roşcovanul din aceste rânduri. Pe al nostru, cu siguranţă, îl ţin minte toţi cei din generaţia lui.
Profesorii, în interbelic ca şi în postcomunism, au uneori replici ce revin mereu, peste ani, ca leitmotive ale unor zile frumoase în ciuda greutăţilor.
„ Aşa, Minciu, de Istorie, pe care l-am avut profesor în clasa a IV-a, de câte ori avea prilejul ne spunea peltic:
-Examen de capacitate spuneţi că daţi? Poate de incapacitate! Capacitatea am dat-o noi, când ne-am făcut profesori. Nu ştiu cui i-a trăsnit prin cap ideea sp numească examenul ăsta al vostru: de capacitate! Eu, unul, dacă...”
Înlocuiţi peltic cu rârâit şi vă veţi trezi în ajunul Bacalaureatului din anul 1996. Bacalaureat pe care cei de la uman şi real din promoţia mea şi-l amintesc cu destulă emoţie, mai ales că pe lângă sperietură şi puncte slabe au avut de înfruntat şi alte greutăţi.
„Iar pe de altă parte, veninosul de Jujucă (directorul liceului „Lazăr” – n. n.) a venit la Seminarul Pedagogic, ca să ne pună, cum s-ar zice, ‚contrapilă’, adică să-i roage pe profesorii examinatori să ne trântească, ceea ce a atras indignarea tuturor dascălilor.”
Cei cărora această scenă li se pare familiară se pot convinge astfel că nu e nimic nou sub soare.
Îmi cer scuze faţă de cititorii care nu cunosc cadrul şi personajele din Liceul German al anilor ’90. Toate paralele de mai sus s-au vrut o punte peste timp, căci pentru mine romanul lui Grigore Băjenaru, „Cişmigiu & comp.” este cu atât mai interesant, cu cât scriu, la rândul meu, o carte despre liceul meu. Am început-o de foarte mult timp, am abandonat-o şi am reluat-o de câteva ori, iar acum sunt hotărât, cu ajutorul lui Dumnezeu şi îndemnurile stăruitoare ale muzei, să o termin. Zeci de pagini din ea au ajuns totuşi deja în mâinile şi sub ochii unor apropiaţi sau cunoscuţi. Celor mai mulţi le-au plăcut, pe câţiva i-a supărat evocarea unor episoade lăsate în urmă din viaţa lor, alţii mi-au spus că „nu e cine ştie ce” sau că mă pierd în meandre. Îmi văd de treabă fără a asculta mult din ce se spune în dreapta şi în stânga, pentru că scopul nu e să scriu o carte mare sau să-i mulţumesc pe unul şi pe altul, ci să reţin pe hârtie momente ale uneia dintre cele mai frumoase perioade din viaţa noastră. Şi spun a noastră, pentru că multe dintre personajele acelei cărţi sunt şi astăzi alături de mine. Mă gândeam deunăzi când unul dintre ele, prieten din clasa I, s-a căsătorit, că am privilegiul rar întâlnit ca oamenii care fac parte din amintirile mele cel mai dragi să fie cei alături de care îmi trăiesc şi prezentul. Cred că, dincolo de toate aventurile, discuţiile, beţiile şi idilele de atunci, acesta este motivul pentru care anii de liceu sunt piatră de temelie a vieţilor noastre. Prietenia pe care am legat-o şi am trăit-o în acei ani a rămas atât de vie, încât „gaşca” de atunci există şi astăzi, desigur, cu anumite excepţii inevitabile. Şi chiar unii dintre cei pe care îi vedem mai rar păstrează, într-o anumită măsură, sentimentul apartenenţei. Pentru ei scriu cartea mea. Şi pentru cei care, deşi ne-au cunoscut mult timp după 1996, anul absolvirii, au reuşit să ne devină familiari şi prin rândurile mele.
În finalul romanului său, Grigore Băjenaru scrie: „Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare şi murmurau parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist bun rămas!” Mi-au dat lacrimile când am citit. Şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că, dincolo de nostalgie, există prezentul şi posibilitatea de a rămâne alături de cei dragi. „Cişmigiu & comp.” ne dezvăluie o frântură de trăire şi un crâmpei de amintire. Cât despre mine, cartea mea şi prietenii de acolo pe care-i reîntâlnesc mereu până astăzi, sunt o dovadă mică printre atâtea altele că, dincolo de neputinţe, egoism, păcate şi capcane ale vieţii, dragostea nu moare.