După 1989, cinematografia românească, prin unii reprezentanţi ai ei mai
vechi, însă mai cu seamă prin tinerii grupaţi mai mult sau mai puţin arbitrar
în ceea ce s-a numit „noul val”, a scos la iveală o producţie foarte bogată,
eterogenă, însă cu o însemnătate din ce în ce mai mare, dată de abordarea nouă,
de actualitatea sau ineditul subiectelor şi de un succes internaţional fără
precedent. Ca iubitor de film, fără o cultură vastă în domeniu – încep să mi-o
dezvolt abia în ultima vreme – am urmărit cu interes şi, trebuie să o
mărturisesc, cu încântare, câteva dintre noile filme. Am adorat „California
Dreamin’”, mi-au plăcut, printre altele, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”,
„Faimosul paparazzo” (sper ca specialiştii să nu se scandalizeze că amestec cu
atâta dezinvoltură perioadele şi „şcolile”), „A fost sau n-a fost”, sau „Eu
când vreau să fluier, fluier”, n-am rămas cu mare lucru după „Poliţist,
adjectiv” sau „Marţi după Crăciun”. Apoi a apărut „După dealuri”.
Faptul real de la care
porneşte cartea „Spovedanie la Tanacu” a Tatianei Niculescu-Bran, carte din
care se inspiră la rândul său scenariul filmului, a făcut la vremea sa multă
vâlvă în Biserică şi în media, iar ecourile sale nu s-au stins nici până
astăzi. Nu îmi propun să dezvolt aici subiectul, însă trebuie spus că părintele
implicat în cazul respectiv a fost supus pe nedrept unui permanent linşaj
mediatic căruia i s-au alăturat, din păcate, şi unii ierarhi. Cum, pe de altă
parte, multe dintre vocile reprezentative ale Bisericii i-au luat apărarea
(este suficient să-i amintesc pe părinţii Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Savatie
Baştovoi), dezbaterea a înflăcărat multă lume, iar ultimul cuvânt în această
privinţă nu a fost încă spus.[1]
În acest context, era de anticipat faptul că filmul lui Cristian Mungiu avea să
aprindă spiritele. Dacă peste hotare „După dealuri” a înregistrat un succes
răsunător – cu premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, unde Cosmina
Stratan şi Cristina Flutur au câştigat la rândul lor premiul de interpretare –
în România a devenit rapid subiectul unor polemici aprinse. Pe lângă vocile
echilibrate, au apărut imediat şi reacţiile isterice, pe de o parte ale
anticlericalilor şi anticreştinilor care au văzut în film o dovadă în plus a
aşa-ziselor abuzuri din Biserică, pe de alta a celor care se erijează în
apărătorii agresivi ai unei Ortodoxii care supravieţuieşte foarte bine şi fără
protecţia lor.
După cum scrie doamna Elena
Dulgheru, critic de film şi om al Bisericii deopotrivă, „După dealuri” nu este
un film mistic. Nu se cade să încercăm să-l încadrăm în seria ideatică a unor
pelicule de tipul „Ostrov”, căci viziunea pe care o propune nu este una venită
din interiorul trăirii creştine, ci o încercare de obiectivare a unor
evenimente şi trăiri, atât cât pot fi ele percepute de un observator pe cât se
poate neutru. De aici şi cele câteva note ironice menite să lezeze – pe bună
dreptatea – sensibilitatea creştină. Dintre acestea, cea mai evidentă este
realizată prin plăcuţa de la intrarea în mânăstire, cu inscripţia „Aceasta e
casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta”. După
cum s-a spus în nenumărate rânduri, „Crede şi nu cerceta” nu este o formulă
creştină, ci o răstălmăcire folosită în exces de adversarii credinţei pentru a
dovedi un obscurantism care, de altfel, nu există. Evoluţia ulterioară a
filmului contrazice însă această viziune, iar atitudinea echilibrată a
preotului-duhovnic al mânăstirii de maici nu are nimic caricatural, nicio tuşă
îngroşată în mod acuzator. Dincolo de acest amănunt – şi de alte mici şi
neînsemnate inadvertenţe – lipsa unor judecăţi tranşante şi căldura umană cu
care este abordat subiectul îi oferă spectatorului posibilitatea de a trage
propriile concluzii, în funcţie de maturitatea sa duhovnicească sau de scara sa
de valori, având însă la dispoziţie o viziune care înglobează cât mai multe
elemente şi evadează cu succes şi înţelepciune din sfera scenariilor gata
făcute care au bântuit percepţia publică.
