"După dealuri" - impresii de cinefil

     După 1989, cinematografia românească, prin unii reprezentanţi ai ei mai vechi, însă mai cu seamă prin tinerii grupaţi mai mult sau mai puţin arbitrar în ceea ce s-a numit „noul val”, a scos la iveală o producţie foarte bogată, eterogenă, însă cu o însemnătate din ce în ce mai mare, dată de abordarea nouă, de actualitatea sau ineditul subiectelor şi de un succes internaţional fără precedent. Ca iubitor de film, fără o cultură vastă în domeniu – încep să mi-o dezvolt abia în ultima vreme – am urmărit cu interes şi, trebuie să o mărturisesc, cu încântare, câteva dintre noile filme. Am adorat „California Dreamin’”, mi-au plăcut, printre altele, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Faimosul paparazzo” (sper ca specialiştii să nu se scandalizeze că amestec cu atâta dezinvoltură perioadele şi „şcolile”), „A fost sau n-a fost”, sau „Eu când vreau să fluier, fluier”, n-am rămas cu mare lucru după „Poliţist, adjectiv” sau „Marţi după Crăciun”. Apoi a apărut „După dealuri”.

     Faptul real de la care porneşte cartea „Spovedanie la Tanacu” a Tatianei Niculescu-Bran, carte din care se inspiră la rândul său scenariul filmului, a făcut la vremea sa multă vâlvă în Biserică şi în media, iar ecourile sale nu s-au stins nici până astăzi. Nu îmi propun să dezvolt aici subiectul, însă trebuie spus că părintele implicat în cazul respectiv a fost supus pe nedrept unui permanent linşaj mediatic căruia i s-au alăturat, din păcate, şi unii ierarhi. Cum, pe de altă parte, multe dintre vocile reprezentative ale Bisericii i-au luat apărarea (este suficient să-i amintesc pe părinţii Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Savatie Baştovoi), dezbaterea a înflăcărat multă lume, iar ultimul cuvânt în această privinţă nu a fost încă spus.[1] În acest context, era de anticipat faptul că filmul lui Cristian Mungiu avea să aprindă spiritele. Dacă peste hotare „După dealuri” a înregistrat un succes răsunător – cu premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, unde Cosmina Stratan şi Cristina Flutur au câştigat la rândul lor premiul de interpretare – în România a devenit rapid subiectul unor polemici aprinse. Pe lângă vocile echilibrate, au apărut imediat şi reacţiile isterice, pe de o parte ale anticlericalilor şi anticreştinilor care au văzut în film o dovadă în plus a aşa-ziselor abuzuri din Biserică, pe de alta a celor care se erijează în apărătorii agresivi ai unei Ortodoxii care supravieţuieşte foarte bine şi fără protecţia lor.

     După cum scrie doamna Elena Dulgheru, critic de film şi om al Bisericii deopotrivă, „După dealuri” nu este un film mistic. Nu se cade să încercăm să-l încadrăm în seria ideatică a unor pelicule de tipul „Ostrov”, căci viziunea pe care o propune nu este una venită din interiorul trăirii creştine, ci o încercare de obiectivare a unor evenimente şi trăiri, atât cât pot fi ele percepute de un observator pe cât se poate neutru. De aici şi cele câteva note ironice menite să lezeze – pe bună dreptatea – sensibilitatea creştină. Dintre acestea, cea mai evidentă este realizată prin plăcuţa de la intrarea în mânăstire, cu inscripţia „Aceasta e casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta”. După cum s-a spus în nenumărate rânduri, „Crede şi nu cerceta” nu este o formulă creştină, ci o răstălmăcire folosită în exces de adversarii credinţei pentru a dovedi un obscurantism care, de altfel, nu există. Evoluţia ulterioară a filmului contrazice însă această viziune, iar atitudinea echilibrată a preotului-duhovnic al mânăstirii de maici nu are nimic caricatural, nicio tuşă îngroşată în mod acuzator. Dincolo de acest amănunt – şi de alte mici şi neînsemnate inadvertenţe – lipsa unor judecăţi tranşante şi căldura umană cu care este abordat subiectul îi oferă spectatorului posibilitatea de a trage propriile concluzii, în funcţie de maturitatea sa duhovnicească sau de scara sa de valori, având însă la dispoziţie o viziune care înglobează cât mai multe elemente şi evadează cu succes şi înţelepciune din sfera scenariilor gata făcute care au bântuit percepţia publică.