Tensiunea şi dramatismul,
caracterul tragic al situaţiei sunt redate în „După dealuri” cu o economie de
mijloace tipică pentru „noul val”, care aici este foarte adecvată, în măsura în
care creează o imagine autentică, lipsită de sugestii metaforice care l-ar
putea înclina pe spectator într-o direcţie sau alta.
Marele butoi cu pulbere al acestui film, cel de la care a pornit cea
mai mare parte a polemicilor furibunde, este legat de sugestia unei relaţii de
lesbianism în trecutul celor două personaje principale. Discretă, nu neapărat
necesară, aceasta nu este însă exploatată în direcţia viziunii contemporane
despre „toleranţă” şi „iubire”. Mai mult, nu aruncă nicio umbră de acuză asupra
mediului monahal. Pentru că dacă a existat o relaţie propriu-zisă sau o
înclinaţie, aceasta ţine, din punctul de vedere al maicii Voichiţa, de un
trecut la care nu vrea să se întoarcă. Astfel, privită din unghi creştin,
desfăşurarea scenariului este o admirabilă dovadă de întoarcere la Hristos şi
de renunţare la vechile obiceiuri şi păcate. Voichiţa nu are nicun moment de
slăbiciune în faţa Alinei, îi spune simplu dar direct că o iubeşte, dar nu ca
în trecut, ci „altfel”, iar la insistenţele colegei de cămin răspunde cu
atitudinea şi cuvintele dictate de noua viaţă în Dumnezeu, pe care a
îmbrăţişat-o la mânăstire. Nici vorbă de sminteală. Din perspectiva tinerei
monahii, trecutul este recunoscut, mărturisit, dar lăsat pentru totdeauna în
urmă. Asumarea interioară a vieţii în obştea ortodoxă de către Voichiţa este
surprinsă cu mare măiestrie de scenariu.
Un alt personaj construit cu
simplitate şi realism este preotul duhovnic. Direct şi fără artificii de
elocvenţă, părintele este cel care contrazice înscrisul tendenţios „Crede şi nu
cerceta” prin însuşi modul său de a fi. Mereu cu o vorbă blândă, sfâşiat între
grija pentru binele obştii şi cea pentru recuperarea „oii pierdute”, explicând
direct dar clar cele legate de trăire şi credinţă, el nu se pierde în
obscurantism – dovadă respingerea superstiţiilor de tipul „butucului cu cruce
neagră” căruia maicile tind să-i atribuie puteri nefaste – ci merge cu smerenie
şi convingere pe drumul luminos al vieţii pe care şi-a asumat-o – şi al crucii
care derivă din aceasta. Iar faptul că la sfârşit îşi susţine cu tărie
nevinovăţia juridică, însă adaugă „am greşit pesemne şi eu că m-am încrezut
prea mult în puterile mele” duce exact la concluzia duhovnicească formulată şi
de părintele Savatie Baştovoi (care faţă de acest film are o poziţie
benign-critică cu care îmi permit să nu fiu întru totul de acord) în cartea
sus-amintită.