     Tensiunea şi dramatismul, caracterul tragic al situaţiei sunt redate în „După dealuri” cu o economie de mijloace tipică pentru „noul val”, care aici este foarte adecvată, în măsura în care creează o imagine autentică, lipsită de sugestii metaforice care l-ar putea înclina pe spectator într-o direcţie sau alta.

Marele butoi cu pulbere al acestui film, cel de la care a pornit cea mai mare parte a polemicilor furibunde, este legat de sugestia unei relaţii de lesbianism în trecutul celor două personaje principale. Discretă, nu neapărat necesară, aceasta nu este însă exploatată în direcţia viziunii contemporane despre „toleranţă” şi „iubire”. Mai mult, nu aruncă nicio umbră de acuză asupra mediului monahal. Pentru că dacă a existat o relaţie propriu-zisă sau o înclinaţie, aceasta ţine, din punctul de vedere al maicii Voichiţa, de un trecut la care nu vrea să se întoarcă. Astfel, privită din unghi creştin, desfăşurarea scenariului este o admirabilă dovadă de întoarcere la Hristos şi de renunţare la vechile obiceiuri şi păcate. Voichiţa nu are nicun moment de slăbiciune în faţa Alinei, îi spune simplu dar direct că o iubeşte, dar nu ca în trecut, ci „altfel”, iar la insistenţele colegei de cămin răspunde cu atitudinea şi cuvintele dictate de noua viaţă în Dumnezeu, pe care a îmbrăţişat-o la mânăstire. Nici vorbă de sminteală. Din perspectiva tinerei monahii, trecutul este recunoscut, mărturisit, dar lăsat pentru totdeauna în urmă. Asumarea interioară a vieţii în obştea ortodoxă de către Voichiţa este surprinsă cu mare măiestrie de scenariu.

     Un alt personaj construit cu simplitate şi realism este preotul duhovnic. Direct şi fără artificii de elocvenţă, părintele este cel care contrazice înscrisul tendenţios „Crede şi nu cerceta” prin însuşi modul său de a fi. Mereu cu o vorbă blândă, sfâşiat între grija pentru binele obştii şi cea pentru recuperarea „oii pierdute”, explicând direct dar clar cele legate de trăire şi credinţă, el nu se pierde în obscurantism – dovadă respingerea superstiţiilor de tipul „butucului cu cruce neagră” căruia maicile tind să-i atribuie puteri nefaste – ci merge cu smerenie şi convingere pe drumul luminos al vieţii pe care şi-a asumat-o – şi al crucii care derivă din aceasta. Iar faptul că la sfârşit îşi susţine cu tărie nevinovăţia juridică, însă adaugă „am greşit pesemne şi eu că m-am încrezut prea mult în puterile mele” duce exact la concluzia duhovnicească formulată şi de părintele Savatie Baştovoi (care faţă de acest film are o poziţie benign-critică cu care îmi permit să nu fiu întru totul de acord) în cartea sus-amintită.