După cum am mai spus, există
şi câteva momente discutabile. Pe lângă cadrul deja amintit cu plăcuţa de la
intrarea în mânăstire, momentul în care Voichiţa o dezleagă pe Alina în taină,
chiar în noaptea dinaintea morţii – dar şi a eliberării, cel puţin aparente, de
răul ce o bântuia – poate fi citită, dacă vrem cu tot dinadinsul, şi în cheia
hollywoodiană a triumfului unei iubiri omeneşti (nu trupeşti). De asemenea, mai
e momentul final – sesizat deja de alţi comentatori ai filmului – în care aceeaşi
Voichiţa apare cu un pulovăr peste rasa monahală, ceea ce ar putea sugera o
separaţie simbolică de celelalte maici. Cu toate acestea, ea merge din proprie
iniţiativă la procuror, alături de părinte şi de cele patru monahii. Şi
judecând din perspectiva reacţiilor omeneşti, chiar şi această obiecţie
slăbeşte. Mergând pe firul poveştii, era firesc ca cea care îşi văzuse prietena
din copilărie moartă să fie tulburată, chiar să aibă îndoieli. Cine vrea
neapărat să interpreteze mai departe semnele unei omeneşti, prea omeneşti
dureri, o face pe propria răspundere, care nu-l implică nicidecum pe
realizatorul filmului.
Doamna Elena Dulgheru mai
observă un lucru care pare să le fi scăpat adversarilor acestui film: spre
deosebire de violentele izbucniri anticlericale ale presei, aici părintele şi
obştea sunt exoneraţi de vina de o fi ucis pe Alina (respectiv pe Irina
Cornici, personajul real care a inspirat cartea Tatianei Niculescu-Bran şi
scenariul filmului), iar faptul că cei de la spital au refuzat să o mai trateze
şi au trimis-o la mânăstire şi că ulterior tratamentul administrat în salvare
i-a cauzat cel mai probabil moartea sunt redate întocmai.
„După dealuri” a fost acuzat
că este lipsit de profunzime. Dar poate că acea profunzime nu a fost ceea ce a
căutat regizorul şi scenaristul. Pornind de la întâmplări reale pe care le-a
interpretat într-o cheie dramatică proprie, Cristian Mungiu reuşeşte, fără a
reda sută la sută întâmplările cunoscute, să recreeze un context. După cum
declară însuşi realizatorul, deşi este într-o anumită măsură credincios, nu e
prea „dus la biserică”. Cu atât mai lăudabile sunt documentarea pe care a
întreprins-o şi faptul că a reuşit, cu mici excepţii, să redea modul de trăire
bisericesc fără prejudecăţile şi stereotipurile celor „din afară”. Filmul nu
este menit să convertească pe nimeni, dar nici nu-i sminteşte decât pe cei care
se smintesc oricum de orice iese din propriul lor cadru strâmt ideologizat. Cel
mai important însă, „După dealuri” nu deformează lucrurile. Nu un amănunt al
trecutului este important în desfăşurarea faptelor şi trăirilor – în speţă
presupusa înclinaţie lesbiană – ci întâlnirea între viaţa nouă a Voichiţei
(care a lăsat în urmă „cele vechi”, indiferent care ar fi acestea) şi
tulburarea Alinei (ataşată de un trecut pe care îl vrea recreat, indiferent
care ar fi acesta). Probabil unii dintre contestatarii de astăzi ai filmului
preferă abordările triumfaliste şi festiviste ale spaţiului monahal ortodox.
Însă pentru un spectator onest, frumuseţea imaginilor şi a cadrului, abordarea
lipsită de neverosimil, simplă şi nefardată, creează caracterul autentic al
viziunii. Aprofundarea temei din punct de vedere duhovnicesc, social sau
cultural este un demers ce poate avea loc după film. Nu este parte a filmului, dar
poate fi prilejuită de el. Surprinzând elementul uman cu delicateţe şi
compasiune, „După dealuri” oferă terenul unor meditaţii ce depăşesc mult cadrul
peliculei şi îşi câştigă un loc meritat în arhiva unei arte oneste şi pline de
măiestrie.