     După cum am mai spus, există şi câteva momente discutabile. Pe lângă cadrul deja amintit cu plăcuţa de la intrarea în mânăstire, momentul în care Voichiţa o dezleagă pe Alina în taină, chiar în noaptea dinaintea morţii – dar şi a eliberării, cel puţin aparente, de răul ce o bântuia – poate fi citită, dacă vrem cu tot dinadinsul, şi în cheia hollywoodiană a triumfului unei iubiri omeneşti (nu trupeşti). De asemenea, mai e momentul final – sesizat deja de alţi comentatori ai filmului – în care aceeaşi Voichiţa apare cu un pulovăr peste rasa monahală, ceea ce ar putea sugera o separaţie simbolică de celelalte maici. Cu toate acestea, ea merge din proprie iniţiativă la procuror, alături de părinte şi de cele patru monahii. Şi judecând din perspectiva reacţiilor omeneşti, chiar şi această obiecţie slăbeşte. Mergând pe firul poveştii, era firesc ca cea care îşi văzuse prietena din copilărie moartă să fie tulburată, chiar să aibă îndoieli. Cine vrea neapărat să interpreteze mai departe semnele unei omeneşti, prea omeneşti dureri, o face pe propria răspundere, care nu-l implică nicidecum pe realizatorul filmului.

     Doamna Elena Dulgheru mai observă un lucru care pare să le fi scăpat adversarilor acestui film: spre deosebire de violentele izbucniri anticlericale ale presei, aici părintele şi obştea sunt exoneraţi de vina de o fi ucis pe Alina (respectiv pe Irina Cornici, personajul real care a inspirat cartea Tatianei Niculescu-Bran şi scenariul filmului), iar faptul că cei de la spital au refuzat să o mai trateze şi au trimis-o la mânăstire şi că ulterior tratamentul administrat în salvare i-a cauzat cel mai probabil moartea sunt redate întocmai.

     „După dealuri” a fost acuzat că este lipsit de profunzime. Dar poate că acea profunzime nu a fost ceea ce a căutat regizorul şi scenaristul. Pornind de la întâmplări reale pe care le-a interpretat într-o cheie dramatică proprie, Cristian Mungiu reuşeşte, fără a reda sută la sută întâmplările cunoscute, să recreeze un context. După cum declară însuşi realizatorul, deşi este într-o anumită măsură credincios, nu e prea „dus la biserică”. Cu atât mai lăudabile sunt documentarea pe care a întreprins-o şi faptul că a reuşit, cu mici excepţii, să redea modul de trăire bisericesc fără prejudecăţile şi stereotipurile celor „din afară”. Filmul nu este menit să convertească pe nimeni, dar nici nu-i sminteşte decât pe cei care se smintesc oricum de orice iese din propriul lor cadru strâmt ideologizat. Cel mai important însă, „După dealuri” nu deformează lucrurile. Nu un amănunt al trecutului este important în desfăşurarea faptelor şi trăirilor – în speţă presupusa înclinaţie lesbiană – ci întâlnirea între viaţa nouă a Voichiţei (care a lăsat în urmă „cele vechi”, indiferent care ar fi acestea) şi tulburarea Alinei (ataşată de un trecut pe care îl vrea recreat, indiferent care ar fi acesta). Probabil unii dintre contestatarii de astăzi ai filmului preferă abordările triumfaliste şi festiviste ale spaţiului monahal ortodox. Însă pentru un spectator onest, frumuseţea imaginilor şi a cadrului, abordarea lipsită de neverosimil, simplă şi nefardată, creează caracterul autentic al viziunii. Aprofundarea temei din punct de vedere duhovnicesc, social sau cultural este un demers ce poate avea loc după film. Nu este parte a filmului, dar poate fi prilejuită de el. Surprinzând elementul uman cu delicateţe şi compasiune, „După dealuri” oferă terenul unor meditaţii ce depăşesc mult cadrul peliculei şi îşi câştigă un loc meritat în arhiva unei arte oneste şi pline de măiestrie.

Nota bene: Multe dintre observaţiile din acest articol se găsesc şi în cronica doamnei Elena Dulgheru, pe care am socotit-o cea mai pertinentă dintre toate pe care le-am citit: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/01/dupa-dealuri-sau-recviem-pentru-alina.html

UPDATE: Pentru un punct de vedere bine documentat şi cuprinzând şi lămuriri legate de tehnica cinematografică, intraţi aici: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html

---

[1] Din punctul meu de vedere, cartea „Pentru cine bat clopotele la Tanacu” a părintelui Savatie lămureşte lucrurile într-o manieră suficient de cuprinzătoare