Nota bene: Multe dintre observaţiile din acest articol se găsesc şi în
cronica doamnei Elena Dulgheru, pe care am socotit-o cea mai pertinentă dintre
toate pe care le-am citit: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/01/dupa-dealuri-sau-recviem-pentru-alina.html
UPDATE: Pentru un punct de vedere bine documentat şi cuprinzând şi lămuriri legate de tehnica cinematografică, intraţi aici: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html
UPDATE: Pentru un punct de vedere bine documentat şi cuprinzând şi lămuriri legate de tehnica cinematografică, intraţi aici: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html
[1] Din punctul meu de vedere, cartea „Pentru cine bat clopotele la
Tanacu” a părintelui Savatie lămureşte lucrurile într-o manieră suficient de
cuprinzătoare
28 comments:
Cronică foarte pertinentă. Felicitări? Aş putea-o prelua şi pe blogul meu, cu trimitere la sursă?
Bineinteles, multumesc pentru aprecieri.
@Donkeypapuas (nepublicat): Invective din categoria celor continute in mesajul tau am vazut ca ai pus si pe blogul doamnei Elena Dulgheru. Le socotesc irelevante si nu vad niciun motiv pentru a le publica. Cei care sunt curiosi le pot citi (din pacate) pe blogul catre care am dat link. In rest, pun pariu ca nici nu ai vazut filmele. Daca da, imi cer scuze. Ai o parere, ti-o respect, mie mi se pare insa ca o insiruire de insulte nu foloseste in niciun fel blogului meu.
Mai am o propunere: să publicăm textul şi în "Lumea credintei" pe luna martie, pentru a ajunge şi la alt public decît cel care are acces on-line.
Sunt de acord si cu aceasta propunere, mai ales ca multa lume risca sa refuze sa vada filmul tocmai din cauza ca e indusa in eroare de reactiile furibunde pe care le-am mentionat in text.
@Donkeypapuas (din nou nepublicat): Eu discut aici un film, nu vreo apartenenta la o "scoala", mai mult sau mai putin reala (apartenenta). Discut un act artistic pentru ceea ce este, nu pentru ce a declarat nu stiu cine despre crezul lui artistic. Am si anumite repere si ma bucur sa vad ca am inteles si eu lucruri din acest film asa cum le-au inteles un critic, un scriitor, o monahie. Inseamna ca nu sunt chiar autist. In rest, la ce ader si nu ader e treaba mea, ca si presupusa inconsecventa. Vrei sa injuri un film (pe care, eventual, nu l-ai vazut) sau o carte (pe care, eventual, nu ai citit-o)? Esti liber. Dar fa-o pe blogul tau, te rog. Pentru ca in tot ce ai scris, in afara de insulte nu e absolut nimic legat de filmul in sine: de vreun cadru, de vreo replica, de vreun dialog. Deci - nu face parte din aria acoperita de subiectul discutiei.
Staţi pe-aproape! În zilele următoare camaradul Slayer va aprofunda într-o postare tulburătoare mesajul profund spiritual al piesei "Evangheliştii".
Paul,
Consideri atitudine echilibrata a preotului de a se considera autorizat sa lege pe cineva (la propriu) pe motiv ca ar fi posedat ? Este totusi vorba despre cheia istoriei si a tragediei, din pacate reala, a filmului.
LR
Pai urmareste filmul, sau citeste mai bine cartea, pentru ca acolo e redata intamplarea cat se poate de realist. Irina Cornici (Alina in film) a fost legata pentru ca incerca sa ii raneasca pe altii si sa se automutileze. Odata a vrut sa sara in fantana, altadata si-a dat foc la chilie. Practic preotul a facut EXACT ce facusera si medicii: a legat-o pentru a o impiedica sa-si faca singura rau.
Pai de asta vorbesc si eu : daca era nebuna sau considerata nebuna, politia este autorizata s-o inchida, medicii specialisti s-o lege, samd ... dar un preot sau niste maici cu ce sunt autorizati ?
LR
Nu e vorba despre autorizatie. Daca langa tine e cineva care vrea sa-si scoata ochii, il opresti. Chiar cu forta daca e nevoie.
Compari ceea ce nu este comparabil. Daca o faci voit , asta se numeste, in cel mai copilaros caz, naivitate, iar in cel mai vicios manipulare. De aceea sper sa o faci nevoit. De ce ? Simplu : pentru ca nu a fost niciodata vorba in film ca Alina sa-si scoata ochii ! Asta e scoasa de la tine. Alina s-a comportat cert isteric si agresiv, a facut "blasfemii" - pacat mare considerat de preotul din film - precum intrarea in altar, ori scepticismul in icoana facatoare de minuni din el, insa Alina era astfel inainte de toate din disperare ca isi vedea prietena plecata pe "calea", din care vizibil nu mai vezi nimic in jur, o cale in afara lumii "acesteia" pentru o alta nevazuta si nedemonstrabila, de "apoi" sau "paralela", renuntind astfel la viata "asta", pina la urma singura certa. Era desigur alegerea prietenei ei Voichita, insa Alina percepea acest lucru ca o despartire, un adio de prietena ei cea mai buna (cat de "buna", eu consider ca nu este subiectul, sau ma rog lesbianismul este alt subiect lasat neclar de Mungiu, probabil expres), un adio deci pe care nu-l putea accepta pentrj o persoana oricum iubita. Intelegi ? Mai poti intelege si astfel de puncte de vedere precum al Alinei ?
Revenind la faza cu isteria, agresivitatea, blasfemiile, samd, tu persisti sa sustii ca totusi preotul era autorizat sa lege pe Alina, cu ajutorul maicilor, de o plansa de lemn si sa o tina asa citeva zile, in plus intr-undepozit afara, sumar incalzit, in plina iarna ? Autorizat de cine ?
Daca vrei neparat sa comparam situatii, una mai apropiata de cea reala din film, ar fi de exemplu ca tu sa fii oaspetele meu, sa te apuce isteria, agresivitatea la mine , eventual autoagresivitate dar departe de a-si "scoate ochii" - pentru asta este de ajuns de vazut filmul - iar eu in loc sa te dau afara sau, daca nu pot, sa chem salvarea ori politia, decid cu nevasta-mea sa te leg pe o usa, sa-ti pun batista in gura si sa te tin pe balcon in plina iarna citeva zile pina mori. Chit ca ma autorizez eu si nevasta-mea sa te consider posedat si supus astfel, dupa maslu de rigoare, anumitor masuri "adecvate", intrebarea este CE ma autorizeaza me mine sa procedez astfel ?, ca politia sau medicii specialisti au autorizatie sub forma de acoperire legala, ba le este chiar o datorie. Raspunsul este ca nimic nu ma autorizeaza, ba mai mult , sechestrarea este interziza prin lege. Ai uitat de legi ?
Noroc ca procurorul n-a uitat, si norocul nostru este ca fiinf in Republica laica, astfel de fapte sunt condamnate cu pedeapsa grea de inchisoare. Asa a fost de fapt si verdictul tribunalului cafe a judecat cazul : 10 ani preotului si 5 primei maici. Tu probabil ca o consideri ca o injustitie, dar gandeste si ca o viata omeneasca a fost rapita prin sechestrare si convingere de "posedare" in schimbul a 10 si respectiv 5 ani ai unor alti oameni, care oricum lasase balta cele "lumesti". Tu mai poti realiza ce fel de delir sustii si ce ieftin au scapat acestia din urma ?
(daca ak remarcat Mungiu a avut finetea de a nu mai lungi cu judecata si verdictul, tocmai sa lase constiinta fiecaruia sa decida ; decide deci fiecare cum poate, sau mai poate)
LR
Ps : ma mir ca partea cu "posedarea" presupusa a Alinei nu ai abordat-o de loc. De ce ? Posedata de cine, sau de ce ?
Raspunsul la PS e simplu: cand cineva e posedat, e posedat de diavol. Cred in aceasta posibilitate.
Daca eu vad pe cineva ca vrea sa-si dea foc, il prind si il opresc. Daca e nevoie cu forta. Tu probabil ceri o autorizatie. E treaba ta.
Salvarea a fost chemata in film, precum ai observat. Nu odata. Si medicii le-au spus maicilor sa o tina pe Irina-Alina la manastire.
"Singura lume certa" e pentru tine. Pentru altii, printre care ma numar, nu e asa. Stiu ca iti e extrem de greu sa iesi din cercul stereotipiilor tale, dar sunt si oameni care traiesc cu convingerea adevarului celor propovaduite de Hristos.
Dupa cum ai fi inteles daca vedeai filmul - mai mult, dupa cum a confirmat intre timp si autopsia - maica Irina nu a murit din cauza ca a fost legata, ci din cauza dozei de adrenalina ce i-a fost administrata. Daca tii neaparat sa discutam si medical, haloperidolul nu se combina niciodata cu adrenalina - cu atat mai putin cu SASE fiole de adrenalina.
Mi-am expus punctul de vedere destul de clar. Reiese si din carte, si din film. Vad ca prelungesti la nesfarsit o discutie in care oricum ai tras concluziile inainte de a pune intrebarile. De aceea, odata ce ti-ai exprimat punctul de vedere si eu pe al meu, consider subiectul incheiat.
@Donkeypapuas: Nu-ti mai irosi timpul cu aprecieri la adresa acestui film si a acestei postari. Sau nu aici. Pentru ca, socotindu-le irelevante, nu am de gand sa le public. Cele bune!
Dar ai avea curaj să susţiie ceea ce ai scris aicci şi în faţa părinţilor de la Sfântul Munte? Eu cred că ai da-o cotită. După... pretexte. "Tradiţionalist-camaradereşti"
Ma bucur sa-ti citesc impresiile sincere - si neslutite de prejudecati - vizavi de filmul lui Cristian Mungiu. Din tot ce ai scris, asa avea o singura - mica - observatie. Alternativa pentru tipul de cinema ("neutru" din punct de vedere mistic, marturisitor etc.) propus de Mungiu in DUPA DEALURI nu mi se pare defel filmul lui Pavel Lunghin, OSTROV. Exista, slava Domnului, sute de alte filme - minimaliste sau nu, neorealiste sau nu, filme-poem cu siguranta, transfiguratoare cu siguranta - ce merita toata atentia. In afara de Tarkovski (tot ce a facut), mai exista Abuladze, Paradjanov, Mihalkov, Kurosawa, Ray, Mizoguchi, Ozu, Menzel, Wajda, Zanussi, Bergman, Bunuel, de la noi Mircea Saucan, Lucian Pintilie, Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc - cineasti care - pe anumite portiuni macar - sunt extrem de interesanti. In legatura cu OSTROV poate e bine sa intelegem ca e vorba de ilustratie (a duhovniciei ortodoxe), iar nu de expresie, ca e mai de graba plasticizant si descriptiv decat revelator. (Probabil ca stii exceptionalul sau film de debut, TAXI BLUES (1990), despre un sofer de taxi stalinist si un jazz man libertin. Acolo exceleaza Lunghin prin expresivitate. In fine, one man's meat is another man's poison. Ma bucur, inca o data, pentru cumintenia si firescul abordarii tale, in conditiile in care DUPA DEALURI (ca si 4,3,2, MOARTEA DOMNULUI LAZARESCU, filmele neorealismului italian etc.) a fost si este inca injurat si deformat inteles tocmai pentru ca este un film-oglinda.
P.S. Am scris despre DUPA DEALURI aici: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html
P.S.2 Daca esti cumva fiul lui Paul Grigoriu, as vrea sa stii ca la inceputul anilor 90, in primii mei ani de studentie, ma trezeam de la 5 dimineata numai si numai ca sa-i ascult emisiunea-nepereche, "Matinal" de la Radio Romania Actualitati. Firescul prezentarilor sale, umorul si spontaneitatea sa (intotdeauna ca urmare a informarii, a unei minti inteligente) au fost atunci o oaza in media romaneasca. De cand nu mai face emisiuni oaza a cam secat. (Sau or fi si altii care ii merg pe urme, insa nu stiu eu de ei ...) Doamne ajuta! Marian Radulescu
De vreme ce am publicat, inseamna ca am curajul sa sustin. Nu e logic?
@ Pseudokinematikos: Multumesc mult pentru aprecieri si mai ales pentru recomandari. Si da, sunt fiul lui Paul Grigoriu.
"Daca eu vad pe cineva ca vrea sa-si dea foc, il prind si il opresc. Daca e nevoie cu forta. Tu probabil ceri o autorizatie. E treaba ta."
Si eu il opresc mai Paul, si daca e nevoie si cu forta, ca si tine. Insa atat, apoi chem politia, din nou salvarea, eventual il dau afara, dar nu am DREPTUL sa leg si sa tin sechestrat pe cineva ! De ce ? Pentru ca nimeni si nimic nu-mi da dreptul sa te MENTIN la mine legat, chit ca oi fi tu nebun. Pentru asta, da, ai nevoie de autorizatie, altminteri se numeste sechestrare si este interzisa. Intelegi diferenta ?
Despre detaliile medicale, nu are rost sa discutam, pentru ca, indiferent daca duce la moarte ori nu, legarea si sechestrarea unei persoane este un delict penal.
Curios cum poti tu sa sustii ceea ce nu poate fi sustinut (legal) !
Nu vad cu ce trag concluziile inainte de a pune intrebari. Credeam ca esti deschis la discutii. Si, cum nu vad nici cu ce acestea sunt prelungite la nesfarsit, deduc ca probabil anumite puncte de vedere, diferite de ale tale, deranjeaza. Te deranjeaza si preferi sa nu mai discuti, strut perfect, decat eventual sa-ti mai pui intrebari care risca sa-ti bulverseze, tocmai tie, concluziile. Nu te insela de personaj la acest capitol.
LR
Ps : Te inseli, am vazut filmul
LR, in ultimul an singurul lucru pe care l-ai facut pe acest blog este carcoteala. Inteleg ca nu impartasim aceeasi scara de valori, pentru ca, fara indoiala, eu cred ca aceasta viata nu e "singura certa" si ca pentru a fi crestin trebuie sa-ti asumi toata invatatura si viata in Hristos - nu merge cu jumatati de masura. Dar aici e un blog pe care-mi exprim acest crez, fara sa incerc sa ti-l bag pe gat. Nu esti de acord cu el, am inteles, dar nu e nevoie sa insisti, am priceput de la inceput care e pozitia ta.
Tot astfel, eu cred si in posibilitatea ca cineva sa fie posedat. In privinta cazului Tanacu, ce s-a incercat a fost spre binele Irinei Cornici (Alina in film). Eventualele greseli au fost pe plan duhovnicesc - asa cum marturiseste si preotul in film: "Poate m-am increzut prea mult in puterile mele". Mai departe mi-am expus punctul de vedere si nu vad nevoia sa-l repet la nesfarsit. Dupa cum am mentionat si in postare, cartea "Pentru cine bat clopotele la Tanacu" a parintelui Savatie Bastovoi lamureste destul de exhaustiv situatia. O gasesti la Editura Cathisma si, cel mai probabil, la libraria Sophia de la Piata Unirii.
http://www.ziaristionline.ro/2012/10/29/anticrestinism-monahismul-romanesc-acuzat-de-practici-necurate-si-de-crima-alina-mungiu-pippidi-model-pentru-%E2%80%9Edupa-dealuri/
Eu cand vreau sa huidui, huidui!
Initial am respins comentariul de mai sus, dar m-am hotarat apoi sa-l public in virtutea dreptului la replica, desi vine dintr-o "tabara" (Curentul) de ale carei minciuni si calomnii sunt foarte constient. Pe langa tonul agresiv al articolului, poate ar trebui remarcat ca un fanatic al documentarii ca semnatarul putea sa se documenteze la randul sau pentru a afla ca expresia "qui prodest" nu exista. Dar cam asa e cu criticii astia atoatestiutori.
Mei, mei, mei, dle, ce strădanie, ce efort, câtă minuţiozitate! Doamne, câtă nevoie are MINTEA, minţile oamenilor, de SUBIECT, de incitare, de situaţii reale unde ei, oamenii, devin nonconformişti, ies din tipare, SPARG regula, o ignoră, ba chiar exercită o presiune permanentă asupra minţii cu scopu' de a o " flagela", de a-i atinge " limitele" sau a o descoperi intr-un fel anume, nemaiîntâlnit, fantastic, nebănuit, ce induce o stare " specială" în care limitele nu existe, regulile sunt încălcate şi dorinţa de a fi supraom inundă, predomină şi preia controlu' tuturor funcţiilor vitale ale organismului, a MINŢII în special. Lumea, oamenii, se DEDAU la astfel de " plăceri nevinovate", le experimentează şi le caută des, f. des, în ei înşişi, cu obstinaţie, creând DEPENDENŢA. Creatori de acte artistice, comentatori sau cronicari ale acestora, simpli oameni sau isteţi peste măsură, geniali şi limitaţi intelectual, toţi, toţi laolaltă CAUTĂ şi experimentează situaţiile extreme, fenomenele oculte şi parapsihologice, tot ceea ce este şi pare NEFIRESC, anormal sau beyond the limits. Nu există excepţii, ci doar o formă de auto control mai mult sau mai puţin realizat. Unii POT, alţii NU! restul este broderie, imaginaţie, balast sau victime colatereale. Hmm, oare ce încerc eu să spun aici, în înşiruirea asta de cuvinte, de propoziţii? Nici eu nu ştiu precis, încerc să descifrez. Cu respect,
Pensionaru'
As spune ca faci - in felul tau abscons, daca-mi permiti sa-i spun asa - consideratii de ordin general despre arta si psihicul uman. De la general te invit sa treci la particular - iti recomand filmul. Si dincolo de aspectele discutate, arunca o privire la imagine. Este una dintre marile calitati ale filmului. Altfel, iata si cateva completari de la criticul de film Eugenia Voda:
"Spatiul fictiunii – un spatiu propriu . Scenografii Calin Papura si Mihaela Poenaru au conceput o mica manastire, aflata in santier, dincolo de care se vad, in zare, dealurile si muntii. Acolo si-a realizat Cristian Mungiu cea mai mare parte din film (in timp record, in ciuda iernii grele), cu o mare noblete a gestului artistic : o stilistica elaborata, o imagine (Oleg Mutu) imbinind inspirat modernitatea cu clasicitatea, un desavarsit simt al masurii, al echilibrului si al detaliului, o distributie fara repros. Povestea are tensiune, in epica ei romanesca, iar cele doua ore si jumatate « nu se simt »."
Unui comentator nepublicat, care semneaza "tati" Savatie: Ceea ce scrieti este intr-adevar punctul de vedere al parintelui Savatie Bastovoi, asa cum e publicat pe blogul Sfintiei Sale. Am scris de altfel ca in cazul de fata imi permit sa nu fiu de acord cu parintele, pe care de altfel il pretuiesc si il admir.
Insa ma indoiesc ca cel care a trimis acest mesaj e chiar parintele Savatie. Daca sunteti Sfintia Voastra, dati-mi un mail si voi publica pe loc mesajul. Daca nu, fratilor, cine vrea sa citeasca punctul de vedere pe care ati vrut sa-l introduceti aici o poate face pe blogul parintelui Savatie, fara ca altii sa vorbeasca si sa posteze in numele Sfintiei Sale.
Paul, m-ai facut curios. Ce e sunt diavolii ? Si cum arata ?
LR
Cauta orice tratat de dogmatica. Sau chiar pe internet. Sa stii ca ironia de doi lei nu te face nici macar sa pari mai inteligent.
@ Claudiu Gaiu - adresa gresita.
Post a Comment